Constantin MOȘINCAT: Revista Familia și Mihai Eminescu

Revista Familia ^[1], după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, având o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: Familia, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună pe 5, 15 și 25, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din imperiu, în întreg) și de un galben pentru abonații din România. Spre știință, facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: ROMÂNIA, când, de fapt, denumirea oficială a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881!

Dintr-o privire sumară asupra compoziție grafice, care pe parcursul anilor v-a suferi mici modificări, de plasare a grupului „familial” de personaje și arte pe care le sugerează, după cum acesta avea să fie semnat, sau nu. Cele mai multe dintre acele frumoasele ornamentate desene, precum și portretele marilor bărbați, pe care ni-i prezintă Familia, de-a lungul anilor, au rămas în anonimat, cu mici excepții, cum e de pildă nr. 1 din 1/13 ianuarie semnată de Kaskie Rusz, care anunța și prețul de 4 florini pentru jumătate de an, respectiv 8 florini pe an, pentru Austria, cu apariție de o coală și jumătate, săptămânală, duminica, respectiv un galben și jumătate pentru România. Dintre portretele marilor bărbați Familia ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”^[2]. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde se simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit.

În acest spirit al prezentărilor de portrete și biografii Familia reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, ș.a. Nicolae Jiga, bihorean din Sânicolaul românesc, la 1854, a depus la Casa de păstrare din Oradea suma de 20.000 florini, cu dobânda de 5%, sumă ce a fost împărțită la 20 de studenți români săraci. În 1860 a cumpărat o casă pentru fundația sa „Sf. Nicolae” care servea ca locuință, cu toate cheltuielile incluse, pentru 10 studenți de gimnaziu și de la Academia de drept din Oradea. Împăratul l-a decorat cu „Crucea pentru merit” ca răsplată a iubirii sale pentru cultura poporului și a bisericii greco-ortodoxe Pentru a nu deranja modestia lui Nicolae Jiga, autorul portretului său amintește doar câteva din acțiunile sale filantropice: a ridicat turn bisericii din satul său natal, iar românilor din Tinca le-a cumpărat cu 500 florini loc de biserică, iar pentru zidirea bisericii a mai donat încă 500 florini precum s-a îngrijit de repararea bisericii din Sârbi.

Dintre multele portrete și biografii m-am oprit, în rândurile de față, la cele două femei, pe care Iosif Vulcan le prezenta cititorilor ca pe viitoare certe valori. Asemenea lui Diderot, care zicea că acelui care vroia să scrie cuviincios despre femei acela să se încingă „cu un curcubeu” și să înconjoare scrisul cu „pulberea aurie de pe aripile fluturilor”, metafore care l-au determinat să aștearnă alese cuvinte la adresa unei românce din a cărei biografie reținea: viitor! În consonanță cu numele său, Vulcan era mereu de partea acelora care, pe lângă rolul femeii „de-a crește patriei feciori zeloși și fiice devotate”, onora femeia pentru talentul din templul său sufletesc. Mai mult, el amintea exemplele, reținute de istorie, când certurile din Cartagina erau judecate de către femei, sau pilda regelui perșilor Xerxe de a urma sfaturile Artemisei. După ce mai bine de 20 de ani Cornelia a propus retorica, Pericle a învățat-o de la Aspasia, iar de la Socrate a ascultat filosofia. Din vremurile mai apropiate amintea numele romancierei George Sand, ale cărei opere făceau furori în toată lumea, iar contesă Dora d’Istoria, cu capodopera sa făcea onoare neamului românesc în Europa.

Pe violonista Elisa Circa, de doar 15 ani, care studiase la Viena, timp de 5 ani, sub îndrumarea lui Iosif Hellmesberger, Vulcan ne-o descrie în momentul când s-a reîntors la Brașov unde, la adunarea ASTREI din 1862, „juna artistă se ivi la tribună și cu arcul tricolor scoase din violina-i tonuri atât de încântătoare, încât entuziasmul publicului nu se poate descrie”^[3]. Au urmat concerte la București, Sibiu unde a fost primită cu totul favorabil, inclusiv de presa străină. Peste ani, Iosif Vulcan o va asculta într-un concert, iar în nr. 6, din 1866, când l-a lansat prima oară pe Mihai Eminescu, în rubrica Cronica din Pesta, avea să scrie despre concertul domnișoarei Elisa Circa, „juna artistă ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text – succes), primite cu aplauze însuflețite”^[4]. Despre valoarea interpretativă, per ansamblu, Iosif Vulcan aprecia ca frumoase, dar despre muzica românească zicea că a fost „jucată și mai frumos, ne-a surprins și mai tare decât în concertul tinerimii” (unde tânăra solistă mai interpretase acele piese). Cât privește publicul, apreciat „puțin la număr”, vocile intelectualilor exprimau opinia că sala n-a fost plină numai pentru că „concertanta e româncă”. Curios!, își zicea Vulcan, cu atât mai mult mirat de absența familiilor de români de la acel mare concert. Alții motivau și faptul că acel concert n-a avut loc într-un spați potrivit, ca teatrul maghiar sau nemțesc. În același număr mai Vulcan adaugă și faptul că, pe 3 martie 1866, Elisa Circa a mai dat un concert în sala Hotelului Europa ,având în program piesele mai sus amintite, unde a fost excelent primite și răsplătite cu aplauze.

Cel de-al doilea portret feminin propus de Iosif Vulcan este al unei „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate, o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Ea a fost remarcată prin frumusețe și inteligență la curtea regelui Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea, la vârsta de 17 ani, pe atunci recomandată ca principesa Elena Ghica, fiică a domnitorului Alexandru Ghica al Moldovei. După studii la Veneția, Viena ^[5]și Dresda, la invitația regelui i-a fost prezentată lui Alexandru Humboldt, renumit pentru cercetările sale antice, fapt pentru care o rugase pe prințesă să-i traducă inscripția de pe un artefact inscripționat în limba greacă, ceea ce uimise asistența. După despărțirea amiabilă de primul soț, rus, s-a stabilit în Elveția, unde pusese în valoare cunoștințele sale (limba greacă și latină) prin colaborarea la cele mai răspândite ziare franțuzești. În 1856 publică opera sa: „Elveția germană și suirea pe Miunich”, sub pseudonimul Dora d’Istria, după ce escaladase muntele pe a cărui culme „implantă tricolorul României, ca un semn de suvenire pentru iubita sa patrie și națiune, cărora le-a câștigat atâta glorie prin faptele strălucitului său talent”^[6]. În 1858 publică cartea Despre viața monahală în biserica orientală. Ea s-a remarcat, în 1860, cu opera: Femeile în Orient, lucrare extrem de bine primită și răsplătită chiar cu primirea sa ca membră a Academiei de Științe a Greciei. Opera sa științifică a redactat-o în limbi clasice, dar dorința ei era de a se exprima și în frumoasa limbă maternă.

