Lună: ianuarie 2020

Varga István ATTILA: Îmblânzindu-mi clipele-ţi (poeme)

Neinspirate strângeri

 

Îmblânzindu-ţi uşor,

pe nesimţite…

necrezute doruri,

durerile neinspirate,

de a fi cuprinse…

În nevoințele

Inexistent,

Dar a tot…

Necuprinse.

Ce ne cuprind

În a lor pufoase,

Dulci atingeri!

Asupritoare strângeri…

Nemeritate mângâieri.

 

 

Totuşi neînfricat cădem

 

Pășind in gol,

Cu picioare,

De viață neatinse.

…

Neatingând,

Pământul

Și fiind(ul).

 

Pășind in urme,

al umbrelor,

Groaznice hău

Totuşi neînfricat.

 

Cad, decad

şi recad.

Nu singur.

Nu eu.

Continue reading „Varga István ATTILA: Îmblânzindu-mi clipele-ţi (poeme)” →

Liliana DEREVICI: Bucurie în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca prin prezența părintelui lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA și lansarea de carte a domnului cercetător șt. MIRCEA ABRUDAN

Comunitatea Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”, „primitoare, care împărtășește căldură, bucurie și harul lui Hristos”, alături de “soborul extraordinar de preoți ai parohiei”, așa cum a afirmat părintele univ. dr. RĂZVAN PERŞA , invitatul special de astăzi 20 ianuarie, a primit cu entuziasm și deschidere sufletească în cadrul Sfintei Liturghii pe cucernicia sa care a slujit, ținut cuvântul de învățătură și lansat ultima carte a domnului cercetător științific dr. MIRCEA ABRUDAN.

Părintele este un absolvent al Facultății de Teologie dar și al Facultății de Litere, secția de limbi clasice, cu un master în teologie. A fost 7 ani bursier al facultății, obținând premiul „Dumitru Stăniloaie” al Academiei Române, având studii și burse în străinătate, fiind cadru didactic al Facultății de Teologie şi cunoscând 6 limbi străine.

În cuvântul său de învățătură, plecând de la Evanghelia citită astăzi la Sfânta Liturghie părintele RĂZVAN PERŞA a meditat asupra a două aspecte: însemnătatea Împărăției lui Dumnezeu și însemnătatea pocăinței. În acest sens s-a evidențiat că pentru salvarea sufletului trebuie pentru a fi primii să fim cei din urmă, pentru a fi bogat trebuie să ne vindem averile și să ne cumpărăm averi în Ceruri iar pentru a deveni înțelepți trebuie să devenim precum copiii. Apoi domnia sa a explicat termenul de Împărăția Cerurilor care se găsește în inima noastră și a arătat cum se poate ajunge acolo, prin cunoașterea lui Dumnezeu din toată inima noastră. Apoi părintele a vorbit despre pocăință, care este schimbarea minții, întoarcerea la Dumnezeu și a prezentat  treptele pocăinței: orientarea vieții noastre, a gândirii noastre, transformarea viziunii pe care o avem despre Dumnezeu; recunoașterea păcatelor, asumarea greșelilor, diferențierea dintre bine și rău; iertarea față de noi, de aproapele și de vrăjmași; căința; trăirea în Hristos, unirea cu Hristos prin sfintele taine.

A urmat lansarea cărții: „Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate”, scrisă de domnul cercetător științific MIRCEA ABRUDAN, enoriaș și intelectual al parohiei noastre, prezentare făcută tot de părintele lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA. Aparent o carte de istorie, cartea este prin stilul său o biografie beletristică prin care cunoaștem trecutul, rădăcinile noastre. Prin seriozitate și profesionalism domnul cercetător științific, cronicar desăvârșit al vremurilor noastre  a evidențiat ortodoxia ca element definitoriu al neamului nostru, fiind aplicată atât la noi cât şi în străinătate. Continue reading „Liliana DEREVICI: Bucurie în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca prin prezența părintelui lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA și lansarea de carte a domnului cercetător șt. MIRCEA ABRUDAN” →

