Corneliu NEAGU: Clipele din acele de ceas

CLIPELE DIN ACELE DE CEAS

 

Trec orele haine prin àcele de ceas,

rostogolind minutele prin vreme,

iar zilele prea scurte care-au mai rămas

par visuri vagi cernute din poeme.

Ascult poemele ajunse pe înserat

pe-o aripă de doruri decupată

din sfinte amintiri pe care le-am uitat

pe-o margine de toamnă-ntârziată.

 

Din versurile cu-nveliș de catifea,

rescrise la o margine de oază,

parcă aud cuvintele din vocea ta

cu incantații care mai păstrează

mirajul nopților de august dantelat

pe armonii de sacre jurăminte

rostite-n taina cadă-a dorului lăsat

sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.

 

Aud chiar clipele din acele de ceas

care-mi șoptesc, pe strune de romanță,

că din trecutul nostru încă-a mai rămas

un gând jertfit pe-o ultimă speranță.

La margine de timp încerc să îl așez

în haina neuitărilor rămase,

ca să-l alint în nopțile când te visez

trecând prin oaze-n straie de mătase.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

29 mai 2020

Eleonora SCHIPOR: Când înfloresc castanii…

        

            Atunci de obicei e sărbătoarea ultimului clopoțel școlar la CIE Cupca.

            În răcoarea unei dimineți de Florar, într-o atmosferă deosebită, are loc de obicei careul solemn al ultimului clopoțel școlar al anului de învățământ.

            Solemn, emoționant acest careu este pentru elevii absolvenți ai fiecărui an. Ei își i-au rămas bun de la viața lor de elevi. Îndrumați de diriginta de clasă, în proză și versuri, cu emoții în glas ei de obicei vorbesc despre școală, colegi, părinți, profesori…

            Preotul bisericii locale, de obicei, binecuvântează școala și pe actualii absolvenți, oficiind serviciul divin. El le  dorește tuturor vacanță plăcută, îndemnându-i la fapte bune.

            Cu un cuvânt de felicitare pentru toți elevii, profesorii și părinții se adresează oaspeții sau invitații.

            Directoarea CIE Cupca, d-na Maria Lazurca, după obișnuitul cuvânt de felicitare înmânează un șir de diplome și mențiuni, câștigătorilor olimpiadelor școlare, învingătorilor diferitelor concursuri.

             Anul acesta, cu părere de rău, sărbătoarea ultimului sunet va avea loc doar la distanță. Adică ne vom gândi la careurile precedente, ne vom imagina doar cum ar fi trebuit să fie, dar în condițiile actuale, nu putem fi împreună. Sperăm că totuși vom reveni la normal și măcar mai târziu actualii absolvenți vor putea avea balul de absolvire.

            Necătând la carantina din anul curent, le dorim elevilor noștri, dar și tuturor elevilor din întreaga țară, vacanță plăcută, profesorilor concediu liniștit, dar și bine plătit, pace în țară și fie ca speranțele noastre să se îndeplinească. Doamne ajută!

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

28 mai 2020

Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel

          Construirea sistematică a logicii lui Aristotel  este primul sistem complet de logică, în înțelesul că toate sensurile, care le descoperim în această disciplină, au fost puse de către Aristotel, filozoful care a rezolvat într-un fel această problemă. Din acest punct de vedere pe care o face Kant, când spune că, dela Aristotel, logica n-a mai făcut niciun pas și că nici n-ar fi putut să facă. Afirmația aceasta este falsă din punct de vedere al conținutului de adevăruri al logicii ca știință, dar este valabilă din punct de vedere al sistematicii logice. Despre logica lui Aristotel, se spune însă, anumite lucruri care nu sunt întotdeauna exacte. Primul este afirmația lui Kant. Aceasta nu poate fi exacta, pentru motivul că nu există sisteme definitive în nicio știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc. O altă afirmație care s-a făcut, în legătură cu logica lui Aristotel, este că filosoful acesta grec ne-a dat un sistem de logică formală.

