Ileana VLĂDUȘEL: Poeme

Când…

 

Când ploaia nu mai are cer să plângă

Și vântul ram de care să se atingă

Singurătatea bate în ferești

Închide ușa!

Aprinde lampa!

Crezi!

 

Când noaptea se strecoară întunecată

Precum o mlaștină ceața înhață

Și ultima fărâmă de lumină

Închide ochii

Și privește

În tine!

 

Când dincolo de orice îndoială

De zidul nopții, ultima escală

Se apropie cu pașii hotărâți

Ridică-te!

Fi pregătit

Să lupți!

 

Și chiar de pare a fi sortit pieirii

Tot ce ai fost, ce ești, tu nemuririi

Predă-i din tine ce e mai frumos,

Fi curajos!

Ridică-te!

Mai poți!

 

Treci peste puntea acoperind suspine

Cu pasul hotărât, astfel ca mâine

Călcând pe umbre ce nu te-au avut,

Să ști c-ai fost

În luptă

Neînfrânt!

 

11.03.2020

 

 

Câți dintre noi

 

Câți ne trec prin viață și ne-ating

Sufletul

Pe câți noi i-am atins

Cu zâmbetul

Câți oare

 

Ne caută în drumul lor

prin viață

Cu gândul sau cu inima

Povață

 

Să ne ceară sau poate să ne dea

Prin primăveri sau toamne rătăcind

Când timpului din noi

Îi oferim

De câte ori o clipă n-am rămas

Și am așteptat

Să ne întâlnim

Un ceas, o zi, o noapte sau o viață

Și câți n-au așteptat să îi atingă

O mână caldă peste partea stângă

Acolo unde inima

Ne cântă

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Poeme”

Raul ANCHEL: Plecarea…

 

Plecarea timpurie

Să spun că de când mă știu am vrut să plec în Israel ar fi o minciună sfruntată. Dar e adevărat că plecarea din Romănia era un subiect ce devenea încetul cu încetul mereu prezent în viața mea. Mă simțeam ca și cum aș fi trait doua realități paralele. Una ilegală, de care trebuia să vorbesc în șoaptă și numai cu anumite persoane (eu nu vorbeam cu nimeni) ce era legată de o posibilă plecare. Alta reală, a înfruntării cu realitatea zilnică.

În anii 60 realitatea mea ilegală era bazată pe surprize zilnice. Prieteni și rude îmi dipăreau zilnic din program. La început eram șocat. Păi aranjasem un fotbal pe mâine. Mâine, e bine venea răspunsul mamei, ei pleacă poimâine. La un moment dat dacă pomeneam acasă că mă duc să mă joc cu cutare, primeam răspunsul: „Du-te dar să știi că într-o lună el pleacă!”

Eu încetam să mă duc la prieteni din ăștia, dacă tot mă lasau singur ce rost avea, ei tot pleacă. Câteodată o întrebam pe mama: „Ăla pleacă?” Începusem atunci să trăiesc doar în acum. Nu aveam multe de făcut după răspunsul ăsta, decât să-l accept. Nu existau întrebări ca „unde pleacă și de ce?”. Unde bănuiam eu, probabil în Israel! Tare aș fi vrut să știu de ce. De ce însă sunt eu lăsat cu din ce în ce mai puțini prieteni. Dar la vârsta copilăriei accepți lucruri pe care nu le poți schimba, cu multă ușurință. Timpul atunci spală orice. Prieteni noi luau locul celor vechi. În puține luni, prietenii vechi erau dați uitării. Nu le mai simțeam lipsa. Trist, trist dar adevărat…

*

După câțiva ani, în sfârșit și noi am primit aprobarea de plecare. Era multă gălăgie în casă. Eram în clasa doua. Prin locuință se perindau zeci de oameni străini zilnic. Vindeam orice puteam… Am vândut tot ce aveam. Astăzi știu cu siguranță că nu prea multe și sigur nu de mare valoare… Am rămas cu două lăzi de un maro închis, de 2m pe 1m pe 1m. Pe ele scria cu vopsea alba groasă „ANCHEL S. ISRAEL”. Mare de tipar! Vecinul ne-a ajutat mult să vindem toate vechiturile, și să cumpărăm haine subțiri pentru vară. Cu o săptămână înainte de data plecării tata s-a dus la Suceava pentru o aprobare. Eu nu aveam habar despre ce era vorba. Părinții mă fereau de tot ce nu puteam înțelege, tot ce era greu de explicat.

Când m-am întors de la școala i-am găsit pe amândoi părinții triști, foarte triști. Plângând, mama mi-a spus că nu mai plecăm deocamdată, că tata n-a primit aprobarea. Mult mai târziu am aflat că era martor la un proces. Vinovații fuseseră condamnați, dar el ca martor trebuia să rămână în România vreo 15 ani de la pronunțarea sentinței. Îmi părea bine că vom rămâne la noi în Fălti(ceni)! Nu prea participam la această durere a părinților. Treceam în clasa a șaptea. Aveam deja prieteni buni și îmi plăcea școala. Nu-mi plăceau schimbările…

Vecinul l-a ajutat pe tata să-și capete înapoi paturile. Restul lucrurilor pe care le vândusem ieftin de tot nu le-am putut răscumpăra. Așa că tot liceul am avut lucrurile mele în una din cele două lăzi. Era distractiv în fiecare dimineață când mama mă punea să-mi scot lucruri de purtat, pentru ziua în curs. La unul din trei lucruri, cădeam în ladă. Și eu și mama râdeam. Nu știu de cădeam cu adevărat sau mă distra reacția mamei la presupusa mea cădere.