Alexandru NEMOIANU: Despre îngrijorări

Vremea pe care o străbatem este bântuită de o stare generală de îngrijorare. Oamenii sunt în permanentă îngrijorați; de situația economică, de situația politică, de necazurile casnice, de sănătate, de zvonuri și mai ales de “ziua de mâine”. Aici trebuie să deosebim cu grijă între ce înseamnă precauție, efort pentru a susține existența și de a o îmbunătății și ceea ce sunt “îngrijorări” pentru stări și lucruri asupra cărora nu avem nici un soi de mijloc de influențare. Sunt “grijile” despre care am fost foarte direct avertizați: ”Nu va îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6:34) și “Nu vă împovărați cu nici o grijă, ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.”(Sf.Pavel,Filipeni, 4:6). Din nou trebuie repetat că este o deosebire fundamentala, de categorie, între preocuparea de a face față greutăților vieții, care este dreapta și legitimă și “grijile” pentru lucruri care sunt cu totul în afară controlului nostru; ”griji” care sunt de fapt ispite. Dar în ciuda acestui adevăr, pe care teoretic, mai toți oamenii îl știu, aceste “îngrijorări” domină lumea și o chinuie.

În primul rând este absolut limpede că aceste “griji” sunt un enorm și inutil consum de energie sufletească și afectivă. Orice am face nu vom putea avea sub control viitorul. Pur și simplu nu este cu putință. Ce este însă cu putință este să ne chinuim în zadar și să distrugem clipa prezentă fără rost. Aceste “îngrijorări” sunt, până la urmă, manifestări de trufie, încercări de a înlocui pe Cel care stă deasupra vieții și a morții. În același timp este și dovadă de lene și lipsa de dreapta măsură. Singurul moment care este sub controlul nostru este clipa prezentă, ”acum”. În această clipă avem nu doar posibilitatea, ci și obligația de a face o opțiune,între bine și rău, fie că vrem, fie că nu vrem. Pentru a depăși această obligație cel mai adesea ne chinuim cu lucruri și stări pe care ni le imaginăm (și imaginile, închipuirile, sunt singurele lucruri pe care ni le oferă necuratul). Vedem această stare prin multe care ne înconjoară dar, cea mai evidență, este goana, obsesia, după “știri”: prin computer, televizor, ziare, zvonuri. Pe drept cuvânt Alvin Toffler, în cartea “Șocul Viitorului”, spunea că antenele posturilor de recepție sunt asemenea părului din cap zburlit de groază. Este interesant că pentru deslușirea stării prezente și eforul de a vedea “ce va fi” au existat două căi: divinația și proorocia.

Este interesant de observat că cea mai mare preocupare cu “viitorul” există în societățile incerte, în comunitățile nomade, în zonele de mahala și între cei care nu au nici un fel de “rădăcini”. Membrii acestor societăți nu se pot referi, nu se pot raporta la nimic sigur, la nici un model anterior. Ei se zbat între un prezent dubios și un viitor de Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre îngrijorări” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 412(16 –31 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

 Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! La mulți ani!

*

                Crăciunul din noi. Una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății este Nașterea Domnului. Există atestări privind sărbătorirea ei încă din sec. I-II. O vreme a fost sărbătorită împreună cu Boboteaza, apoi separat. În limbajul bisericesc ea este numită Nașterea Domnului. În schimb, în popor, atât la români,  cât și la alte câteva popoare este numită Crăciunul. S-au scris multe studii privind această denumire. A curs multă cerneală, dar oamenii de știință încă n-au ajuns la o înțelegere privind denumirea aceasta de Crăciun. Cei mai mulți înclină să creadă că denumirea ar veni de la cuvântul latin ,,creatio, creationem” , adică ,,a crea”, ,,creație”. Ei explică introducerea acestui termen prin faptul că la sfârșitul veacului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea s-a răspândit o erezie puternică, arianismul, erezia lui Arie, care a fost combătută la Sinodul I ecumenic de la Niceea, dar ea a continuat să supraviețuiască mult timp după aceea. Adepții ereticului Arie susțineau că Mântuitorul nu a fost Dumnezeu adevărat și un om mai dotat decât ceilalți. El nu a fost născut din Tatăl, așa cum se naște cuvântul din gând, lumina din lumină, ci a fost creat, la fel ca ceilalți oameni. Așadar, pentru ei, Nașterea Domnului este ,,Nașterea celui creat”, ,,Nașterea creatului”. Termenul s-a implantat în vorbirea populară și a rămas până astăzi.