            Aristotel definește logica drept un fel de știință a demonstrației.Ceea ce urmărește Aristotel în logică este drumul univoc și sigur în spre adevăr; este vechea problemă socratică, ce se continuă încă. Aristotel este cuprins în reacțiunea împotriva sofiștilor, care relativizează adevărul, pentru a-l transforma într- idee subiectivă, într-o problemă indiferentă.

            Dacă luăm ca centrul logicii aristotelice adevărul și stăpânirea adevărului, această logică trebuie să fie o știință a demonstrației adevărului.El pune de fapt problema pe ambele laturi, latura psihologică a certitudinii, și latura logică, după cum înțelege el adevărul.

            Conceptul de existență la Aristotel nu este din realitate, adică nu ontologic se pune pentru el problema conceptului. Conceptul nu are o existență în realitate, dar  o existență care închide două elemente deosebite: el spune unui element „formă”, celuilalt „materie”. Însă, nici una dintre acestea nu sunt concepte., fiindcă acesta are o existență, dar nu înțeles ontologic, unitar și definitiv.

            Întotdeauna când este vorba de materie, în Aristotel, el vorbește de formă și de materie. Dacă înțelegem prin materie ceva concret, pipăibil, cum se zice în greacă: Hyle, atunci ar trebui să deducem că orice existență care poate să fie gândită trebuie să conțină materie. Conceptul nu mai este pentru Aristotel o realitate care depășește și forma și materia, în îțelesul că nu există, ca materie, în pipăibil, ci o realitate care sintetizează forma și materia după o logică specială.

            Ceea ce este interesant, pentru întreaga sistematică logică a lui Aristotel, este că el grupează toate considerațiile sale în jurul conceptului. Conceptul pentru Aristotel este în primul rând ceva despre care se poate afirma ceva, nu un lucru precis, nici nu are un nume propriu zis, adică nu are definiție care să-i creeze o realitate, măcar o imagine; pentru Aristotel conceptul este ceva. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel”

Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…

  

   Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?

   Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

   Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.

   Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.

    Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și  a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.

    Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.

    Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…”

Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

 

 

 AI  NOŞTRI  SFINŢI

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

 

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate

În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

 

De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,

Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

 

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,

Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

 

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

 

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţara,  omenită cu o floare

Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

 

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie

Cu  tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.

 

***

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

 

 IOAN  A  LUI  IOAN,  A  LUI  IOAN ….

    Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş

 

Tot înnoit din margini de uitare

Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,

Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare

Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.

 

La început a fost culegătorul

Şi vânător de fiare, mult temut,

Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul

Să-i ţină rece apa de băut.

 

Mânând din urmă turme de mioare

A tot rotit a zării anotimpuri,

Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare

Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.

 

S-a ostenit să are largi pământuri,

Învrednicit să fie bun ţăran,

Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi

A zilnicit cu mâna-i pe corman.

 

Deunăzi, cu Mircea în războaie,

Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,

A cam simţit cum braţul i se-nmoaie

Şi-n nări că-i vine adieri de rai.

 

A dus-o pân’ la Oarba, în hotare

Tot lăurat în lupte rând la rând,

Aici s-a însfinţit între răzoare

Căzut erou, cu ţara lui în gând.

***

Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic

Cu leatul lui atuncea  săvârşit,

Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic

În lacrima durerii pomenit.

 

Al nostru Mureş numele i-o duce

Să-l măreţească-n slavă an de an,

Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce

,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’

 

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

 

Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

                Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

                Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

               Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

*

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

 

TOAMNĂ  LA  OARBA

 

Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat

Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine

Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat

Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.

 

E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,

E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,

E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată

Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.

 

Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie

Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,

Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie

Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.

 

Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,

E ură cât cuprinde, e rugă disperată,

Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii

Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.

 

La Oarba-nsângerată e toată adunată

Furia neoprită a ăstui neam trudit,

Speranţa că veni-va a sorţii judecată

Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.

 

De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare

Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?

De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare

Şi câte neştiute cu zecile de mii.

 

Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi

Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,

Noi i-om cinsti de-apururi  cum facem cu cei sfinţi

Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.