Mama și-a cumpărat o lampă de gătit cu gaz. A început să-mi facă iar toate bunătățile. În scurt timp eu am uitat de plecarea eșuată. De atunci eram convins, că plecarea în Israel este un subiect închis. Nu știam cât de încăpățânat e tata! În Fălti eram acasă. Mă simțeam acasă. Eram înconjurat de prieteni buni. Mă simțeam în largul meu. Nu am avut nicodată sentimentul că nu sunt dorit. Dupa bacalaureatul pe care l-am luat foarte bine, am intrat la matematică secția algebra. Apoi am trecut la probabilități. Nici la Iași nu m-am simțit nedorit. Eu îi anunțam pe toți colegii de camera, din prima zi, că sunt evreu! Voiam să evit posibilele glume grosolane din cămin. Asta a prins și nu pot spune că am avut ceva de suferit.

Un prieten bun de facultate care a rămas la Iași profesor, m-a întrebat: „Ce-ți pasă ție de repartiție, oricum ai să pleci în curând?”. Sincer nu mă gândisem la asta. Dar prietenul meu – care mă enerva pentru că mă bătea aproape întotdeauna la șah, era un român adevărat. Purtasem cu el lungi discuții despre noi, despre România, despre ce vom face după facultate. Era un băiat deștept. Totdeauna îmi spunea cu tristețea că nu mai poate suferi cum îi mănâncă, îi distrug „ăștia” țara… Era nationalist, nu se rușina cu asta. Eu tocmai pentru asta îl apreciam. Era și un om foarte corect, își iubea țara. După facultate el, care putea lucra ca profesor universitar în orice facultate de matamatică din lume, a rămas la Iași, în România lui dragă. „Îmi pare bine pentru tine că tu poți pleca când vrei de aici”, îmi spunea. El nu mă invidia. Pentru el plecatul nu era o opțiune. El trebuia să fie acolo, la el acasă, la bine și la rău. Așa îl învățaseră părinții lui! Lui îi părea rău numai pentru că el nu putea schimba nimic… Lângă el mi-am dat seama cât de în largul meu mă simțeam în tara în care m-am născut am crescut și am învățat.

Un prieten de cameră din cămin m-a admonestat când a auzit că sunt susținătorul echipei de fotbal Rapid București. „Doar tu ești cu Macabi, mi-a spus, ce ai tu cu Rapidul?”. Pe loc m-am supărat. Apoi după mai puțin de zece minute, mi-am zis că mai bine văd ce echipe are Macabi și în ce ramuri sportive sunt buni. Așa am ajuns un mare susținător a lui Macabi Tel Aviv la baschet. Dar rapidist sunt și până astăzi!

Bucureștiul

După terminarea facultății, am luat repartiție la București. Programator la Universitate, pentru o instituție de proiectare bucureșteană. Am venit la București din dragoste. La două săptămăni dupa absolvire, eram căsătorit. Nu prea știam cum am să mă descurc, dar căsătoria era atunci pentru mine singurul dar pe care-l puteam oferi dragostei… Așa credeam eu atunci.

În București am dat de bani. Profesoara de probabilitate din Iași m-a recomandat, unui mare profesor de logică din București. Doamna profesoară mi-a spus: „Tipul e deosebit, o să-ți placă și o să te ajute”. Eu nu-l știam ca matematician. Ca om și mai puțin. Am vorbit la telefon. I-am sugerat să ne întâlnim la Nestor. A venit. Cu o geantă de piele veche sub braț, complet chel, cu ochelari fumurii. Știe bine să ascundă geniul din el mi-am zis. Eu am comandat un cremșnit și o cafea, el un pahar cu apă minerală.

– Domnule profesor, i-am spus, sunteți invitatul meu!

A zâmbit.

– Nu am voie zahăr, dar sunt mort după dulciuri! Ai vreo soluție, mi-a zâmbit.

– Poate o cafea, îi sugerez eu.

– Văd că vrei să mă omori cu orice preț. La tensiunea mea o cafea mă poate omorî. Apoi, continuă el, poate vrei să-mi iei un ultim interviu în viață fiind?

Tipul glumea incontinuu cu nonșalanță. Discuția cu el era așa spumoasă că mă atrăgea la nebunie. Pentru mine era ca un test de IQ. El lua lucruri mici le generaliza într-o clipă. Apoi sublinia cu umor ce probleme s-au creat prin generalizarea lor. Totul era actual. Totul era cu bun gust.

Tot timpul râdeam. Nu mai știam pentru ce venisem la întâlnire. De fapt chiar nu știam. Tipul semăna cu Winston Churchill și vorbea ca Jules Cazaban. Unde doamne mai sunt oameni ca ăștia. I-am spus:

– Semănați cu Churchill!

Mi-a spus;

– Abține-te dragă, în încă 5 minute ai să-mi spui că semăn cu Dumnezeu, abține-te te rog…

– Nu asta nu, pentru că nu aveți barbă. Am râs…

Domnia sa îmi trimitea elevi de meditat pentru admitere la matematică sau la politehnică. Meditațiile pentru mine erau deosebit de interesante. Trebuia să modelez sufletul copilului. Să-l fac să creadă în el. Apoi să-l liniștesc și să nu-l las să caute o soluție pentru orice problemă. Cel puțin nu de la prima citire a problemei. Numai după câteva citiri, îi spuneam:

– Explicăm problema te rog, spune-mi ce știm despre fiecare noțiune matematică din problemă?

Așa repeta împreună cu mine de sute de ori, teoreme, leme, soluții. Acum după ce știm toate astea treceam la rezolvare.

– Te rog nu te atinge de creion!