             Că au sau nu dreptate cei ce susțin această teorie se va vedea. Ne permitem să înaintăm o altă explicație, pe care nu am întâlnit-o în alte scrieri. Este o opinie personală și socotim că ar merita cunoscută. Nu a plecat nimeni de la folclor ca să explice acest termen. O facem acum. În folclorul românesc există o legendă privitoare la Nașterea Domnului, care n-are corespondent în textul Sfintelor Evanghelii. Legenda are câteva variante și ea spune așa: Maica Domnului trebuia să nască. Era în căutare de adăpost. Într-o variantă de legendă se spune că era în Betleem, în alta că rătăcea printr-o pădure. A bătut la o poartă în prima variantă; a găsit o casă în pădure într-a doua variantă. Era casa lui Crăciun, un om foarte rău, ursuz, lacom, gata de scandal, care o persecuta foarte mult pe soția sa. Crăciun nu era acasă. I-a deschis Maicii Domnului soția lui Crăciun. A primit-o. A ascuns-o în grajd și acolo a născut. Iată că a sosit acasă și Crăciun. A aflat de Maica Domnului și s-a supărat rău. A bătut-o pe soție iar în final i-a retezat mâinile cu securea. Maica Domnului s-a cutremurat de atâta răutate, a luat mâinile tăiate ale femeii lui Crăciun, i le-a pus la loc și mâinile s-au vindecat în acel moment. Crăciun a fost atât de impresionat de minunea săvârșită de tânăra mamă, încât s-a transformat, devenind de nerecunoscut: om bun, blând, primitor de străini, milostiv, credincios. Minunea săvârșită în fața lui i-a topit gheața urii și a dușmăniei din suflet și el a redevenit om adevărat, iar peste ani va deveni un bun creștin.

             Aceasta e legenda. Parcurgând mii de proverbe și comentând multe din ele cu conținut religios, am ajuns la concluzia că omul din popor, creatorul fără nume al folclorului nostru adevărat a știut teologie, multă teologie și aceasta a transpus-o în creațiile sale, precum legendele, proverbele, colindele etc. Așa a fost și în cazul de față. Crăciun este simbolul lumii vechi, lumea urii, a războaielor, a instinctelor primare, a egoismului, a individualismului, lumea în care prima legea Talionului(,,ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”). În lumea aceea atât de sterilă și rece existau și oameni care gândeau altfel, precum soția lui Crăciun, care a înțeles durerea și nevoia semenului, a Maicii Domnului, și nu a rămas indiferentă. Sigur că da! Toți marii filozofi ai antichității, precum Platon, Aristotel, Seneca, Socrate, Marc Aureliu și mulți alții vorbiseră la superlativ despre umanism, despre respectul ce-l datorăm semenului  nostru, dar vorbele lor rămăseseră semințe în pământ uscat, nerăsărite, fără de rod. Iată că vine în lume Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. El învăța că toți oamenii sunt frați, fii adoptivi ai lui Dumnezeu și trebuie să se comporte unii cu alții ca frații. El învăța că oamenii sunt egali, indiferent de ce etnie(popor) aparțin, de ce limbă, de ce religie, de ce culoare, de ce stare socială. Simplu fapt că este om îl face fratele nostru, aproapele nostru și avem datoria să-i întindem o mână de ajutor. Singur Mântuitorul și-a însoțit învățătura de nenumărate minuni, precum vindecări de boli, învieri din morți etc., care au uimit lumea. Dacă marii împărați, generali și comandanți ai lumii au cucerit, prin foc și sabie, o parte a lumii în vremea lor, pentru puțin timp, singur Mântuitorul, fără a folosi vreo armă, ci doar cuvântul și minunile a cucerit lumea pentru totdeauna. Cucerirea Lui a însemnat transformarea ei, asemenea lui Crăciun, într-o lume mai bună, mai dreaptă, mai umană, o lume creștină. Crăciun a devenit cel mai darnic dintre toți sfinții, cel mai bun cu copiii.