Pentru stimularea creației feministe, Iosif Vulcan instituise un concurs cu premii – cu valoare de 10 galbeni – pentru „o nuvelă bună având ca temă istoria națională sau o poveste a vieții poporului român, cu participarea oricui de dincolo și de dincoace de Carpați”, premiu conferit de un juriu format din trei, iar lucrarea premiată urma a fi publicată în Familia (din cercetările de până acum nu avem încă rezultatul acestuia, pentru că în alte numere ale revistei au fost lansate și alte concursuri, ca de pildă acela pentru costumul popular, creat de femeia română, altul despre desemnarea doamnei balului tinerimii, ș.a.).

Vlahuță despre Mihai Eminescu

Alexandru Vlahuță își începea discursul de la Ateneul Român, din 1892, cu amintirea ultimei întâlniri cu Eminescu, de pe vremea când îl vizitase la ospiciul unde era internat. L-a recunoscut și s-a interesat de prieteni, „căindu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți”^[7]. Această atitudine Vlahuță o punea pe seama ostenelii sale, măcinat de gândurile aplicării „planului său de reorganizare socială, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe”^[8]. N-a apucat s-o mai scrie.

Pentru a-l extrage din respectiva stare de disconfort, Vlahuță i-a amintit de poezie, drept care Eminescu scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie, și așezându-se începuse a citi un șir lung de strofe „de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător”^[8], deși pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două cuvinte: gloriosul voievod!, adică el tocmai improviza, compunea și reda instantaneu peste 20 (douăzeci) de strofe, al căror sensuri nu aveau legătură, ele păreau mai degrabă rupte dintr-o frumoasă poezie, încă nescrisă. Vlahuță își mai amintea alte două vorbe: foc și aur, pe care poetul le rostea mereu, aproape în fiecare stofă, din care reproduce următoarele: „Atâta foc, atâta aur/ Ș-atâtea lucruri sfinte/ Peste ‘ntunericul vieții/ Ai revĕrsat, părinte…//”.

Armonia de sunete, limba aleasă, muzicală, supuneau tremurul sufletului său întunecat, de o neobișnuită frumusețe în împerecherea bizară de cuvinte, potrivit impresiei mărturisite de Vlahuță, care abia așa înțelesese sensul slovelor anterioare: „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah, organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!”, pentru că după acel fermecător recital să se cufunde în apusul dureros al conștiinței cu „înfățișare de Zeu învins, părăsit de puteri și umilit”^[10]. Apoi, cu mâinile împreunate, cu glas nespus de sfâșietor ofta: „Of Doamne, Doamne!”, din care reieșea sinteza intrigii vieții sale, suferințele vieții din copilărie, înțeles în care „m-au podidit plânsul ș-am plecat”, și a fost ultima lor întâlnire.

Din acel moment de câte ori Vlahuță citea câte o trăsnaie fără de sens, scrisă de un tânăr poet, gândul îl ducea la acele vremuri și la întrebarea nu cumva vreo-unul i-a stenografiat capricioasele slove neorânduite? Ceea ce v-a rămâne „pururi din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirii lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo, este acea complexiune puternică a limbii renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunii, care a fost chiar așa indestructibilă a talentului său”^[11]. Sub acest înveliș, asemenea unei „platoșe de oțel” apărea marele Eminescu și meșteșugul său de a sculpta versul „într-o tărie de vorbe vii, sonore, sugestive, și într-o bogăție necunoscute până la el”^[12]. Nimeni n-a știut să-și cristalizeze gândurile în forme atât de severe, desăvârșite, de emoție răvășite în cuvinte neașteptate, epitete care revocă imagini precise, de o intensitate halucinantă. Împerecherea de cuvinte în poezia lui Eminescu dau impresia și „fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare”^[13]. Acesta era un fenomen ce fascinase și puseseră stăpânire pe întreaga tinerime mișcată de aripa versului vibrant al lui Eminescu. Lucru firesc, noua limbă inventată de Luceafăr brăzda adânc conștiințe și atitudini admirative.

În Conferința de la Ateneu, Vlahuță critica curentul declanșat contra poetului nepereche, după moartea lui Eminescu, curent ce încerca defăimarea creației sale, atribuindu-i faptul că opera sa „omoară tinerele talente”, începătorii fiind loviți de starea de osteneală și de pesimism, ca marele poet. Va să zică curentul Eminescian smulgea din „brațele societății forțele vitale”, ceea ce era echivalent cu „o primejdie națională”. La Blaj, în contra curentului Eminescian, apăruse o carte, tipărită la 1891, de 210 pagini, al cărei autor nu avuse curajul s-o asume cu nume, intitulată: Mihail Eminescu. Studiu critic, în care autorul anonim se străduia să dovedească tinerilor că Eminescu era o „nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gândire, nici simț, nici limbă… nimic, nici umbră de talent”, motivând astfel stricăciunea produsă de acesta tineretului.

Eminescu, spunea Vlahuță, nici că avea nevoie de apărare. Dar exagerarea într-un asemenea mod nu făcea bine nimănui, cu atât mai otrăvită era croirea unui pamflet ce nu i se potrivea, ce semăna mai degrabă cu o tentativă de uzurpare a gloriei sale decât o critică. În numărul dedicat lui Eminescu, la moartea acestuia, Al. Vlahuță încredințează revistei Familia, care l-a lansat și botezat, o răvășitoare poezie, cu 12 strofe, de rămas bun: Lui Eminescu…, din care reproducem ultimele două: „… Să plângi tu plânsul tuturora… / Din zbuciumul eternei lupte, / Să smulgi fulgerătoare versuri, / Bucăți din inima ta rupte… / S’aprinzi în bolta vremii aștri, / Din zborul tristului tău gând…/ Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând!?” ^[14].