Atunci își pregătea cu grijă toate resursele disponibile în rezolvarea problemei. Tot ce știa el legat de textul citit. Atunci era ușor de rezolvat. Pe lângă plăcerea de a învăța mai erau și o groază de bani, pentru mine atunci… O oră de meditație era plătită cu 100 de lei. Făceam 2 ore deodată. Salariul meu era de 1400 lei lunar. Aș fi putut face zeci de ore pe săptămână. Făceam maxium 2 ședințe săptămânale, adică 4 ore.

Mă întâlneam cu profesorul cam o dată pe lună. Odată mi-a spus răzând:

– Am început cu tine, crezând că fiind evreu ai să fugi după bani!

– Se vede că nu-i cunoașteți pe toți evreii, i-am replicat.

Ne-am uitat lung unul în ochii celuilalt. Am râs amândoi. Am rămas prieteni până la moartea lui. Cu vreo lună înainte de a murit, într-o discuție telefonică fără cremșnit și borsec, mi-a spus:

– Ascultă, tu trebuie să rămâi aici, e o țară frumoasă, e nevoie de oameni ca tine. Mi-au dat lacrimile. Știam că-i bolnav… Știam că asta simte…

Niciodată nu am făcut mai mult de două meditații pe săptămână. Toate primite de la profesor…

Între timp din Israel primeam vești prin mama. Toată familia ei era acolo de prin anii ’50-’60. Vești neîncurajatoare! Toți mă sfătuiau să nu vin că nu am ce căuta acolo. Aici îmi spuneau ei: „Calci pe creiere! Toți sunt deștepti. Tu ca profesor de matematică ai să mori de foame!”. Cât încercam să le explic de calculatoare, cum că eu lucrez în calculatoare, ei spuneau „Nu se caută!. Cine nu știe aici în Israel, să lucreze pe calculatoare”, îmi spuneau referindu-se probabil la calculatoarele de buzunar ale anilor ’80.

Totdeauna, liniștit, îi spuneam mamei, parafrazând: „Toți dorobanți, toți cofetari/ trecut fără de pete/ ce de nimic nu au habar/ doar de rețete” Nu ai ce să te aștepți de la ei. Mama zâmbea puțin neîncrezătoare… Nu erau experți decât în dulciuri. Dar ce experți!

Între timp familia îmi crescuse! O fetiță scumpă se născuse. Îmi plăcea rolul de tată. Timp liber aveam mult. Eram dupăamiezile acasă. Locuiam pe strada Macaralei. Undeva pe bulevardul Șulea. Ieșeam zi de zi cu micuța mea în parcuri. Sentimente noi se adăugau spectrului și așa încărcat de sentimentele totdeauna pure ale tinereții. Eu eram fericit.

Am învățat să fac lucruri care plac altuia numai urmărindu-i privirea. Seară de seară scorneam povești noi frumoase. Fiică mea nu adormea. Îi plăceau poveștile mele. Începusem să povestesc aceeași poveste și schimbam sfârșitul. Îi plăcea la nebunie. Adormea mulțimită.

Bucureștiul anilor ăia era splendid. În primul rând era prima capitală europeană ce o văzusem vreodată. Parcuri mari, bine întreținute și femei frumoase la fel. Bărbații lor, ei da, câteodată mai bătrâiori. Mie îmi plăcea să bat marile bulevarde. În fiece duminecă, plecam de dimineață și făceam pe jos una din plimbările mele preferate: de la Tineretului la Casa Scânteii, De la Obor la Operă, de la Kogâlniceanu la Rosetti și mai apoi pe străzile din jurul bisericii armenești spre C.A. Rosetti. Dacă prindeam un covrig sau o chiflă cu Kefir sau o Sana pe drum la Miorița era sărbătoare! Aveam nenumărate itinerarii. Îmi plăceau oamenii, străzile, piațetele, bulevardele, cafenele, parcurile chiar si primul mall bucureștean, mall-ul Unirii. Eram încântat. Mă încântau grădinele cu muzică de pahar care pe atunci nu supăra autoritățile. Nestor sau Capșa erau un popas dulce pentru sâmbătă seara înainte de un film sau de un spectacol.

 

 

Cutremurul și decizia de plecare

 

Era o seară obișnuită de primăvară. Puțin mai călduroasă ca de obicei. Cu un pulovăr pe mine am ieșit cu fetița în parcul din fața casei socrilor, undeva pe lângă tribunalului militar, în spatele mall-lului Unirii de pe atunci. O dată pe săptămână când voiam să ieșim la un film veneam cu fetița la socri și dormeam acolo. Șase persoane în 2 camere mici! Era greu, dar nu pentru cei tineri. Ppe cât se putea, încercam să nu-i scoatem pe socrii din tabieturile lor.

Deci ieșisem cu fetița în parc. Era mai măricică, foarte frumoasă, cel puțin în ochii mei de tată mândru. Era și sportivă bună. După ce înconjura în fugă de 2-3 ori micuțul parc, se dădea în leagăn. Știa de acum să-și facă vânt singură urcând și coborând piciorușele. Mă uitam mândru la ea și continuam să rezolv probleme de matematică. Îmi plăcea să citesc una două probleme de matematică dimineața înainte de servici. Apoi în autobuz, sau în pauze la servici, sau ca acum în timpul liber… le căutam rezolvarea. După ce obosea în scăunel o luam în brațe, și ne uitam la stele. La facultate învățasem astronomia. Împreună cu limba rusă și socialismul științific, astronomia era încă o disciplină din care n-am reținut mai nimic… Dar îmi plăcea să visez uitându-mă la stele.