 

 

TROIȚE  VEGHETOARE

 

Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire

              Să fie-aici cu toți-n veșnicit,

              Și-un monument le-am pus, de pomenire,

              Însemn să-mi aibe timpului grăbit”

 

E vremea de cules la cucuruze

Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,

Miroase încă huma a obuze,

A  jale disperată și-a durut.

 

Iar Mureșul ce curge jos la poale

De sînge-și spală malul chiar și-acum,

Mai câte-odată moartea dă târcoale

Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.

 

De-atâtea lacrimi, jale și durere

Aici pământu-i veșnic însfințit,

Și parcă-n șoaptă el  mereu ne cere

Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.

 

Că ei ne țin pe umeri astă țară

Cât noi în suflet încă îi slăvim,

Iar de vărsăm și-o lacrimă amară

Onor suprem le dăm, să-i încinstim.

 

Așa că-n zi de mare sărbătoare

La locul unde ei se veșnicesc,

Puneți-le cu dragoste o floare

Să știe că urmașii-i pomenesc.

 

Iar de-ntâlniți în cale cimitire

În care dorm o mână de eroi,

Acolo-i cuib de jertfă și simțire,

Troițe veghetoare pentru noi.

 

Cu ei și jertfa lor, această țară

Mereu își ține cugetul curat,

De-i pomenim, chiar încă de-o să  doară

Vor  da tărie vieții, de-ndurat.

 

 

MOISEI

14.10 1919

Omagiul târgumureşenilor români

la  Monumentul Jertfe de la Moiseni.

 

O toamnă liniştită se cerne peste lume

Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,

La  Monument, pe trepte, cu tricolor cunune

Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate

 

Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei

Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,

Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei

Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.

 

Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei

Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,

Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie

Să-i facă boi în jugul  hortistului cel crunt.

 

Barbari fără de  milă, cu suflet de jivină

Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,

Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină

Împuţinat-au  viaţa pe-a locului cărare.

 

Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat

Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,

Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat

Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.

 

Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul

Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?

C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,

La urmă şi sortitul că bun român eu sunt

 

Prin multe vom mai trece pe  gura mea de  rai

C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,

Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,

C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.

 

Atât le spun Mărite din  buza ăstui deal

La cei ce dorm aicea cu suflete curate,

Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal

Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.

 

Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,

Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,

De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim

C-avem o datorie de suflet şi onoare.

 

Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,

Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,

Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate

Să fiţi  cinstit pomelnic, aici la Moisei.

 

Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul

Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,

Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l

Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.

 

 

VETERANILOR  DE  RĂZBOI

 

În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas

Din câți ați fost odată scăpați din cel război,

Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,

Troițe veghetoare a lumii de pripas.

 

Îngârboviți de vreme, cu anii adunați

Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,

Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,

Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.

 

Voi ați ținut în vreme a neamului sortire

Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,

De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă

Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.

 

În suflete și-n carne mai toți aveți o rană

Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,

Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați

Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.

 

De-aceea-mi  ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate

Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,

Când gândul și voința în clipa disperării

Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.

 

Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara

Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,

Că-n lacrima durerii se naște cela bine,

Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.

 

Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,

Să știți că țara asta  mereu vă e datoare,

Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare

Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.

 

De-aceea cât mai sunteți prin viață călători

Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,

Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă

În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.

*

Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii

Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,

Le fă clipa vieții le fie fericită,

Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.

 

 

LA OARBA ÎN DEAL

 

  Eroilor de la Oarba,

        veşniciţi mereu în lacrima durerii.

 

La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură

C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură

Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi  în putere

Lăsându-i ţărânii, suprema avere .

 

La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură

Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură

Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi

Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .

 

La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul

Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,

Pe creste avut-a cuibar de căţele

Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.

 

La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,

Departe-i de casă plugarul, cosaşul,

Sub lespedea rece şi-acuma visează

Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.

 

Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare

Aprinsă prea vrednic la nalte altare,

Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii

Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .

 

Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate

Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,

Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc

La cei care-aicea în somn veşnicesc.

 

Piosu-ţi omagiu le fie răsplată

Şi lauri cunună  primită la faptă,

Iar ţie străine, în gând uşurare

Că lor închinat-ai onor de-nalţare .