Eminescu lansat de Familia lui Vulcan

Pagina și foaia de titlu al revistei Familia care-l jelea pe marele dispărut, amintindu-și de a lui debut, și parcurs, ajuns să se stingă ca Luceafăr al poeziei naționale. Tot numărul revistei, de altfel, i-a fost închinat lui Eminescu, și procesiunii extrem de simple impuse de familie, pentru a respecta dorința acestuia. Dar, totul era zadarnic, căci poezia română a îmbrăcat haina de doliu, iar „podoaba literaturii române, care a încălzit inimile românești, a dat poeziei și limbii române, azi e nesimțitor și rece”, scria cu mare jale Ioan Russu. „Amintirea lui veșnică va trăi și până ce se va vorbi limba românească, nu va fi uitat Eminescu, autor al atâtor nestemate în care limba a luat o nouă formă, o nouă viață, mai clasică, mai dulce, mai frumoasă”, declara ca pentru posteritate cel care-l cunoscuse, și care-l căutase cu disperare, cu patru luni mai devreme, și aflase prognosticul implacabil al medicilor: nu va mai trăi mult! Adânc mișcat de vestea șoc a morții aceluia ce scăpase de durerile groaznice, și care scrisese: „Nu credeam să învăț a muri vre’odată: Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / ochii mei ‘nălțam visători la steaua / Singurătății.”, atunci când, în 17/29 iunie 1889, ziua în care a fost înmormântat Eminescu, Ioan Russu s-a dus la spitalul Brâncovenesc unde i se făcuse autopsia, și unde a dat de „corpul lui întins pe un pat în pivnița, învelit într-un cearșaf, și nimeni nu veghea lângă el… „Dar nici măcar în întreaga clădire, nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe afară, să caut un servitor, care venind, „scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine… Era alb, trăsurile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă în care durerile îl mai lăsară… Fruntea lui lată, nasul clasic, sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece”^[15]. Omul de serviciu nu știa că se afla în fața „rămășițelor pământești ale poetului-nepereche!”, scria vizitatorul său prieten la întrebare: cine este omul acesta?, că știa că la autopsie se strânsese multă lume la spital, semn c-a „fost bărbat frumos”. Despre înmormântare același Russu scria, cu ciudă, că s-a făcut sâmbătă după amiaza, că n-a fost lume cât ar fi trebuit să fie, și că până și celui mai prost ministru i s-ar fi rezervat „o paradă mai multă”, dar așa s-a respectat dorința lui Eminescu: „p’un simplu dric, într-un coșciug și mai simplu, acoperit de flori”, de coroane depuse de prieteni și îngropat după dorința sa „Deasupra-mi teiul sfânt / Să-și scuture floarea”.

În pagina 311, revista bihoreană Familia publica poezia semnată de Veronica Micle, datată București, 16/28 iunie 1889: Raze de lună. Lui, din care reproducem prima și ultima strofă: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atunci, când pe-a dorului aripe,/ Duși de ai iubirii farmec, – privind cerul împreună,/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.// (…) Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună/ A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună/ Toate razele de lună, toate razele de soare./ Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.//”

Familia, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”^[16]. Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan, în timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, Familia avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista Familia exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. După o schiță biografică sumară a vieții lui Eminescu, Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”^[17]. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talent, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie/ (…) Vis de răzbunare, negru ca mormântul/ Spada ta de sânge dușman fumegând/ Și deasupra idrei fluture cu vântul/ Visul tău de glorii falnic triumfând;/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună-i cei poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i velvoare,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!//”.

În loc de concluzie, cu o privire atentă asupra poeziilor de început ale poetului nepereche, Iosif Vulcan afirmă cu tărie că Eminescu cu fiecare poezie a înaintat câte un pas, ezitând în cele dintâi pe ce cărare să apuce, luptând chiar cu limba, în final ne apare cu un caracter bine definit, maestru al artei, stăpân pe limbă și versificație. Impozant preludiu „al curentului electric, picurară sânge în vine junilor corupți, iar mai târziu a coborât din lumea norilor neguroși ai poetului, prin Doina: De la Nistru pân’ la Tisa…., încheind zorile soarelui strălucit: Ex ungve leonem! ”

În același număr 15, din 12/24 aprilie 1892, al Familiei, în care s-a făcut vorbire despre intervenția lui Vlahuță față de fenomenul Eminescian, care cuprinsese tinerimea română, la rubrica permanentă Salon, apărea și conferința ținută, sub cupola Ateneului Român, de Iosif Vulcan, la invitația conducerii acestuia, cu prilejul jubileului de 25 de ani a Societății filarmonice române, din duminica Floriilor, 29 martie/10 aprilie 1892. În introducere, vicepreședinte V. A. Urechia, l-a prezentat publicului pe Iosif Vulcan, ca pe un făurar al unui altfel de jubileu, literar, de la care: „au trecut 25 de ani de când Iosif Vulcan a întemeiat revista Familia și a ridicat astfel un nou drapel al culturii noastre. De un pătrar de veac, și mai bine dl. Vulcan răspândește lumina prin Familia, astăzi cea mai veche revistă literară în limba română. Multe talente s-au ivit d’aici, Familia a dat literaturii pe Eminescu….. Acum părintele Familiei a venit la noi și-n astă seară vom avea plăcerea să-l auzim vorbindu-ne din timpul renașterii noastre literare!”^[18].

Rostind cuvintele de frățească mulțumire și de dragostea reciprocă pentru promovarea culturii române, Iosif Vulcan devoala abundența iubirii manifestate față de el printr-un pasaj, reprodus în facsimil din gazeta proprietarului. Înduioșat de conferința anterioară a lui Vlahuță, și deși flatat de aplauzele meritate că l-a publicat pe Eminescu cu „De-aș avea…”, Iosif Vulcan nu considera ca pe un merit faptul că a promovat un tânăr talentat, ci cu meritul pentru că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)”^[19]. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al Familiei și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Dintre primele poezii publicate de Eminescu în Familia de la Pesta (Oradea) menționăm următoarele: De-aș avea… (nr. 6, 25 februarie / 9 martie 1866), O călărire de zori (nr. 14, 1866), Din străinătate (nr. 21, 1866), La Bucovina (nr. 25, 1866), Speranța (nr. 29, 1866), Misterele nopții (nr. 34, 1866), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (nr. 14, 1867), La Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă (nr. 29, 1868), Amorul unei marmure (nr. 33, 1868), Junii corupți (nr. 4, 1869), Amicul F. J. (nr. 13, 1869). Din epilogul la primele poezii ale lui Eminescu, reținem că acestea reprezintă temelia portretului literar. Până la moartea sa nici o lucrare de critică nu-i luase opera la studiu serios, aprofundat, după cum și Maiorescu, care semnase prefața la primul său volum de poezii, s-a mărginit a caracteriza pe autor: „înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”^[20].