           În sensul acesta, Sărbătoarea Nașterii Domnului devine o sărbătoare a transformării lumii în general, dar și a fiecăruia. Venirea pe lume cu chip omenesc a Fiului lui Dumnezeu ne cheamă și pe noi, pe fiecare în parte să ne transformăm obiceiurile, viața. Prin post și rugăciune, prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, noi ne transformăm sufletește, devenim și noi asemenea copiilor, adică nevinovați și curați de păcat. Ne asemănăm și noi cu Crăciun cel din poveste, care a devenit un om de nerecunoscut. Colindele și însăși denumirea sărbătorii ne amintesc că suntem asemenea lui Crăciun cel de dinainte de a cunoaște pe Maica Domnului și pe Mântuitorul, dar că putem să devenim asemenea lui Crăciun după ce ne tratăm sufletul cu ,,medicamentele” spirituale de care am vorbit. Că sunt unii care rămân asemenea lui Crăciun cel din prima fază, iar Sărbătoarea Nașterii Domnului trece pe lângă ei ca apa pe gâscă, este adevărat! Din păcate! Că sunt unii pentru care Crăciunul nu înseamnă Nașterea Domnului, ci tăierea porcului, și pomana porcului, și prilej de îmbuibare și îndopare, de lăcomie și de beție, de dezmăț și alte blestemății, care n-au nimic comun cu învățătura Mântuitorului și cu viața unui creștin adevărat, este iarăși o realitate. Dar nu trebuie uitat cuvântul Mântuitorului: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul meu și-Mi va deschide, voi intra și voi cina cu el!”

              Așadar, Crăciunul este prilej fericit de a-I deschide Mântuitorului ușa sufletului nostru și a-L ruga să intre, să petreacă cu noi și să rămână cu noi în viața aceasta și în cea viitoare.

*

Colindătorii. Redăm mai jos poezia lui G. Coșbuc cu acest titlu:

,,Cad fulgii mari, încet zburând,

Și-n casă arde focul,

Iar noi pe lângă mama stând

Demult uitarăm jocul.

Demult și patul ne-aștepta,

Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar și dulce

 

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă,

Și boul cum sufla milos

Căldură ca să-i facă,

Drăguț un miel cum i-au adus

Pastorii de la stână

Și îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

 

Și-auzi! Răsar cântări acum,

Frânturi dintr-o colindă,

Și vin mereu, s-opresc în drum;

S-aud acum în tindă

Noi stam cu ochii pironiți

Și fără de suflare;

Sunt îngerii din cer veniți

Cu Leroi, Domnul mare!

 

Ei cânta-nălțator și rar

Cântări de biruință,

Apoi se-ntorc și plâng amar

De-a Iudei necredință,

De spini, de-ostași, și c-a murit…

Dar s-a deschis mormântul

Și El acum e-n cer suit

Și judecă pământul.

 

Și până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam nici unul.

Sărac ne-a fost, dar cald și drag,

În casă-ne Crăciunul.

Și când târziu ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Și-n fașe mic pe Domnul”

 

*

Starea parohiei(I). La sfârșit de an, fiecare om și fiecare instituție își fac bilanțul. Își analizează fiecare succesele și poticnirile, trage concluziile necesare și încearcă să privească spre viitor cu speranță de mai bine. Așa se întâmplă și în viața unei parohii. Așa am procedat în fiecare an, având grijă să nu lăsăm ,,corabia” să se lovească de stânci, să nu se scufunde, ci să plutească mai departe, împlinindu-și astfel rostul.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2019! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-ați avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte! Au fost şi momente fericite şi mai puţin prielnice, dar le-am depăşit cu bine. Făcând un scurt bilanţ, putem spune că activitatea s-a desfășurat pe mai multe planuri, astfel :