 

 

LA  MONUMENT

 

Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic

Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,

Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,

Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.

 

El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă  blestemată

E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,

E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată

Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.

**

Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă

Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,

El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,

Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.

 

Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată

Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,

Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată

S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.

***

De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat

Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,

Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat

Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.

 

Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare

La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,

Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare

Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.

 

El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească

Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,

De-asta cei ce trec pe-aicea îmi  vor şti să mi-l cinstească

Că şi el o fi ca alţii, brav  erou, nemuritor.

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

 

 

VITEAZULUI  OŞTEAN

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,

Un gol se face-n locul lui ades,

Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă

Că el de soartă fostu-mi-a ales.

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut

Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,

Cu toate c-am dorit să fi putut

Hotarul vieţii fie-i necuprins.

 

Aşa e datul sorţii din străbuni

Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,

Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni

Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.

 

În urma lor e lacrimă amară,

E plânset întristat a neputinţă

Că n-am putut să-ntoarcem roata iară

Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.

 

***

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC”

Alexandrina TULICS: Ascunde-mă

 

Ascunde-mă
‘n pană de vultur
În șipot de ape,
În norii -nșirați
Cuvinte chemate
În ruga de seară
În bobul de grâu,
În miere și sare,
‘Nțeleaptă să fiu,
În bobul din vie
Ce-i uitat la cules,
Căutat în iarnă
Atunci e ales,
În mâna ce scrie,
Ascultă porunca,
Și mierla ce zboară,
Cântând, fericind lunca,
În floarea mușcată
de roșu aprins,
Când soarele-asfințește,
Ca focul nestins

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

28 mai 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Iisus, ‘nălțat la ceruri

IISUS,  ‘NĂLȚAT  LA  CERURI

 

Pornit-a veste mare din glasuri de femei,

Purtat în patru vânturi, s-ajungă la acei

Ce fostu-i-au apostoli, la gloată și-mpărat,

Că Răstignitul Lumii, din moarte s-a sculat.

 

S-a-nfioarat atuncea tot omul păcătos,

Creștinul cel smerelnic, că n-a fost mincinos

Cuvântul Său pe cruce, că-i Fiu de Dumnezeu

Venit ca să ridice păcatul lumii, greu.

 

Minunile făcute au fost de-adevărate,

Menite-a Lui putere de-apururi să ne-arate,

Că El învie morții și dă la orbi lumină,

Și înmulțește pâinea creștinului la cină.

 

Și-apoi, a Sale sfaturi, adevărate, drepte

Și pline de-nțelesuri, au fost să ne deștepte,

Să ne-ndreptăm purtarea și ura s-o lăsăm

În schimbul la iubirea ce orișicui s-o dăm.

 

N-ați înțeles că viața la toți ne este dată

S-o trecem în iubire frumoasă și curată,

Nu ură, nu tu vrajbă, nu sete de avere

Că ele întinează și izvorăsc durere.

 

El nu îmi vrut-a moartea niciunui păcătos,

Ci  îndreparea, care-i , cu mult mai mult folos,

Că astfel el, dușmanul, prieten ți-l vei face

Și-n lungă veșnicire trăi-vom toți în pace.

 

Când  judecata voastră ce-a strâmbă, mincinoasă,

L-a condamnat la moartea aceea grea, hidoasă,

El, coborâta-n iadul păcatului lumesc,

Ca de acol’ să urce la Tatăl, în ceresc.

*

După atâta vreme, nici azi n-ați înțeles

Că viața noastră încă, nu are nici un sens

Dacă trăim în ură, minciună și-n trădare,

Că pierde pe vecie a Raiului cărare.

**

El, Înălțat la ceruri, de-acolo ne veghează

Să îi urmăm povața, s-avem credința trează

Că doar cu cea iubire și binele făcut,

Ne-om înălța la ceruri, din păcătosul lut.

 

 

SE  SCHIMBĂ  LUMEA-NTREAGĂ

 

Voi n-ați băgat de seamă că lumea-i în schimbare?

Iar ce-am avut odată mai bun, valoare n-are?