În numărul 26, din 27 iunie/9 iulie 1899, la zece ani de la moartea genialului poet Mihail Eminescu, revista orădeană Familia publica o scrisoare inedită a poetului, expediată de acesta în vara anului 1883, pe adresa redactorului șef. Aflându-se în acel an la București Iosif Vulcan a fost invitat de către Titu Maiorescu la o serată literară, unde Mihail Eminescu, a citit 7 din recentele sale creații, care au electrizat asistența, răsplătind autorul cu îndelungate și entuziaste aplauze. La rugămintea lui Maiorescu poeziile respective: S-a dus amorul, Când amintirea, De-acum (nr. 23), Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soți, Și dacă, au apărut pentru prima oară publicate în Familia. Revenit la Oradea, Iosif Vulcan i-a trimis autorului un modest onorariu, la care Eminescu a răspuns cu o lungă scrisoare, din care nu s-a mai păstrat decât prima parte, din care în revistă era reprodus doar începutul: „Mult stimate Domnule și amice, Mulțumesc pentru onorarul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. (…) și te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al Românimii din Oradea-mare…”^[21]. Recunoștința sinceră a lui Eminescu se datora faptului că, după cum spunea, trăia într-un mediu străin unde odraslele (boierilor) căpătau obiceiuri proaste la Paris, unde deprindeau „nemunca”, iar reîntorși în țară vroiau a trăi numai pe „spinarea poporului”. Retoric poetul se întreba: „putea-se-va să-i facem, prin muncă și stăruință, să-și vie în fire, să devie oameni folositori sieși și românimii?…”^[22].

La zece ani de la moartea lui Eminescu revista bucureșteană „Floare albastră” a avut lăudabila idee de-a scoate un număr comemorativ dedicat marelui dispărut sub titlurile: „Scrieți amintiri” și „La cine sunt manuscrisele lui Eminescu”. În mocirla meschinăriei politice nici un ziarist nu și-a mai amintit de maestru poeziei românești, deși e cel mai iubit, cel mai regretat, cel mai… Ziarul „Drapelul” motiva stupefiant tăcerea tuturor prin dispariția influenței lui Eminescu!, dar încheie cu adevărul că: „va rămâne o figură mare a panteonului național, atât ca poet – cu toată unilateralitatea lui – cât și ca om – caracter arhicinstit, dar pasiv, lipsit de orice impulsivitate. Azi când influența lui a dispărut, putem să ne aducem aminte de dânsul numai cu sentimente de venerare și compătimire…”^[23].

La rubrica permanentă Salon din Familia, S. Seculea, redactor colaborator al revistei, își amintea că era student în anul întâi și citise de atâtea ori volumul de poezii a lui Eminescu încât le știa pe de rost, din scoarță în scoarță. L-a văzut de aproape întâia dată întins pe catafalc la biserica „Sf. Gheorghe Nou”, cu „mustață neagră și barba neagră puțin crescută, sprâncene negre – chipul desfigurat de moarte, îmi reamintea figura sublimă a Luceafărului născut din neguri. M-am apropiat de sicriul împodobit de flori și podidit de plâns, mi-am amintit versurile: Și eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,/ Să-mi spuie al său nume pe-nchisele-mi pleoape…”^[24]. Amintirile lui Seculea despre Eminescu erau legate și de vizita făcută de Ion Slavici la locuința închiriată de el, din strada Segmentului nr. 7, exact în odaia unde a locuit și Eminescu. Grație acelei informații a încercat a lua detalii de la stăpânul casei, dar acela murise între timp, iar acela care a cumpărat proprietatea nu știa nimic despre întâmplare. Eminescu închiriase, de la familia Chirițescu, casa prin 1884, de la „Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe” anul următor. Închiriase camerele goale, fiind mobilate cu cea proprie, formată, după spusele unei servitoare bătrâne, dintr-o „masă de brad, la geam cu perdele de stambă galbenă, veche”. Eminescu n-avea niciodată nevoie de nimic, nu cerea nici măcar apă pentru spălat. Vecinii nu știau dacă-i acasă ori ba, așa de liniștit era. Era vizitat doar de Maiorescu. Chiria și-o plătea totdeauna înainte și foarte cinstit și povestea mult și cu haz cu proprietarul, și brusc se oprea pierzându-se „în lumea gândurilor sale”. Apoi, prin 1888, s-a mutat la Giurgiu, unde, adeseori, urmărea pe „o frumoasă blondă” prin aleile din oraș.

Despre înmormântarea lui Eminescu cu inițialele „I. V.” (Iosif Vulcan) nota cu amărăciune faptul că onorurile pe care marele poet le merita n-au fost acordate. Și amintea obiceiurile din alte țări unde, la dispariția unui mare poet, „orașul îmbracă doliu, precum și toate instituțiile încetează temporar activitatea. În București, deși Eminescu însemna mai mult decât toți laolaltă, flamura neagră, a doliului, n-a fost arborată”. Și totul se motiva pe dorința sa ca totul să fie simplu. Dar și simplitatea putea fi exprimată demn, era de părere autorul articolului. Și totuși s-au rostit o ploaie de discursuri. Dar pentru mulți „mitici” Eminescu era un paravan în ascensiunea lor în plan literar. Kogălniceanu și Academia Română au tăcut!, și nu l-au onorat măcar cu o diplomă, un premiu literar, fie și postum. Din toate a lipsit „vorba oamenilor cu titlu competent de-a lua cuvântul”.

Ceva mai târziu, în 1894, în numărul 52 al Familiei, s-a publicat un portret a lui M. Eminescu, (siluetă) cum îl numește redactorul, al cărei autor (proveniență) nu ne este cunoscut. Scrieți băieți, scrieți, spunea odinioară „apostolul Heliade, simțiți, băieți, simțiți ideea națională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă vreți să faceți din tinerețea voastră un titlu de mândrie pentru timpurile cărunte care v’așteaptă și dacă mai târziu, domesticiți de viață, privind înapoi, vreți să puteți repeta cu poetul, în toata seninătatea lui reconfortant duiosul refren: Și eu am fost în Arcadia!”^[25], încheia frumos Octavian Goga discursul său în fața studenților, amintindu-și de vremurile de început al revistei, lansate tot la Pesta, Luceafărul.