  • În domeniul liturgic: Am oficiat Sf. Liturghie în duminici și sărbători, toate celelalte servicii religioase după rânduială, cât și cele solicitate de credincioși. Nu cunosc vreo nemulțumire din partea vreunui enoriaș de-al nostru și nu s-a înregistrat vreo reclamație din partea cuiva în acest sens. Am avut frecvență bună la biserică. Starea morală a credincioșilor noștri este bună, cu unele excepții, în special din domeniul alcoolismului. Am înregistrat mai multe cununii ale unor familii care trăiseră în concubinaj. Sărbătorile au fost respectate în cea mai mare măsură. Sectarii au avut mai multe tentative de a se infiltra în parohia noastră, dar s-au lovit de rezistența Dvs. și n-au avut succes. Mai sunt două familii, una aparținând cultului baptist și alta martorilor lui Iehova, dar nu desfășoară activități prozelite. Am oficiat, în 2019,  10 botezuri; dintre acestea, 9 au fost din parohie și 1 din Timișoara! Am oficiat 13 cununii; dintre acestea, 12 au fost din parohie și 1 din jud. Caraș-Severin. Am oficiat  23  înmormântări.  Este alarmantă situația din Bârda. Satul se depopulează an de an. Cu aproape fiecare înmormântare rămâne și o casă pustie! Din 1978, când am venit preot în Bârda, până la  31 decembrie 2019, au rămas pustii 100 de case! Cu prilejul celor patru Posturi Mari din timpul anului, am spovedit și împărtășit 90+356+57+109+113=725 enoriași de toate vârstele. Nu socotim aici pe acei enoriași care au solicitat preotul pentru a-i spovedi și împărtăși în restul timpului, unii făcând aceasta din șase în șase săptămâni.
  • În domeniul economic și administrativ, putem spune că a fost un an dificil, iar criza economică din țară și din lume s-a făcut simțită. Am reușit să menținem contribuția de cult la aprecierea credincioșilor, după principiul ,,fiecare dacă vrea și cât vrea să dea, serviciile religioase fiind gratuite”. În Malovăț au achitat 90,70%, iar în Bârda au achitat 92,40%. La nivel de parohie au achitat 91,23%. Cea mai mică a fost de 5 lei(Bârda), iar cea mai mare de 485 lei (Domnul Ilinca Alexandru din Malovăț). Preotul a fost la dispoziția tuturor, indiferent dacă solicitantul a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Am putut să menținem și anul acesta serviciile religioase gratuite. Am primit ajutoare bănești de la credincioși din afara parohiei, culminând cu Doamna Dr.  Ionescu Mihaela-Aritina  din Curtea de Argeș(AG), care a donat 619 lei, cât și din partea unor fii ai parohiei noastre  din afara parohiei, sau oameni de bine complet străini de parohia noastră. Ne-am achitat la timp toate subvențiile și datoriile față de instituțiile bisericești superioare și de stat, cât și altele cu care am avut relații(tipografia, spre exemplu). Am vândut 494 kg. lumânări, 550 calendare, numeroase icoane diverse, 10 kg. tămâie  și sute de cărți diferite. Am predat fabricii de lumânări 220 kg. resturi topite. Am curățit  și erbicidat cimitirele din Malovăț și Bârda în primăvară și  în toamnă. Am construit 32 m gard din metal forjat cu soclu placat la fațada bisericii din Bârda; am cumpărat un clopot și i-am construit clopotniță la biserica de la Malovăț. Am înaintat mult cu construcția magaziei/capelă de la Malovăț. Am vopsit cu vopsea auto, aurie, metalizată trei policandre la Malovăț. Am comandat șase sfeșnice din lemn sculptat pentru biserica de la Bârda. Am făcut curățenie generală după Paști la amândouă bisericile. Salarizarea e la zi, impozitele și toate celelalte datorii achitate. Vânzarea de cărți a fost foarte deficitară. Am avut câteva comenzi mai mari din partea unor eparhii și unor mânăstiri. Reușim să trecem în 2020 cu un sold de  26.704,00 lei, ceva mai mic decât cel din 2019! Nu e mare, dar e bun de sămânță!
  • În plan caritabil și social a fost un an bun. Am reușit să donăm la majoritatea slujbelor din duminici și sărbători credincioșilor participanți la slujbe și unor bolnavi și bătrâni din parohie câte trei pâini. Nu am putut să donăm pâine în marile sărbători, din cauză că brutăria n-a lucrat în acele zile. Am reușit, așadar, să donăm în 2019 pâine astfel: Ian.: 003 pâini; Febr.: 759 pâini; Mart. 1.330 pâini; Apr.: 1.158 pâini; Mai: 1.033 pâini; Iun.: 1.644 pâini; Iul.: 882 pâini; Aug.: 1.088 pâini; Sept.: 829 pâini; Oct.: 977 pâini; Nov.: 1.001 pâini; Dec.: 1.155  pâini. Așadar, în anul 2019 s-au donat 12.859 pâini, cu 241 pâini mai  puțin decât în 2018.  Vom continua și în 2020 această activitate. Dacă nu vom reuși să mai donăm câte trei pâini, vom da câte patru! Copiilor prezenți la slujbe li s-a donat și ciocolată(350 buc.). Menționăm că am vândut enoriașilor noștri cu prețul de achiziție de 0,70 lei/buc. pâine astfel: ian.: 1.547 pâini; febr.: 1.541 pâini; mart.: 1.420 pâini; apr.: 1.302 pâini; mai: 1.117 pâini; iun.: 1.306 pâini; iul.: 1.268 pâini;   august: 1.312 pâini; sept.: 2.121 pâini; oct.: 1.823 pâini; nov.: 1.969 pâini; dec.: 1.155 pâini. Așadar, în anul 2019 s-au vândut la preț redus 18.371 pâini, cu 2.979 pâini mai puțin decât în 2018. Așadar, în 2019 am distribuit în parohie(donație și vânzare) 31.230 pâini. Brutăria nu a primit comenzi pentru colindeți anul acesta, neavând personal suficient.  În 2019 am donat bani unor enoriași și familii din parohie și din afara parohiei aflate în situații de dificultate, cu prilejul Sf. Paști și Crăciunului, dar și în timpul anului. Aceste ajutoare bănești au totalizat 4.900 lei. V-am ținut la curent în ,,Scrisoarea pastorală”, de fiecare dată, cu numele persoanelor care au primit ajutoare și valoarea acestor ajutoare. Până la 1 mai am donat din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II  275 exemplare  fiecărei familii din parohie şi acelor familii şi persoane din afara parohiei, care ne-au ajutat cu cel puţin 50 lei în cursul anului. Din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. III,  pe care am tipărit-o anul acesta, s-au donat până 31 dec.  2019  244 exemplare. Dintre acestea, cca. 100 ex. le-am trimis în afara parohiei, în țară și străinătate. Așteptăm pe ceilalți enoriași să-și ia cartea.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 412(16 –31 Decembrie)” →