Pe la orele 20:00 se întunecase deși pe cer era o lună mare plină și o groază de stele. Am luat-o pe fiică mea de mână și ne-am îndreptat spre casă. Acolo în camera unde dormeam noi, am pus o saltea subțire pe jos, cu un cearceaf și o perniță. M-am întins și eu lângă fiică mea. Ne-am acoperit cu o pătură. Acum era rândul meu să povestesc una din vechile mele povești cu un sfârșit nou. Dar căldura emanată de fiică mea care părea adormită, oboseala zilei, și faptul că mă simțeam fericit, îmi închisese pleoapele. Dar acest dolce far niente a ținut foarte puțin. Cineva a țipat: „Cutremur!!!”. Fără să înțeleg încă despre ce-i vorba am luat-o pe fiică mea în brațe și am fugit spre scări. Acolo ne-am oprit în tocul ușii. Socrul meu spunea că ăsta e un loc mai sigur. Simțeam cum pământul se cutremură, simțeam cum toată lumea mea se clatină. Era ca și cum pentru câteva momente pământul a scăpat de sub observația cerurilor. Supărat că a fost lăsat singur, acesta din urmă, pământul a încercat să se scuture cu putere de toți și de toate ce-l negăjeau mereu băgându-și adânc unghiile în el. Pentru secunde părea că apartamentul, pereții între care îți trăiai gândurile, îți ascundeai temerile, ce te apăra de natura câteodată dezlănțuită, a devenit dușmanul tău de moarte. De la rezistența lui la furia naturii depindea acum dacă voi trăi sau nu. O strângeam pe fiică mea mai tare la piept. Pământul continua să se scuture…

Un vuiet uriaș, înspăimântător, spărgând văzduhul se adăuga tremuratului nesfârșit al Pământului. Demonii dezlănțuiți ai fricii și panicii își făceau loc afară din rărunchiurile Pământului. În fuga lor dementă demonii își săpau tunele lungi, ce spărgeau asfaltul și deschideau șanțuri adânci în șosele. Într-un sfârșit când reușeau să spargă pamântul, demonii ieșeau la suprafață, atunci se creea acel zgomot inuman, acel vuiet continuu ce te îngheța complet aucând cu el vești macabre din adâncuri…

Blocul în care stăteau socrii era un bloc vechi de prin 30. El se zbătea acum cu furie să reziste urgiei… Nu era ușor. Stâlpii de fier și beton dădeau să iasă din construcție sub puterea scuturăturii pământului. Scârțâiau cu putere… Ei trăgeau parcă pereții înspre afară. Camera nu mai era dreptunghiulară ci avea o forma ciudată cu unul din colțuri prins de ghiarele diavolului și alungit… Geamurile deveniseră rombice până când deodată au început să se spargă împroșcând cu sticlă toată cameră. Ușile erau când trântite de un vânt puternic ce începuse din senin, ori scârțâiau sfășăitor sub apăsarea pereților în continuă mișcare.

O strângeam pe fiică mea la piept cu putere… Mă gândeam că ăsta o fi sfârșitul… Dar pe ea, micuța de ea trebuia să o apăr neapărat… Prin cap îmi treceau secvențe din secvențe, blocate de o altă răsucire a blocului sau de un alt răget înfiorător. Deodată așa cum a început din senin totul s-a oprit. Blocul a scârțâit un pic parcă într-o dramatică și reușită încercare de rămâne în picioare, de a-și recăpăta forma proiectată. Cineva a strigat, trebuie să ieșim afară vor fi și alte cutremure mici mai rele…

Fiică mea m-a întrebat:

– Ce a fost asta, tată?

– Nu știu, i-am răspuns, dar bine că s-a terminat!

Despre furia domnului nu am vrut să-mi amintesc…

Casa nu e numai zona ta de comfort ci e și zona ta de existență, de siguranță. Când casa tremură peste tine, tu ai un singur sentiment, ăla fiind neputința, sentiment ce te cotropește de întunecă cu negura lui… Nici măcar faptul că toți sunt cufundați în aceași neputință nu mă putea ajuta.

Am luat o sticlă cu apă, am tras o pătură după mine și am ieșit afară. Ne-am adunat vreo zece douăsprezece familii în părculețul de lângă bloc. Acolo unde fusesem cu fiica-mea acum câteva sute de ani! Totul a ținut doar câteva secunde, ce au părut o veșnicie. Oamenii mai în vârstă stăteau pe bănci. Pe fiică mea am așezat-o în același scăunel în care s-a dat mai devreme. Cu mult mult timp mai devreme… Cei tineri, noi, stăteam în picioare sau pe iarbă. Stelele și luna erau la fel, nepăsătoare de nebunia pământului.

Nici unul din blocurile din jur nu căzuse. Murise un bărbat. Îl cunoșteam din vedere. Îl chema Dumitru. Stătea la etajul 3 deasupra socrilor mei. A încercat să fugă din casă. Singurul care a reușit… Coșul de căramidă de pe casă s-a destrămat și a căzut lovindu-l mortal… Destinul… Casa avea încălzire cu gaze. Pentru ce un coș de cărămidă, mă întrebam?

Nici o întrebare logică nu-mi trecea prin cap. Prindeam discuții ale vecinilor și încercam să-mi încropesc din ele propriile mele simțiri, propriile mele gânduri pentru următoarele câteva secunde.

– Radioul și televiziunea nu transmit nimic acum!, a spus cineva.