Se-ndepărtează astăzi copiii de părinți,

Sunt prea rebeli de-acuma și prea puțin cuminți.

 

Nu mai contează nemul și nici un preț în bani

Nu are biata țară, rămasă la dușmani,

Uitați îmi sunt în cronici, vitejii mei străbuni,

Pe soclul lor uscate-s coroane și cununi.

 

A neamului unire nu-i țel nici legământ,

Sunt  vorbe doar de clacă împrăștiate-n vânt,

O faptă nimeni face ca țării bine-i meargă,

D-apoi să-și deie vamă, viața lui întreagă.

 

Ne-am străinat cu totul de huma părintească,

În triste țintirime uitarea las să-mi pască

Părinții și bunicii smerelnici și cuminți,

Ce-mi stau sub cruci căzute, pe-acolo rânduiți.

 

Vă jeluiți că țării îi merge tare rău,

Dar ce-ați făcut să-i fie mai bine-n drumul său?

Al  țării bine-i este, cel binele din voi,

Dar voi pe din-lăuntru prea mici sunteți și goi.

 

Când o să-mi puneți țara n-ainte la părinți,

Când o să fiți cu toții închinători la sfinți,

Când pentru astă țară și viața vă veți da,

Atunci, aicea Raiul va fi, de-a binelea.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Mai, 2020

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)

„Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare

   păcătos este mai mare decât dragostea celui

   mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

(Sfântul Arsenie Boca)

 

 

   Frumuseţea nevăzută a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată ca într-o Icoană serafică a neasemuitei Splendori, Sfântul şi Marele Apostol Pavel, zâmbeşte în surâsul Creaţiei, în zămislirea Dorului Iubirii, în odrăslirea Tainei divine pogorâtoare de har, în apoteoza taumaturgilor daci, în aura luminaţilor, în seninul înaintevăzătorilor.

   „Cele nevăzute ale Lui, mărturiseşte marele Pavel, se văd de la Facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei (cei autonomi, nerecunoscători n. a.) să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 1, 20-22)

 

     Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Splendorii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii, măreţia care i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magistrală şi enigmatică fascinaţie a Sublimului.

   Uimit de frumuseţea şi înţelepciunea lucrurilor şi a legilor naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

   Cunoaşterea despre Dumnezeu, căutarea despre Frumuseţea Lui este urcuşul Splendorii către Frumosul divin care se pogoară din cer prin energiile Sale necreate, prin Creaţia Sa axiologică şi crucială în acelaşi timp, urmând doar celui îngăduit două căi de aflare, verticală sau suprafirească, care vine de la Dumnezeu şi este cu totul deosebită, absolută şi cea orizontală sau naturală, care vine numai de la omul ales.

   Părintele profesor martir Ilarion Felea ne arată că se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea Atotcreatorului doar prin cele trei căi sau cărţi: Cartea firii sau a naturii, Cartea descoperirii dumnezeieşti sau Biblia  şi Cartea sufletului omenesc.

 

   Creştinul ortodox dacoromân ştie că Natura este acea Carte a Frumuseţii Armoniei Divine, acea „Sepher Ha-Zorah-Cartea splendorii”, din cuprinsul căreia se desprinde acel minunat „Copil sublim” copleşit de bunătatea şi frumuseţea Ziditorului, din Care se împărtăşeşte şi pe Care Îl slujeşte, slăvindu-L cu frumuseţea sa nemărginită.

   Natura – Cartea Frumuseţii Armoniei Divine i-a fost Dacoromânului creştin ortodox în vremurile sale milenare, mamă, soră, casă, hrană, şcoală, abecedar, poezie, artă, arhitectură, doină, legendă, istorie, filosofie, altar, liturghie, refugiu din calea vrăjmaşilor, cetate vie, naturală contra duşmanilor, pământ sacru şi cer proniator.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)”

Al. Florin ŢENE: Înălţare în Cuvânt Iisus

Înălţare în Cuvânt Iisus

 

 

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Urca cu cântecul mierlei spre nori,

Era în stropul de lumină tot mai sus

Şi-n aerul mângâiat de cocori.