Constanța Abalașei-Donosă: Mărite EMINESCU

                       Motto:
                                      „Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele,   în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi.”


Mihai Eminescu  

 

          Anul acesta, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, iar pe data de 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la moartea sa.

Oricare artist care are îndrăzneala de a se apropia de poetica lui Eminescu prin scris ori pictură, cu siguranță este pus în situația unor dificultăți datorită operei eminesciene atât de vaste și profunde. Dar frumusețea și armonia perfectă a chipului său? Plasticianul, mai mult decât ceilalți, se va simți invitat la contemplare, aproape ca în fața chipurilor sfinte din icoane! Când l-a văzut întâia oară pe Eminescu, Caragiale, care avea doar 16 ani, cu uimire a spus despre el: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată cu niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat  durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. “

       Fiecare scriitor are valoarea sa! Pentru mine, Eminescu, este singurul scriitor român de faimă universală. Deși opera lui este tradusă în peste 20 de limbi ale pământului, Eminescu rămâne în mintea mea un desăvârșit mesager al limbii române, al dragostei pentru natura care ne înconjoară, al murmurului de ape și al clinchetului de păsări, al pământului natal. Eminescu este un simbol al umanității încercate de suferință și un înfocat cuvântător în stele și luceferi. Mă voi bucura să aflu că există cineva, un artist cu har, care se va ambiționa să realizeze câte o ilustrație la fiecare poezie a lui Eminescu, editată sau inedită, la proza sa atât de diversă. Și cum opera de artă este expresia unei emoții analizate și trecute prin filtrul gândirii astfel încât să creezi un concept pe care să-l stăpânești și să-l dezvolți, înseamnă că tu, ca artist, trebuie să ai darul și harul de a-ți transpune trăirile în forma de artă pe care o practici. Nostalgiile tale trebuie să se încorporeze în grafica de alb/negru, ori acuarelă, ulei pe pânză, bronz sau marmură; astfel spus – trebuie să fii creator de frumos.

