NU MĂ CITI!
(copiilor mei)
Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge.
Am încercat să-ncătuşez clipita,
S-opresc pe-un verb privirea ta, grăbita,
Dar zborul ei necugetat distruge.
Nu-ţi mai lăsa pe un sonet smerita
Şi limpedea răbdare care suge
Torenţi de duh ce-s gata să înjuge
Trăpaşul tău ce şi-a rănit copita.
Mai bine-aruncă hăţul şi zăbala
Şi sari în şea când zări se-mpotrivesc!
Învinge-n goana vremilor migala
De-a zăbovi la osul părintesc.
Ridică vâsla, leapădă sfiala!
Eu mai rămân. Să tac şi să privesc.
BRAȘOV, BISERICA „CUVIOASA PARASCHEVA”
(fiicei mele, Medeea)
O rândunică a pătruns. Subjugă
Părinti si frati, nuntasi ce-si uită graiul.
S-a ridicat spre bolti cu evantaiul
Aripilor întinse ca-ntr-o rugă.
Medeea-n rochie albă. Peste raiul
Uimirilor ce ne-au cuprins în fugă,
Un mânz de foc neîmblănzit se-njugă
La carul clipei ce-a pornit alaiul.
O cruce-a pus pe grinzile zidirii,
Cu gesturi suple. Lacrimi pe cuvănt.
În fracul ei, din ochi sorbindu-si mirii,
Tot dorul viu de mamă-l puse-n cânt.
A asezat pe frunti peceti iubirii
Si-un semn de taină, necuprins si sfănt
ÎNTR-UN APUS DE VIAŢĂ
(fiului meu, Titus,
violonist dincolo de ocean)
Mai ştii atunci când te ţineam de mână
Să poţi urca şovăitor o treaptă,
Când îţi iertam surâzător o faptă?
Ţineai vioara sub bărbie până
Trasa arcuşu-n cer o cale dreaptă
Şi deşira uimirea ghem de lână.
Şi-acum acorduri în auz se-ngână
Şi-n sală mama să apari aşteaptă.
Nu s-au pierdut isprăvile în ceaţă.
Pe-atunci prin fapte vieţuiam anost.
Abia târziu mi-a răsărit în faţă
Sonetul blând, să-mi împlinesc un rost.
Odată doar, într-un apus de viaţă,
Tu, fiul meu, să afli că am fost.
NU MĂ AŞTEPŢI
Nu mă aştepţi c-un zâmbet la intrare.
Între pereţi stă gârbovă tăcerea.
Ascunsă prin unghere, încăperea
A împietrit în picuri de uitare.
Nevolnic rost, împărtăşesc plăcerea
De-a mă retrage fad în aşteptare.
Rămân pustiu, un semn de întrebare
Ce-a năruit speranţa sau durerea.
Mi-ar trebui un zbor de dimineaţă,
Să născocesc poveşti cu trup fragil,
Să recompun altarele de ceaţă.
E prea târziu. În gândul meu debil,
Sleit de pofte, răvăşit de viaţă,
Aş vrea să fiu, dar nu mai sunt copil.
ÎL CHEAMĂ BLITZ
(Pentru cea mai iubită ființă din jurul meu,
care m-a vegheat 12 ani și care îmi crează și acum,
când îmi aduc aminte de el, emoții adânci și o neștearsă lacrimă pe obraz)
Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare.
De ani și ani străbatem lungi trasee,
Pe unde-a dat prin bozii de-o idee
Şi colţul ierbii-nviorat răsare.
A fost întâi năvalnică scânteie,
Să prindă-n zbor un flutur în mişcare.
I-aş ridica din dor de el altare,
Pe unde-a fost, la margini de alee.
Despre acel ce mi-a păzit fiinţa
Nu ar ajunge să aştern un tom.
Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.
Mai e acum o creangă nu un pom.
Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa,
Dar mă întreb: e câine sau e om?
DE CE-NEGRESC O COALĂ DE HÂRTIE
De ce-negresc o coală de hârtie,
Cine-mi citeşte slova vlăguită
Şi-un gând zdrobit sub tropot de copită
Pe care-abia în treacăt de-l mai ştie?
Mă învârteam prin aeroportul nostru internațional. Frumos mare și modern… Îl așteptam pe Yigal, un coleg de servici. Se întorcea din Franța. Avusese întâlniri importante financiar pentru viitorul companiei noastre. Voiam să știu totul de la prima mână cât mai repede. Lui Yigal îi place să povestească totul cu lux de amănunte. Mie îmi place să-l ascult. Un anunț pe tabelul aterizărilor, anunța o întârziere de 30 minute.
„Am fost mândră că sunt româncă 
Crezul poetului Lucian Blaga este că „veşnicia s-a născut la sat” şi reprezintă „sufletul satului”. Sămânţa acestei veşnicii este sădită în gândul şi inima românilor, rodeşte „cu miros de iarbă tunsă”, vindecă și împlinește „setea de mântuire”. Am putea spune că pentru generaţii de români această afirmaţie a fost un truism, o aserţiune de la sine înţeleasă. Acceptată, însuşită, împărtăşită fără rezerve, fără reţineri. Observând ceea ce se întâmplă astăzi, ne cuprinde îndoiala şi ne întrebăm dacă nu cumva şi-a pierdut valabilitatea. O fi avut termen de garanție și o fi expirat cumva?
Melodioasă,
În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.