– O fi căzut clădiri multe…

Ce prostii mă gândeam doar nu a căzut nimic și aici în jur nu sunt cele mai faine clădiri… Eram încă adânc speriat, speriat până în măduva oaselor. Ce nu știam încă, era că după mulți ani în Tel Aviv, voi sări ca ars, când voi simți cum se clatină scăunelul de sub mine. Era un cutremur de gradul patru. Nimeni nu la simțit, toți au râs de mine. Seara la televizie s-a anunțat că în Tel Aviv a fost un cutremur de gradul 4. Asta era una din urmările nefericite ale acelei seri de martie ’77. Astea sunt sechele… Răni ce nu se vindecă niciodată, doar le iei cu tine… Cutremurul nu poate fi scos nicodată din tine…

În sfârșit cineva a deschis radio Europa Liberă. Nimănui nu-i păsa că e interzis. Nici ei nu anunțau nimic. Radio românesc și-a reluat emisiunea. Transmitea doar muzică tristă… Un vecin a spus, ăștia cu muzica lor de doliu… Pe la 22:30, același vecin, cu glasul speriat, a spus că Europa Liberă a transmis că fost un cutremur de 50 secunde de gradul 7.3. Singura dată când am urât pe cineva, a fost atunci, pe acest Richter, pe a cărui scară mă bălăgănisem înainte.

– S-ar părea că au fost și victime, raporta Europa Liberă.

– Ei pe dracu victime, m-am gândit eu.

Continue reading „Raul ANCHEL: Plecarea…”

Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă

Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.

Să vedem de ce?

La început a fost cuvântul, ne spune Biblia și cuvântul a fost cu Dumnezeu care a spus: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!

Deci Dumnezeu a vibrat un cuvânt divin, pentru că, sincer, El nu a spus-o în niciuna din limbile vorbite de noi pe pământ. Cu toții știm că întregul univers e vibrație/energie. Deci Dumnezeu e totul, El e vibrație, El e Cuvântul!

Această forță, CUVÂNTUL se naște și în noi din suflarea Creatorului asupra chipului de lut; prin actul Creației se naște în fiecare om odată cu primul scâncet la naștere. Acest scâncet vine din interiorul nostru, când sufletul nostru începe să se împletească pe măsură ce creștem cu vorbele duioase când suntem iubiți cu sufletele părinților noștri și sufletele părinților părinților lor în armonie și ne construiesc.

Cuvintele insuflate de părinți prind rădăcini în trup, sunt asimilate în sufletul copilului creând o sinergie între rațional și suflet tăind în creier matricea prin care cuvântul generat de suflet/dorință în armonie cu raționalul/conștientul formează în final identitatea noului om, crează entitatea. Acum te poți numi: după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândești, ești interesat, cauți, iubești etc. Acest izvor este rădăcina mlădiței celor șapte ani de acasă.

Din acest moment, limba maternă îți dă putere, are caracteristicele cuvântului creator. De acum încolo când vorbești, cuvântul are puteri magice, poate construi/vindeca sau distruge/ucide. Mă refer la limba moștenită din tată în fiu, nu la cea restructurată de o nouă orânduire care intenționat modifică limba și fonetica ei, stâlcesc cuvintele tocmai cu intenția de a o controla și dirija cu ușurință.

Limba română are o vechime de o mie și ceva de ani de neschimbare, poate chiar două. Dacă te duci la vremurile vechi în mijlocul Dacilor sau al Moldovenilor lui Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sunt sigur că-i vei înțelege fără mare efort, (vezi textele lăsate de filozofii Romei Antice) pe când dacă, să zicem englezul ar încerca să-l citească pe Shakespeare în limba în care și-a scris textele nu ar înțelege nimic. Limba engleză a fost schimbată în multe rânduri tocmai pentru a-și pierde puterile miraculoase. Gândiți-vă la Marele Merlin care făcea minuni prin cuvintele sale. Limba lui s-a pierdut. De aceea precizez că puterea stă în moștenirea vibrațiilor cuvântului din moși-strămoși în care dialectul are prioritate în fața limbii noi șlefuite de orânduire. Când zici DU-TE…, o zic toți strămoșii tăi în armonie cu tine. Ca în poezie. De aceea le este frică asupritorilor de poeți.

În orice altă limbă pe care a-i încerca s-o înveți, folosindu-te de limba maternă ca „rumegător”, (adică să-ți însușești noua limbă cu a ta) nu vei avea puterea originală prin ea, nu vei mai fi tu însuți prin ea. Nu vrem să pricepem că un cuvânt pronunțat de rațional e mort dacă nu e injectat cu viață de suflet, injecția se face prin participarea vocilor strămoșilor tăi. Deci, originalul se va schimonosi. Din „mama” va deveni „mother” sau „muti” în alte limbi. Încercând să îți transferi identitatea într-o altă limbă te rupi de sufletul în care te-ai născut și devii o mașină rațională, o conștiință de sine stătătoare care se poate descurca bine în civilizația în care trăiește, însă înstrăinat, rupt de puterea dată la naștere prin cuvântul prin care ai intrat în viață – ai descoperit viața. Îți vei pierde instinctul.

Toate alegerile și rezolvările vieții vor fi de acum încolo bazate doar pe rațional. Asta nu înseamnă că dacă gândești în română și proiectezi în exterior în altă limbă nu poți să-ți menții contactul cu forța originală, ba poți și te poți întoarce oricând la ea, însă există pericolul să o uiți sau îți vei pierde antrenamentul. Aici mă refer la puterea cuvântului în creație. Dacă tu vei binecuvânta sau blestema în limba maternă pe cineva, această vrajă va avea efect creator sau dăunator mult mai mare sau deloc decât a-i face-o în noua ta limba învățată rațional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă”

Mircea Dorin ISTRATE: Dor și Doină (stihuri)

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

 

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o  DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

 

SUB  SREAȘINĂ  DE  MUNTE

 

Îmi urcă turmele la munte

Cu bacii lor din an trecut,

Mioare tinere sunt multe,

Bătrîne, câte-s de ținut.