Revista Familia, și-a încetat apariția sub coordonarea fondatorului și proprietarului, în decembrie 1906, după 40 de ani de apariție neîntreruptă. În ultimul număr Iosif Vulcan se despărțea de cititorii și colaboratorii săi cu motivația: „Etatea înaintată și sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacțională și să sistez această revistă. Este un moment de mare importanță acesta pentru mine, căci schimbă toată viața mea (…). Recunosc că revista aceasta pornită atunci (1865 – nn) când nu prea erau scriitori și era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări de la începători, dar am și bucuria că unii au devenit căpeteniile literaturii noastre (…) Familia a fost, la început, singura lectură a damelor române din Ungaria”^[26]^. Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Revista Familia și Mihai Eminescu” →

Gheorghe APETROAE: El, Eminescu

EL, EMINESCU

Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii-
valuri risipite-n grind,

fruntea – boltă peste veacuri-
și-o înclină visător
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor…

Pe azure văi de cuget,
din seri în stibin coboară
El, luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară…

Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de-argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând …

Din grădinile de aur
îi culege nopții crini
să-i păstreze-n templul fiinţei
candelabre de rubin…

Teii, încărcaţi de floare,
ning miresme de amor…
El, luceşte-n rostul lumii
spre trecut şi viitor,

El, ecoul între clipe –
asterul din infinit –
arc de cer în El-, lumina
celei mai pure lumini…

—————————————

Gheorghe APETROAE,

Sibiu

(Din volumul de versuri „Depășirea trecerii”, Editura FIATLUX, București, 2000)

Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?

Părerile cercetătorilor asupra debutului literar al poetului Mihai Eminescu sunt împărțite, unii susținând trei debuturi, iar alții (Ion Filipciuc) nu mai puțin decât… șapte debuturi. După cum se cunoaște, Mihai Eminescu a început să scrie versuri încă de la o fragedă vârstă, chiar dacă, la început, pe ascuns și fără a le arăta însă prietenilor și colegilor săi de școală sau de joacă. „Intrase o boală între noi a repeta cântece și fraze din teatru, a „face” poezii și a scrie piese de teatru pe care le arătam pe întrecute unul altuia. Poate că unii din colegi vor fi păstrând și astăzi aceste păcate comise atuncea, ca o scumpă amintire din zilele pline de iluzii și de farmec din tinerețe. Și Eminescu ne spunea că scrie poezii și că a început și o piesă de teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii, nici piesă”, își amintește, pe la 1864, Teodor V. Stefanelli, colegul său de școală la Cernăuți și, mai apoi, la Viena.

Despre faptul că Eminescu scria versuri ne confirmă și criticul George Călinescu care, în „Viața lui Mihai Eminescu”, precizează că acesta „încă din toamna anului 1865, potrivise pe hârtie în odăița bibliotecii (lui Aron Pumnul N.N.) câteva poezii, ce înfățișau fără îndoială ultima formă a unei îndelungi exercitări tăinuite”. Convins încă de la început că „E ușor a scrie versuri, / Când nimic nu ai a spune” și aflat permanent în căutarea cuvântului „care exprimă adevărul”, tânărul lucra cu migdală asupra fiecărui vers, scria și ștergea, rupea hârtiile și o lua iarăși de la capăt. Așa a procedat și atunci când, la moartea lui Aron Pumnul, profesorul I. G. Sbiera le ceruse elevilor privatiști să scrie câteva versuri pentru placheta ce avea să-i fie dedicată acestuia. „Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia și-mi spuse că mai mulți studenți vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări”, își amintește același Teodor V. Stefanelli.

Cele șapte poezii pregătite de elevii gimnaziului vor fi publicate în placheta funebrală „Laecremioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de´n Cernaeuți la mormîntul prea iubitulul lor profesoriu ARUNE PUMNUL”, prima și a patra nefiind semnate. Mihai Eminescu își va intitula poezia sa „La mormântul lui Aron Pumnul” și o va semna „M. Eminoviciu, privatist”.

Apariția acestei plachete de versuri constituie debutul absolut al poetului, el producându-se, potrivit unor cercetători, chiar în ziua înmormântării profesorului Aron Pumnul (16/27 ianuarie 1866). Alți cercetători sunt de părere că broșura a apărut după debutul poetului în revista „Familia” (februarie 1866), „așa încât adevăratul debut, debutul absolut îl constituie poezia „De-aș avea”. Facem această afirmație bazându-ne pe credința că e greu de presupus să fi apărut în termen de o lună o broșură, în condițiile acelor vremuri, chiar și numai de câteva pagini” (Lucian Drimba).

Potrivit lui Ion Filipciuc, „Elie Miron Cristea (N.N.: autorul primei teze de doctorat despre Eminescu, „Viaţa şi opera lui Eminescu”, susținută la Budapesta, în 1895 și viitorul prim Patriarh al României) avea informații că poetul și-a înfățișat primul text în public în două moduri: prin recitare în fața unei mulțimi și prin imprimare într-o pagină tipografică, întrucât afirmă: „Publicul a făcut cunoștință pentru prima dată cu o poezie a lui Eminescu în 1866, cu titlul La moartea lui Aron Pumnul. Atunci a și tipărit-o la Cernăuți. Este însă neverosimil ca un talent poetic ca al lui, să nu se fi manifestat și mai înainte. Cunoaștem doar două poezii, în manuscris, datând din 1865, cu titlurile: Viața și Stelele-n cer”.

Debutul nominal, confirmat de majoritatea cercetătorilor operei eminesciene, este considerat cel la „Familia”, revistă tipărită pe atunci la Pesta, în numărul 6 din 25 februarie / 9 martie 1866, cu poezia „De-aș avea”. Acesta își semnase corespondența „Mihail Eminovici”, dar cum redactorului Iosif Vulcan „numele Eminovici nu-i suna bine… româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele „Eminescu”. Autorul n-a protestat, ba a şi adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor”.

Cel de-al treilea debut, debutul stilistic, s-a produs în aprilie 1870, odată cu publicarea poemului „Venere și Madonă” în revista junimistă „Convorbiri literare”, unde „s-a înălţat în zenitul renumelui său” (Iosif Vulcan). Acestuia îi vor urma alte poeme, precum „Epigonii”, „Mortua Est”, „Noaptea”, „Înger de pază”, „Junii corupți” șa.

Legat de debutul lui Mihai Eminescu, o nouă ipoteză avea să fie pusă în discuție de către Augustin B. Sânceleanu în amintirile sale referitoare la acesta: „L-am cunoscut pe Eminescu la 1874, în Iași, tot prin Miron Pompiliu, ca și d. Cuza. Fie zis în treacăt că Miron era și pe vremea aceea tot „caracudă”, ca și la 1884. Prezentarea lui Eminescu mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută, căci el era poetul pe care-l admirasem cu vreo opt-nouă ani mai înainte și mi se părea că am înaintea mea un vechi prieten. În adevăr, Eminescu, înainte de a colabora la „Familia”, publicase mai multe poezii în „Aurora”, foaie beletristică, ce apărea la Oradea-Mare, sub direcția lui Iustin Popfiu. Pe vremea aceea eram prin clasa a V-a la liceul din Blaj și eram abonat la „Aurora” în care începuse Eminescu a publica poezii.