       De-a lungul timpului, îndrăgostită de frumusețea poeziei eminesciene și a chipului său frumos, de dragostea lui pentru femeia iubită dar și pentru tot ce-l înconjura, de călătoria sa, ca un mag, printre stele și aștri, i-am închinat numeroase expoziții organizate în țară și străinătate; i-am dedicat și două cărți. Toate acestea le-am făcut dintr-un preaplin al sufletului, pe care i l-am dăruit, și m-am străduit să exprim aceasta armonios și creativ. Poezia și chipul lui Eminescu, mi-au oferit infinite posibilități de exprimare și reprezentare grafică. Expozițiile mele închinate lui Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Mărite EMINESCU” →

Emilia ȚUȚUIANU: Constanța Abalașei-Donosă fascinată de Eminescu

,,Fascinată de Eminescu, așa putem traduce atitudinea poetei și pictoriței Constanța Abalașei-Donosă din prezentul volum de poezie și grafică – ca o chintesență a celorlalte lucrări dedicate poetului nepereche – un omagiu la aniversarea a 130 de ani de la plecarea acestuia în nemurirea astrală.

Poeziile din acest volum, dens ilustrat cu grafică inspirată din creațiile Luceafărului poeziei românești, ne poartă imaginar pe urmele miturilor din poeziile eminesciene, autoarea reușind să ne transpună într-o atmosferă aproape perfectă, departe de imunda lume pământească.

Fascinația pentru Eminescu provoacă autoarei o efervescență lirică și pictorială deopotrivă. O declarație de dragoste și admirație făcută cu patos și dăruire creatoare pentru simbolul poeziei românești nu poate decât să ne facă mai buni și mai sensibili la miracolul creației.”

———————————-

Emilia ȚUȚUIANU, scriitor, editor

(Din vol.  ,,Mărite Eminescu”, Editura Mușatinia , Roman, 2019)              

George ANCA: Deconstruirea lui Eminescu

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

 

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:

 

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /…/

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume…

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

 

*

 

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

 *

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                   peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                   clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                   monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                   cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                   se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                   am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                   lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                   un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

         viaţa e o elicoptereală coptă

   Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Continue reading „George ANCA: Deconstruirea lui Eminescu” →

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (I)

(Amintiri moștenite)

Cum a murit tată-său, Nică Ionașcu

 

        În Delenii de Sus, în anul acela, spre sfârşitul lui martie, dealurile începură deja să-nverzească. Podoaba cea albă a iernii se subţiase încet-încet, lăsând pe ici-colo petice răzleţe de omăt, întârziate de umbra colinelor. În două-trei săptămâni colţul ierbii a învelit de-a binelea costişele dinspre miazăzi ale locului.

        Satul dezmorţit dădea semne de învigorare. Pe drumeagurile înglodate, zvântate doar pe frânturile luminate de soarele amiezii, plăvanii cei mari trăgeau acum, în loc de sănii cu tălpoaie de lemn, căruţe cu roţi din obezi strânse de şine nituite, meşterite de rotarii locului. Înaintaşii acestora întocmiseră roţile chervanelor care rostuiau în preajma Podului Înalt, cu patru veacuri în urmă, cele trebuincioase oastei voievodului Ştefan. Şi tot cu boi ca aceştia, cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu soarta celor ce-i ţineau de funie, oştenii-plugari rânduiau atunci tunurile spre mlaştinile Bârladului.