 

În mici ciopare-orânduite

Se-nșiră pe cărări știute,

E drumul lung și ostenite

Îngândurate merg tăcute.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Dor și Doină (stihuri)”

Paraschiva FLORESCU: Dorințe (poezii)

AȘ VREA

 

Aş vrea să fiu neumilită

În templul verbelor preasfinte,

Să fiu o slovă şlefuită,

Pecetea unui gând cuminte.

 

Aş vrea să pot bătători

Cărări virgine-n înţelesuri,

Să fiu risipă-n simfonii,

Iubiri smerite-ntre eresuri.

 

Să fiu apoi lumină pură

În vidul care încă doarme,

Fărâmă dintr-un timp, prescură,

Sărutul unei nopţi cu toane.

 

 

PROVOCARE

 

O provocare-n ritm perpetuu

Mi-e soarta dintre intervale,

Se coc amiezi de Sfântul Petru

În merele ce-şi cer iertare.

 

Tenebrele le las în urma

Atâtor spaţii veşnic mute,

Şacalilor ce-ncurcă turma

Perfid răstălmăcind cuvinte.

 

Purific timpul resemnată

De clipe risipite-n van,

Uitând netrebnicii în poarta

De-acum sortită altui an.

 

 

SECVENȚĂ EXISTENȚIALĂ

 

Primăvara s-a zgribulit în muguri

Peste ei curg stropi întârziaţi

Via nimănui îmi vorbeşte de struguri

Chiar dacă lăstarii i-au fost retezaţi.

 

În colţul grădinii, o pală de vânt,

Movul magnoliei se zbate-n petale,

Bujorii-mi citesc un gând surâzând

Flori de cais strănută cu mirare.

 

Continue reading „Paraschiva FLORESCU: Dorințe (poezii)”

Eugenia BUCUR: Voaluri cereşti

Voaluri cereşti

 

Pe pleoape de zori stă oprită silaba

Sprințară pe albul respirat din trecut,

Coborând pe luciu de ape des liniştite,

Ori poate în parfumul florilor sub vânt.

 

O rază de lumină stă oprită-n ramuri,

Adâncul se încălzeşte surâzând vioi,

Se adună consoane şi vocale-n perechi,

Numărătoare vie mai mult din doi în doi.

 

Împrăştie ramul de cireş trenă rozalie

În adieri uşoare ridicând curat cuvântul,

Tot mai încet şi mai suav şi mai discret,

Să strecoare-n iubiri de îngeri iar surâsu’.

 

Un vers pe ram rămas din floare-n alb,

Porneşte-n taină să-şi rotunjească casă,

Copii cu rimă, ritm şi măsură să colinde

Spre albul univers din lumea cerească.

 

E plin văzduhul de mătăsuri de cuvinte

Purtate de necunoscute şi vii chemări,

Spre inelele copacilor de pădure dăruite,

Să trăiască-n răsfoire în suave primăveri.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

9 Martie 2020

 

Maria HOTEA: În ore de tăcere (poeme)

Prin lacrimi și zâmbet,
se împletește iubirea,
cu seninul cerului
ea îți luminează privirea
și-n foșnet de frunze
se-aude a ei chemare,
iar prin murmur de buze
suspinu-i este alinare.

 

Când nori albicioși
se risipesc în depărtare,
chinuită de dor
mă pierd în lungă așteptare
chiar și vântul hoinar
printre ramuri e adormit,
iar sufletul fără iubire
îmi este neîmplinit.

În ore de tăcere se nasc
cu gândul vise rebele,
ce taina unei iubiri
se destramă ușor în ele
mă trezesc cu ochii înlăcrimați
sub pleoapele tremurânde,
ascund în sufletul întristat
dureri ce-mi sunt absurde.

Și cine să mă înțeleagă
când lin se lasă inserarea,
iar sufletul meu liniște n-are
simt cum îl cuprinde disperarea
tristețea îmi fură somnul
și doar cu gândul hoinăresc
iar cu strălucirea stelelor
sfioase iarăși mă învelesc!

În zbor spre înalt cu gândul
doar în vis retrăiesc,
iubirea ce-n taina nopții albastre
cu drag o găsesc
îmi mângâie față iar
cu blândețe doar luna,
dintre nori când răsare
cu aura-i divină!

 

 

Viața

 

Viața o simt că-mi este
cea mai grea povară…
iar că-n lume toate
se întâmplă cu un rost
și se mai spune că
greșelile n-or să dispară
dacă-ți dorești ceva,
toate-n viață au un cost!

Acel ceva, mai are șanse
să devină realitate?
dacă unele lucruri
se întâmplă fără voia ta
care e acela ce îmi spune
ca nu am dreptate
când am simțit că viața
cu mine e nedreaptă!

Viața este frumoasă,
cu clipe bune dar și rele
mi-am impus un optimism,
am vrut și încă vreau,
să trec cu bine peste tot
chiar și în clipe grele
dar nu-mi iese de fiecare dată
și pe gânduri stau.

Continue reading „Maria HOTEA: În ore de tăcere (poeme)”

Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu

Cenaclul literar „Radu Theodoru” din Sibiu a găzduit vineri, 28 februarie 2020, un eveniment cultural dedicat lansării volumului „Anca Sîrghie în lumina slovei”. Eseu monografic, semnat de Ada Stuparu. Alături de autoarea şi protagonista cărţii au fost prezenți la reuniune colegi de breaslă literară, între care profesoara Maria Daniela Pănăzan de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, absolvenți din câteva promoții ai ilustrei instituții de învățământ, alături de un public numeros, pasionat de literatura şi cultura română, dar și universitari ca Ion Dur, Doina Maria Simion, Dan Smarandache și alții.