Nu-mi mai aduc aminte subiectul acelor poezii – e cam de mult de atunci – dar ceea ce-mi amintesc foarte bine este că ele mă fascinau și că admiram cu deosebire limba. De altfel el era admirat de toată lumea – vorbesc de elevi – din Blaj, și aceasta cu atât mai mult că se spunea că poetul acela e un băiat tânăr”.

Așa își începea Augustin B. Sânceleanu articolul „Amintiri despre Eminescu”, publicat în revista „Neamul românesc literar”, nr. 9 din 1909, amintiri care ne conduc către un alt debut al poetului, mai puțin cunoscut nouă astăzi.

Iustin Popfiu, născut la 23 octombrie 1841 în localitatea bihoreană Dijir, a urmat școala elementară la Baia Mare și Carei, liceul la Oradea (Liceul Premonstratens), iar teologia la Viena (Institutul „Sf. Varvara”). Hirotonit în 1863 ca preot, în 1871 este numit camerar papal, apoi asesor consistorial și protopop onorar. În 1879 este numit protopop la Leta Mare (azi Ungaria), unde se stinge din viață în 1882, la numai 41 de ani.

Iustin Popfiu a desfășurat o bogată activitate literară și culturală, editând cursuri de limba și literatură română la Liceul Premonstatrens din Oradea, unde fusese numit profesor, editează Almanahul „Fenice” și revista „Amvonul” (1868), scrie proză și poezie, colaborează la reviste literare (între care și la „Familia” lui Iosif Vulcan sau „Amicul Școalei”).

Continue reading „Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?” →

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”

Prima mențiune în revista „Cele Trei Crișuri” a numelui lui Mihai Eminescu apare în numărul 12 din 15 noiembrie 1920, acesta alăturându-se explicațiilor care însoțeau o imagine reprezentând monumentul Poetului de la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck. Dezvelit la 16 octombrie 1911, în prezența scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. Cazaban, Emil Gîrleanu, Jean Bart, Natalia Negru, I. A. Basarabescu, a istoricului Nicolae Iorga șa, este prima statuie dedicată Poetului Național.

În numerele 1-2 din 1-15 ianuarie 1921 și, respectiv, 5 din 1 martie 1921, Romul Dumitrescu semnează studiul „Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?”. Plecând de la constatarea că „nu s-a scris asupra nici unui fruntaș al literaturii românești mai mult decât asupra lui Eminescu. Ba chiar, critici literari și-au căpătat renume și glorie prin interpretările ce au dat operei poetului, ori curentului creat de dânsa. S-ar părea, ca o urmare firească deci, că Eminescu trebuie să fie autorul cel mai binecunoscut din literatura noastră”, autorul constată cu regret că, totuși, „dacă cineva străin s-ar interesa însă de opera lui Eminescu și ar cerceta vreun manual de istoria literaturii, sau vreun studiu special… ar găsi lucruri destul de ciudate, care l-ar lăsa într-o firească nedumerire”. Drept pentru care, spre exemplificare prezintă cazul poeziilor filozofice „Scrisoarea I”, „Glossa”, „Împărat și proletar”, „Mortua Est” ș.a., interpretate în mod diferit de un autor sau altul, astfel că „față de aceste valorificări a concepțiilor lui Eminescu și a operei sale, rămâi cu impresia că cel mai mare poet al nostru e necunoscut sau, uneori e cunoscut rău și unilateral”. „În critica românească, continuă autorul, numai Maiorescu (Critice, vol. III) și d. M. Dragomirescu (Critica științifică și Eminescu), au prins însemnătatea gândirii lui Eminescu, fără însă a urmări pe lângă frumusețile formei artistice care îmbracă această gândire și firul evolutiv al concepției filosofice a poetului, care dă operii sale o valoare de fond nemuritoare”. După ce analizează ideile filozofice care se desprind din poezia eminesciană, Romul Dumitrescu ajunge la concluzia că „gândirea filosofică, așa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărâtor al personalității sale, ce se adaugă temperamentului moștenit. Acest lucru, care nu e nou, desigur…, dar care trebuia arătat și care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat va trebui să rămâie Eminescu pentru noi. Și ni se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător și de cele mai multe ori, rău!”.

Pornind de la două poezii eminesciene („Și dacă ramuri bat în geam” și „Somnoroase păsărele”), profesorul universitar ieșean N. Șerban ne prezintă, în numărul 18-19 din 1-15 noiembrie 1921, „O influență franceză asupra lui Eminescu”. Scrise sub formă de pantum, în cele două poezii se resimte influența poetului francez Theodore de Banville, autor al renumitelor „Cariatide”, pe care Eminescu se pare că l-ar fi citit chiar în original. „Apropierea poeziei lui Eminescu de aceia a lui Banville, în afară de importanța specială ce prezintă, mai are una de ordin general. Ea ne arată că Eminescu nu a fost așa de pornit contra literaturii franceze, cum ne-ar lăsa să credem articolele lui sau pasagiile din Satira III. Acestea din urmă, mai cu seamă, nu trebuiesc luate a la lettre, ci considerate mai mult ca o butadă, atât de comună poeților satirici. Pentru cercetătorii de influențe franceze asupra literaturii române se deschide deci un nou câmp de cercetări, relative la Eminescu, a cărui biografie intelectuală interesează atât de aproape pe toți iubitorii de literatură națională”, își încheie pledoaria profesorul N. Șerban.

În numărul 3-4 din 1-15 februarie 1922, la rubrica de „Note” ne este prezentat „Festivalul Eminescu”, desfășurat la 29 ianuarie 1922, „în memoria nemuritorului nostru poet M. Eminescu, organizat de Cele Trei Crișuri sub patronajul A.S.R. Principele Carol I și sprjinit de Ministerul Cultelor și Artelor, pentru sporire fondului din care se va ridica un monument poetului”. Cu această ocazie a fost proiectat și filmul „Viața lui Eminescu”, „film de o deosebită importanță pentru toată suflarea românească”.