 

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Când zborul ieşise din cântec

Şi viers în ouă cinteza a pus

Iar mielul paşte iarba în pântec.

 

Pieptănul pădurii cerul îl perie

Este o lună stranie în apus,

Pe nimeni în suflet nu-l sperie

Când înălţându-se l-am văzut pe Iisus.

—————————–

Al.Florin Țene

28 mai 2020

Ioan MICLĂU GEPIANU: Restituiri – Scrisori spre lumea artelor

Frace BENULE,

    Mulțumesc din suflet pentru cele trimise; scrieri frumoase și extrem de interesante!

    Mi-a plăcut scrierea despre George Anca, acest om, am mai zis, e un adevărat șlefuitor de perle. El adună in scrisul său doar scânteile, adună jarul cel viu și aprins, aruncă cenușa aia degeaba a palavragelii inutile, iar ceea ce obține e prea lucitor pentru ochii/mințile multora. Aprecierea ta  e chiar perfectă, și mai descoperi la Anca enorma cultură, în linie cu cercetătorul istoric G.Teleoaca, Artur Silvestri, A.Botez, etc.

 El deschide o rană din realitate, o vindecă prin o trimitere în erele vechimii sau invers.  Scrie dintr-un autor o înțelepciune, o dă cu nămolul prezentului, și o confirmă cu un citat de unde nici nu te aștepți, adică, posedă o cultură universală.

   M-am obișnuit să-l înțeleg, el leagă un episod din frază, abia după ce a pus punct, cu tema următoarei prezentări a temei urmărite, desigur cu precizie. Dar scrisul lui e extraordinar de coerent, cu o minte agilă și șlefuită de multe studii. Felicitări din partea noastră!

   Apoi, recenta primire despre sculpturile lui William Ricketts din Muntele Dandenong de lângă Olinda, Australia, cu aborigeni, într-adevăr sunt fantastice, artistice și de valoare mare pentru istoria noastră  australiană.

   Câteodată Benule îmi vine să cred că Istoria asta a lumii este atât de unitară în origine, încât privind-o chiar prin studiile și cercetările științei, duce liniar spre același unic izvor al creației și apoi al evoluției. De la primul om adamic, culorile, vetrele, rasele sunt ale Naturii, aceasta ne-a îmbrăcat după locurile pe unde ne-a plimbat desfacerea continentelor, și culorile solului cu ale cărui plante ne-a hrănit. Știu că n-ai să mă critici de încăpățânare, dar mai bună explicare văd că nu avem, în afara intereselor neroade, cu interes sau fără interes, așa că pânâ și viața animalelor ne este o oglindă, căci mai sălbatice ca omenirea nici acestea nu par a fi. Dar, moartea le ajunge și pe ele prin aceleași legități.

   Dumnezeu ne-a ales, ne-a înzestrat mințile. Ne-a dat mijloace și îndeletniciri să ne făurim limbile, și ne-a dat libertatea a ne ridica, și a avea o cale spre sfințenia vieții noastre.

   Grea cale, după cum se vede până în ziua de azi.

    (Culeasă din cartea ”Pe drumurile artei” autor Ioan Miclău,  Ed. ”Cuget Românesc”2013, cu un Cuvând de desschidere – O lacrimă pe sânul Mării – De Ben Todica)

                                                *

Dragostea s-a făcut casă!

     ”…În același timp munceam conștient că nimeni nu te primește intr-o țară să te plimbi pe străzi, dar mult mai conștient deveneam când mă gândeam la responsabilitatea ce o aveam pentru familia pe care o iubeam și o așteptam să vină aici în Australia. Se cerea sacrificiu, iar eu mi l-am impus fără rezerve.

    După un an de muncă grea la oțelăriile Port Kemblei aveam banii pentru a vorbi despre cumpărarea unei case! Bineînțeles nu de întregul preț, dar compania la care lucram, prin Banca ANZ-Australia m-a ajutat cu un împrumut să pot achita casa. Mâna lui Dumnezeu din nou, fiindcă aveam siguranța locului de muncă, îmi ziceam mie însumi; cât timp găsește de bine să mă ajute, speram că nu au în gând să mă concedieze pierzându-mi locul de muncă.