În spațioasa și moderna sală a cenaclului, găzduit prin tradiție de Cercul militar Sibiu, atmosfera era încălzită de mărțișoarele care se ofereau participantelor, de buchetele de frezii și ghiocei care au colorat masa de prezidiu. Flori de primăvară și cărți proaspete, care sunt și ele flori, dar ale spiritului.  În public, ca pe șnurul mărțișorului, emoția revederii se împletea cu bucuria presimțitei primăveri. În calitatea sa de consilier literar al Cenaclului „Radu Theodoru”, scriitoarea Anca Sîrghie a anunțat că această reuniune este închinată tradiției sibiene a unui învățământ de bună calitate. Într-o acoladă simbolică în timp, de la memorandistul Nicolae Cristea, a cărui operă publicistică urma să fie prezentată, se ajunge la borna 1962, a promoției reprezentate în reuniune de Anca Sîrghie și de colegii invitați, până la alumnii clasei XII-a A 1970, rămași prietenii de-o viață ai Adei Stuparu, așezați pe un rând întreg. Nu erau singurii L.G.L-iști din sală, dar  în ochii lor se citea cea mai sinceră emoție, de-a asista la rodirea unui dialog dintre o colegă a lor și profesoara care-i îndrumase cândva.

Reuniunea  a fost moderată de scriitorul Mihai Posada, care a remarcat în recenzia prezentată că „lucrarea Anca Sîrghie în lumina slovei. Eseu monografic are o poveste a ei, aşa cum o au toate cărţile. (…) Volumul fusese conceput cu un an înainte ca un dar al generaţiei Adei Stuparu pentru Anca Sîrghie, doamna lor profesoară, la împlinire a 75 de viaţă. Un eveniment unic pentru absolvenții liceului sibian de acum 50 de ani și pentru profesoara lor, de care ei se simt și acum aproape atât spiritual cât și sufletește.  Monografia a fost lansată în octombrie 2019 la Salonul de carte hunedoreană de la Deva și în noiembrie 2019 la Târgul de carte Gaudeamus din capitală. Despre ea s-a vorbit la Festivalul internațional “Liviu Rebreanu” de la Bistrița, într-o ediție dedicată filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Era timpul ca monografia-eseu să fie adusă și în fața publicului sibian. Nu mă îndoiesc că, așa cum s-a întâmplat cu cele mai multe cărți ale scriitoarei Anca Sîrghie, chiar în acest an și această carte va trece peste Atlantic, dar nu înainte ca despre ea să se vorbească chiar în primăvara aceasta la Paris.”

Aflată într-o ipostază cu totul inedită, ca personaj principal al volumului, Anca Sîrghie s-a arătat emoţionată şi a dorit să facă o mărturisire: „Trăiesc o mare bucurie, acum când Ada Stuparu vine de la Craiova şi ne prezintă rezultatele creaţiei şi muncii sale de un întreg an. Sunt impresionată, pentru că am găsit în volumul  de 528 pagini o sinteză a roadelor cercetării mele de o viață, într-o carte bine structurată, scrisă într-un stil clar și expresiv. Sunt uimită și încântată de această realizare a Adei Stuparu, mai ales că nu am găsit în noul ei volum nimic encomiastic, ci o analiză punctuală, la obiect, pe toate laturile cercetării mele literare, așa cum se găsesc ele în cărțile publicate și în studiile și articolele apărute în presă. Obiectivitatea este, fără îndoială, una dintre calitățile acestei cărți și  ea îi poate certifica valoarea.”

Invitată la cuvânt, autoarea Ada Stuparu a vorbit despre travaliul pe care l-a impus o asemenea realizare: „Materialul care a trebuit să fie înregistrat şi comentat a fost foarte bogat şi stufos. Texte din aproape 30 de volume publicate, peste 500 de articole, care în bibliografia noastră ajung  până la anii 2018-2019. Suntem alături de o personalitate creatoare, înzestrată cu multă energie şi inspiraţie şi, fără îndoială, vom avea încă multe lucruri de spus despre activitatea prezentă și viitoare a scriitoarei Anca Sîrghie. Conform canonului estetic, volumul cuprinde două părţi fundamentale: viaţa şi opera. Este un capitol destul de amplu acela în care se prezintă evoluţia şi formarea unei personalităţi. Desigur că am reţinut momentele cele mai semnificative din viaţa şi activitatea doamnei conferențiar Anca Sîrghie. Sunt convinsă că Domnia Sa este pe mai departe  un model pentru mulţi tineri, care vor citi cartea şi vor vedea că se pot face atâtea lucruri frumoase atunci când talentul este dublat de pasiune, abnegație și dragoste pentru oameni”. Continue reading „Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu”

Iuliana PAȘCA: Reflectările unei molecule (poeme trilingve)

 

                

          Motto:

                        

                           „Și cele mai înghețate inimi

                              pot simți profunzimi”

 

 

COSMOGONIE

Aș vrea să vă spun despre nașterea mea,

dar cum să încep cu neînceputul?

Mama zicea că m-a născut

înainte de vreme;

nu-mi amintesc,

a trecut mult de atunci,

dar știu că am fost acolo

când și eu am născut-o pe mama.

Am văzut când din inimă

mi-au țâșnit șiroaie

galaxiile,

niște sori zâmbeau pe șira spinării,

iar din respirația neobosită

răsăreau sateliți.