Profesorul Paul I. Papadopol, autorul studiului „Idealul național în poezia noastră lirică”, se apleacă asupra operei lui Eminescu în partea a doua a articolului, apărut în numărul 8-9 din 15 mai 1922. „Același idealism curat, subliniat de trăsătura energică a antistreinismului, se găsește în puțina operă de inspirațiune poetică-eroică a lui Eminescu – îndeosebi în prea cunoscuta Doină. Într-adevăr, după ce deplânge starea înduioșătoare a Românului… evocă înălțătoarea figură a eroului de la Putna – rugându-l să pornească în fruntea ostașilor – la îmbunătățirea soartei lui… Și în mai puțin cunoscuta „La arme” – în care – după ce descrie soarta fiecărei provincii subjugate cu culorile cele mai înduioșetoare…toate întovărășirile de admirabile îndemnuri răsboinice ca… urmează înviorătoarea strofă finală – eroica personificare a țării noastre desrobindu-și fiii și scăpându-i de suferința de veacuri…”.

La rugămintea domnului George Bacaloglu, director fondator al revistei, Episcopul Oradiei Roman Ciorogariu scrie articolul „Omagiu lui Eminescu”, apărut în numărul 6 din iunie 1923: „Eminescu își cântă durerile pentrucă visează o viață mai frumoasă, mai armonică, o viață a perfecțiunilor omenești, creatoare. El visează un ideal fără nădejdea împlinirii lui. E simțul artistic creator, ce strălucește deasupra pesimismului. Noi iubim și admirăm acest simț artistic”. „De aceea Eminescu e vrednic de monumentul ce i se ridică și e înălțător, că se ridică de-acolo, de unde candela cultului artei aprinsă de el nu s-a stins. Cei ce ridică acest monument au mărturia unui ideal împlinit și pentrucă au văzut, cred și într-un ideal al unei Românii fericite”, conchide înaltul prelat.

Tot despre „Un monument lui Eminescu” scrie și I. Constantinescu-Delabaia în numărul 8-9 din august-septembrie 1925. „Ce monument se poate ridica lui Eminescu? Unde e artistul care se va încumeta să cioplească în piatră ori să toarne în bronz măcar o rază cât de mică din strălucirea orbitoare a celui mai desăvârșit geniu poetic pe care l-a dat Neamul Românesc în cursul veacurilor? Cine și cum să redea măcar o scânteie din focul acelei minți care și-a ars sufletul în para flacărei divine, „mistuindu-se liminând”, cum atât de bine a zis Vlahuță”, se întreabă autorul. Dar cum „pentru un monument vrednic de geniul lui Eminescu și de geniul nației noastre, trebuiesc bani, bani mulți și este o rușine națională că lista de subscripție deschisă de ziarul „Cuvântul” stă de atâta vreme fără rezultate apreciabile”, I. Constantinescu-Delabaia apelează la „sufletele curate, tineretul entuziast și cuminte, negustorii și meseriașii cinstiți, muncitorii harnici ai gliei strămoșești, instituțiile românești de comerț și industriale, slujitorii vrednici ai școlilor și bisericilor săraci de mijloace, dar bogați în simțire”.

În același număr îi este dedicată și o epigramă (LUI EMINESCU / Poet! – urâtă meserie! / Părinte de literatură! / Aveai și tu statui – o mie / Dacă erai o secătură!), semnată Seneca.

În numărul 11 din noiembrie 1925, „Cele Trei Crișuri” găzduiesc articolul „Mihail Eminescu”, semnat de Ion Gane, dedicat dezvelirii bustului acestuia la Sânnicolaul Mare. „La Sân-Nicolaul Mare, în Banat, s-a desvelit deunăzi un monument al lui Mihail Eminescu. Au participat la această sărbătorire peste zece mii de persoane. S-a adus astfel un prinos de recunoștință acelui care în viață a fost atât de nefericit, nu din vina lui, ci din aceea a fatalității, care îl hărăzise geniu…”. După ce face o sumară trecere prin creația poetică eminesciană, autorul conchide astfel: „Luând parte cu suflet întreg la această pioasă sărbătorire, am dori totuși încă două lucruri: întâi, să se tipărească și o ediție definitivă a poeziilor lui Eminescu, bine alcătuită, cu technică ireproșabilă și fără greșeli de tipar; și al doilea, ca dăltuitorii viitoarelor monumente să-l reprezinte pe poet așa cum era în întâia lui tinerețe: „prelung și palid la obraz – cităm din Nichifor Crainic -, cu buze accentuate de energia sufletului, cu păr asvârlit în cascadă neagră pe spate, cu ochi de foc, adânciți, peste capetele contemporanilor, în vedenia gândului etern…”.

Numărul 6-7 din iunie-iulie 1926 include o serie de articole, dar și un supliment special, „Comemorarea lui Mihail Eminescu” (prezentate într-un articol separat).

Suplimentul Muzical al „Celor Trei Crișuri”, numărul 8-9 din august-septembrie 1926, reproduce compoziția „Ce te legeni codrule”, pe versurile lui Mihai Eminescu.

Numărul special „Pentru Latinitate”, apărut în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1927, include fragmente din articolul profesorului Ramiro Ortiz, „Eminescu, il poeta rumeno della foresta e della polla”. Articolul este însoțit de cea de-a treia fotografie cunoscută a lui Mihai Eminescu, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași (1884). Traducătorul primului volum de poezii eminesciene în limba italiană, publicat în 1927 la Florența, la Editura G.C. Sansoni (primele traduceri fiind realizate la 1887, de către Marco Antonio Canini), Ramiro Ortiz a fost membru de onoare al Academiei Române și profesor la Universitatea din București, unde a avut o mare influență asupra tânărului critic literar George Călinescu.

Sub titlul „Iosif Vulcan și M. Eminescu”, numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1927, dedicat comemorării a 20 de ani de la moartea fondatorului revistei culturale „Familia”, preia un fragment din articolul publicat de Iosif Vulcan la trecerea Poetului în eternitate. Referindu-se la primele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vulcan nota: „Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a desvoltat și unde a ajuns, și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”.

O primă reproducere din publicistica eminesciană întâlnim în numărul 3-4 din martie-aprilie 1928, special „închinat „Teatrului Românesc” cu ocaziunea împlinirei a 75 de ani dela deschiderea Teatrului Național din București (1853-1928)”. Este vorba despre câteva fragmente, apărute sub titlul „Cum vedea Eminescu repertoriul național?”, extrase din articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat de Mihai Eminescu în numărul 2 din 18/30 ianuarie 1870 al revistei „Familia”.