    Problema era că nu aveam mașină, dar nici licență de conducere, nici Limba Engleză prea zdravănă, deci trebuia să-mi aleg casa cât mai aproape de compania la care lucram. Așa am procedat, așa mi-am găsit casa la Cringila, Wollongong-town, pe care am cumpărat-o, iar în anul următor, 1981, mi-a sosit familia, cu siguranță numai prin îndurarea cea dumnezeească, pentru lacrimile și rugăciunile mele în fiece moment, ziua și noaptea. Puțini au fost aceia ce credeau atunci, ceea ce scriu acum!

     Pe 12 Februarie 1981, soția și cele trei fetițe ale noastre întrau în casa noastră din Cringila, N.S.W. Biletele de avion au fost plătite de Biserica Anglicană din Sydney, căreea ulterior i-am rambursat banii treptat.

    În bagajele ce le-au adus din România mai mult cântăreau cărțile, fericirea întregii familii. Soția cumpărase, desigur, atâtea cât a avut posibilitatea să cumpere cărți noi de la edituri, pe lângă cele mai vechi ce le aveam.

De folosință ne este și azi Micul Dicționar Enciclopedic-1979, cumpărat cu 190 lei, dar cu asigurarea din Prefață, a cuprinde o largă și multilaterală informație, ceea ce s-a și dovedit.

     Având în noua proprietate cumpărată o clădire aparte, căreea îi ziceam ”garaj”, dar în care locuise înainte o familie de emigranți, am amenajat ceea ce aveam să numesc mai târziu o bibliotecă a familiei mele. Am înlocuit dușumeaua cu ciment, am acoperit totul cu faianță, am reânoit tavanul, am aranjat dulapuri cu rafturi pe care să-mi așez și eu cărțile familiei. Aveam deja o mică bibliotecă de familie, cu mese cu scaune, totul cât mai apropiat de una reală.

     Timpul ne era favorabil, fiindcă nu-l pierdeam degeaba, fetele la școală, Florica nevastă-mea și-a găsit și ea loc de muncă, și încă angajată permanent.

Eu munceam și scriam, eram mândru de sorgintea mea românească, o și dovedeam prin fapte.  Mă scufundasem în studii, citind mult, considerându-mă un autodidact desăvârșit. Cu Limba Engleză nu prea stăteam bine deloc, așa că m-am înscris la T.A.F.E – Wollongong (Institutul Tehnologic and Further Education), pe care l-am încheiat cu bine. Acum ajunsesem a studia în rând cu fiicele mele, vorba ceea, ”dacă n-ai învățat când a trebuit”. Am obținut și admitere la Universitatea din Wollongog în 1999, dar în al doilea an m-am retras, eforturile multiple atingeau clopoțelul sănătății.

     Dar în anii 1996, aveam o miniatură și o frumusețe(zic eu) de bibliotecă pe care am anunțat-o că o am, și că oricare român doritor de o carte românească aici o poate găsi. Ba încă am și numit-o  biblioteca ”Mihai Eminescu”, așa din drag și respect pentru poetul pe care l-am iubit din copilărie, din clasele primare.

Era în realitate o ocupație benevolă, deci de profit financiar nici vorbă, și tot benevol, și pe cheltuieli proprii la 1997, an deschis revista de artă și cultură – ”Iosif Vulcan”, pe care am continuat-o timp de 10 ani, a încetat să mai apară în 2007, iar eu publicam, și public și azi scrierile mele la diferite publicații  românești, destul de bine primite. La ai mei 80 de ani, acum ajutat de fiicele mele, mai respir literar prin ”blogul ”Poezia” – www.ionmiclau.wordpress.com/

 

*

 

Rază divină!

                                      (revăzută și întregită)

 

Ce uscat mi-ar pare mie,

C-ar fi lutul ce mă poartă,

De n-ar fi legată-n suflet,

Cu o rază biata-mi soartă;

 

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANU: Restituiri – Scrisori spre lumea artelor”