Neuronii formau stele

în pletele curcubeie,

în timp ce Marte se pregătea

de luptă.

Din degetele mâinii stângi

s-a desprins, cu tot cu inele, Saturn,

apoi, ca un fulger,

a apărut din senin Jupiter,

iar la picioare mi se așternea

Pământul.

*

COSMOGONY

I would like to tell you about my birth

but how to start with no beginning?

Mother said I was born

ahead of my time;

I don’t remember,

but I know I was there when

I also gave birth to my mother.

I saw when from the heart

the galaxies

gushed streamingly,

suns were smiling on the spine

rasing satellites

from the tireless breath.

Neurons formed stars

in the rainbow hair,

while Mars was preparing

for the fight.

From the fingers of the left hand

it detached,

together with the rings, Saturn

then, as lightning,

Jupiter came out of nowhere,

and to my feet

was lying down

the Earth.

*

COSMOGONIA

Vorrei raccontarvi della mia nascita,

ma come cominciare con ciò che è senza inizio?

Mia madre diceva che ero nata

prima del tempo;

non ricordo,

è passato molto da allora,

ma so che ero lì quando

anch’io ho dato alla luce mia madre.

Ho visto quando dal cuore

sgorgavano copiosamente

le galassie,

i soli sorridevano sulla spina dorsale

e dal respiro instancabile

uscivano satelliti.

I neuroni formavano stelle

nei capelli arcobaleni,

mentre Marte si preparava

per la lotta.

Dalle dita della mano sinistra

si è staccato, insieme agli anelli, Saturno,

poi, come un fulmine,

è apparso, improvvisamente, Giove

e ai miei piedi si sdraiava

la Terra.

GRAVITAȚIE SPIRITUALĂ

O simbioză obscură de gânduri

rătăcite printre sinapse de aștri

cere să-mi îngropați și sufletul

atunci când voi muri.

Trecându-i prin pielea aspră,

voi cuprinde inima fierbinte

ca o mamă îndoliată.

Din adâncul încă neîntinat

sufletele noastre unite

vor naște oameni strălucitori.

Abia atunci va dăinui lumina,

venind dinăuntru.

*

SPIRITUAL GRAVITY

An obscure symbiosis of thoughts,

wandering through the synapses of stars

demands to bury also my soul

when I’ll die.

Passing through its rough skin,

I’ll embrace the hot heart

like a mourning mother.

From the still undefiled depths

our united souls

will bring to life bright humans.

Only then shall the light last

coming from within.

*

GRAVITÀ SPIRITUALE

Un’oscura simbiosi di pensieri

vaganti tra le sinapsi astrali

richiede di seppellire anche la mia anima

quando morirò.

Passandoli attraverso la pelle ruvida,

abbraccerò il suo cuore bollente

come una madre in lutto.

Dal profondo ancora non inquinato

le nostre anime unite

daranno vita a persone brillanti.

Solo allora la luce durerà

venendo da dentro.

APOCATASTAZĂ

Departe e Lacul de Vest

cu femeia-șarpe

închisă de veșnicii în turn.

Simțirile se uită,

rămân umbrele

într-un colț de univers

lipsit de lumină.

Trecătoare sunt

ca amintirile fugare,

 efemere ecouri evocând

dragostea unui diavol

pentru îngerii pământeni.

Talerul balanței lui Anubis

se va frânge sub povara inimii,

întreg universul de va înălța

la așteptările cerului,

apele lacului vor inunda turnul,

eliberată, femeia-șarpe va sfârși

apocalipsa

începută la nașterea sa.

*

APOCASTASTASIS

Far is the West Lake

with the snake-woman

captivated

for eternities in the tower.

Continue reading „Iuliana PAȘCA: Reflectările unei molecule (poeme trilingve)”

Lorena MOLDOVAN: Reflexie

„Personalitatea nu se capată; se cucerește.”

(Dimitrie Gusti)

 

Toate activitățile cu care eram obișnuită

cumva nu făceau parte din mine,

nu aparțineau genului meu de a fi.

 

Cu timpul mi-am dat seama că mereu încercam

să mă modelez după oamenii care mă înconjurau

încât uitasem cât de speciali suntem noi ca oameni

fiind doar noi înșine.

 

În fiecare dimineață îmi vedeam reflexia în oglindă,

dar de mult timp nu mă mai regaseam

în imaginea proiectată chiar în fața ochilor mei.

 

Am pus repaus timpului pentru a mai căuta măcar o fărâmă

din ceea ce eu eram de fapt.

Voiam să îmi revăd strălucirea din ochi și să scot la suprafață

zambetul meu care era de ceva timp apus.

 

În ziua aceea totul s-a schimbat, iar eu mă regăseam tot mai mult

cu fiecare secundă care trecea .

 

Îmi amintesc că deși era toamnă,

soarele era atât de viu încât caldura si stralucirea lui

au pătruns în adâncul sufletului meu făcând lumină prin tot întunericul dens,

care a poposit o perioadă prea îndelungată de timp in lăuntricul meu.

 

M-am refugiat in trăirile mele interioare

pentru a putea pune deoparte lucrurile în care nu mă regăseam.

 

Dându-mi această șanșă am devenit puternică și sigură pe mine.

 

Am început să mă iubesc și să înțeleg

că ceea ce vor oamenii defapt, este să devii ca ei.

Dar cu ce rost să devin ca ei?

Cu ce rost să cred mai mult în alții decât în mine?

 

***

Era toamnă afară,

iar natura a început să moară,

dar pentru mine atunci a început totul sa pară viu…

–––––––––

Lorena MOLDOVAN

Hunedoara

8 Martie 2020