        Şi acum era război în ţară. Boii cei mari de la Deleni nu mai erau însă de trebuinţă ostaşilor, căci lumea şi obiceiurile ei s-au schimbat. E drept că bătăliile cele aprige se dădeau în alte locuri. Tunurile bubuiau în partea de jos a Moldovei, înspre munţi. În sat, mai ales ostaşii cei răpuşi şi aduşi la locurile de veci înştiinţau că Ţara era în război. Ca și trenurile doldora de combatanţi şi de fierăria lor ucigătoare, care zdruncinau şinele de cale ferată şi scrâşneau din roţi înspre Bulboaca şi Munteni. Şi lumea multă şi străină, oameni oropsiţi, femei, copii şi bătrâni umblând în pribegie ca să-şi scape viaţa. Un neam mereu călcat de străini: tătarii, otomanii, seminţiile cele mari de prin vecinătăţi. Acum, nemţii…

        Şi în vreme de razboi, ca şi pe timp de pace, oamenii îşi urmează însă rosturile firii. La vreme rea îşi pun pietre-n inimi şi îşi petrec viaţa ca şi cum tăria omului ar veni din asprimea greutăţilor lui.

        Dintr-o ogradă din Chetrărie, marginea de nord a satului, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se căznea să scoată carul din ogradă, De pe prispa de lespezi, lipită cu lut, cu o mână pe-un direg şi cu cealaltă ridicată a grijă pentru ceea ce vedea la poartă, o femeie care părea mai degrabă bunică decât mamă striga de zor la fiu-său:

        – Încetişor, Ioane, c-o să ti calce bou’ pi chicior! Lasă că nu-i grabă. Tată-tu o să mai rabde, că n-o fi prima dată. Are la el o sticlă di rachiu cu care o să-şi ostoiască pofta de mâncare.

        – Văleu, mamă, ce moale-i glodu’ pi uliţă! Mai bine era dacă legam boii la sanie. Aş ajunge mai repede la stână, îşi dă cu părerea copilul cel răsărit, aproape un flăcău.

        -Ţi-o rămas gându’ la omăt, Ioane! Mai bine ia sama să nu ti tragă boii-n şanţ, îi strigă mamă-sa, cu oarece îngrijorare.

        Şi, domol, în pasul dobitoacelor, carul urmărit de departe de mama Catrina dispăru după Cotu’ Popii.

        Nică Ionaşcu, tatăl băiatului cu boii de funie, se îndărătnicise să iese cu oile-n câmp mult prea devreme în primăvara aceea. Şi asta-i cam supărase pe ceilalţi ciobani din sat. “Bădie Nică, îl necăjeau sătenii, ai iernat la stână? Pesemne că ai de-acum leasa plină di caş. Şi ca mâine-poimâine tunzi oile.” Nică nu era prea vorbăreţ dar avea pentru fiecare o vorbă scurtă şi apăsată: “Măi flecarule, la vorba ta o să-ţi răspundă bâta me’!”

        Şi, cu capul în pământ, puţin şchiopătând cu dreptul de la o trântă din copilărie, îşi vedea de treaba lui. Unii spun că ciobanul ăsta vrednic e morocănos de câteva luni în urmă, de când l-au adus soldaţii în sicriu, de la Mărăşeşti, pe fiu-său cel mare. O mândreţe de flăcău! Şi-a smuls părul din cap mamă-sa, de jale.

        Cu chiu cu vai, Ion a’ lui Nică Ionaşcu se apropia de stâna lui tată-său. Aşezat pe braţul de paie din coşul căruţei, stropit din cap până-n picioare de glodul copitelor celor care-l scuteau de mersul pe jos, mai plesnea cu biciul din când în când boul cel din brazdă, mai leneş decât celălalt, mai fluiera cu degetele-n gură ca să-i răspundă ecoul cel ţâşnit din coastele de deal… Şi drumul se scurta, parcă înghiţit de gurile boilor.

        Aproape de stână, Ion puse mâna streaşină la ochi, scrutând zarea spre ocolul oilor, de unde s-aştepta să-l Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (I)” →

Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

  „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”

N. Iorga

 

    Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

   Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

   Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

   Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

   „Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

   În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

   Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

   Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

   Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

   La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

   Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…

   Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.  Continue reading „Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea” →