Profesorul universitar Mihail Dragomirescu, autor al binecunoscutului studiu „Critica științifică și Eminescu”, publică, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1928, articolul „Un poet dobrogean – P. Cerna”. Anlizând critic creația lui Panait Cerna, autorul în care face o paralelă între operele celor doi poeți și subliniază contrastele întâlnite în creațiile acestora: „Cerna este, ca și Eminescu, un poet, din ale cărui opere se desprinde, sub deosebite înfățișări de o mare varietate, o limpede și puternică idee originală asupra vieții. Această idee, către care în urma lui Alecsandri, zadarnic s-a încercat să se ridice Coșbuc în „Moartea lui Fulger” sau în „Cântec barbar”, face contrast desăvârșit cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a simțit Eminescu amarul și nemernicia vieții; pe atât de adânc simte Cerna dulceața și trăinicia ei. Eminescu e nenorocit, până și în momentele cele mai fericite; Cerna este, până și în momentele cele mai nefericite, fericit… Și precum Eminescu, pentru ca să dea un relief cât mai adânc concepției sale pesimiste, a trebuit și a putut să împrumute cele mai strălucite imagini din haina fermecătoare a naturii, adică tocmai pe acelea care în mod firesc ne deșteaptă în suflet fericirea raiului pământesc; tot așa Cerna, spre a-și întrupa, cu toată adâncimea, concepția sa optimistă, are puterea să întrebuințeze, ca note subordonate, tocmai simțirile cele mai firesc dureroase”.

Tot în același număr, la rubrica „Memento”, sub titlul „Monumente cât mai răspândite pentru Mihail Eminescu”, suntem informați că „un comitet de inițiativă din Iași lucrează de trei ani pentru a strânge fondurile necesare ridicărei în bătrâna capitală a Moldovei, a statuei poetului, care el însuși este o mărturie strălucită a puterilor de viață superioară a poetului român… Pentru cinstea noastră și pentru buna prețuire ce trebuie să o avem față de geniile românești, sperăm că statuia lui Eminescu va fi în curând înălțată în Iașii, față de cari avem cu toții atâtea obligații, cum el a avut și atâtea merite”.

Profesorul Mihail Dragomirescu semnează și articolul „Clasicismul poeziei române”, apărut în numărul 3-4 din martie-aprilie 1929 al „Celor Trei Crișuri”, în care apreciatul critic literar susține că „trăsătura caracteristică a literaturii române este de a fi prin excelență poetică și clasică… în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta însemnează că genialitatea creatoare nu se concentrează în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând ca să zic așa, o trăsătură a spiritului său”. Pornind de la „Alexandru Lăpușneanu” al lui Costache Negruzzi și continuând cu scrierile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Ioan Slavici ș.a., Mihail Dragomirescu afirmă cu tărie că „gloria poeziei române, o face în secolul XIX, capodoperele lui Caragiale și Eminescu. Deși socotit ca romantic și deși, după pesimismul său, poate fi considerat ca realist, Eminescu e totuși un clasic prin seninătatea sa. Dând forma cea mai adâncă a pesimismului în „Scrisoarea I”, el este olimpian în poema sa „Luceafărul”, care, având aceiași temă cu sublima poemă „Moise” a lui Vigny, îi este superioară, totuși, prin frumusețea amănuntelor, seninătatea concepției și armonia ce întâlnim în avântul ei sufletesc, în muzicalitatea și compoziția ei”.

Același număr mai conține două poezii în limba germană, „Venedig” și „Der Weg…”, în traducerea timișoreanului Eugen Lendvai, cu notița de subsol potrivit căreia „versurile publicate aparțin volumului de poezii ce apare, la Berlin, într-o reputată editură”, iar pe pagina de interior pictura lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul din Copou (Iași)”.

Aceeași pictură este reprodusă și în numărul 7-8 din iulie-august 1929, număr special dedicat Franței, la rubrica „Artă și poezie”, cu sugestivul titlu „Deux genies representatifs de notre race” (alături de Eminescu este înserată fotografia lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român, perfecționat la școala de la Barbizon), iar numărul 3-4 din martie-aprilie 1930, dedicat umorului românesc, reproduce poezia „Între păsări”.

Academicianul George Murnu, excelentul traducător al lui Homer, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1930 articolul „M. Eminescu”, în care susține cu toată puterea că „nu încape îndoială că singurul geniu real al literaturii române este Eminescu. Confirmând această convingere aproape generală, nu avem decât un regret legitim că, dintr-o fatalitate de contingențe, acest geniu românesc, care e mândria noastră a tuturor, va rămânea, poate pe totdeauna numai al nostru și nu-și va lua locul de cinste ce i se cuvine în constelația marilor poeți ai lumei moderne. Întăi, pentru că pe de o parte, cum de la sine se înțelege, limba noastră este și va fi inaccesibilă intelectualității străine dătătoare de ton; iar, pe de alta, poezia lui Eminescu e în esența ei aproape intraductibilă, și chiar dacă ea poate fi împărtășită pe această cale, anevoie va putea găsi un interpret congenial care să-i dea echivalentul într-o limbă străină”. Articolul este însoțit de o nouă reproducere a picturii lui D. Stoica, „M. Eminescu sub teiul din grădina Copou”, dar și de un facsimil ce redă trei strofe din poema „Luceafărul”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”” →

Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu

Continuând o frumoasă tradiție, revista „Familia”, cea în care, la 25 februarie/9 martie1866, Mihai Eminescu și-a făcut debutul literar, îi dedică un nou număr, prilejuit de festivalul de la 28 februarie 1937, organizat la Oradea. Acesta trebuia să marcheze aniversarea a 70 de ani de la debutul Poetului în „Familia”, dar ideea festivalului a venit cu puțină întârzâiere. În plus, demersurile necesare organizării unui astfel de eveniment, stabilirea unui calendar al manifestării, invitarea și confirmarea participării unor personalități din lumea literară, dar și piedicile apărute pe parcurs, au amânat desfășurarea festivalului, acesta având loc abia în anul următor, spre sfârșitul lunii februarie.

Ca urmare, numărul omagial Eminescu de care aminteam (”Familia”, nr. 3-4, martie-aprilie 1937) va apărea la începutul primăverii și îi va fi dedicat aproape în exclusivitate. Chiar de pe supracopertă, sub numele revistei, ne întâmpină o fotografie, care reproduce chipul Poetului materializat în bustul pe care sculptorul Oscar Han l-a realizat pentru orașul de pe Crișul Repede.

Sumarul revistei este deschis de articolul „Eminescu și Familia”, în care autorul, M. G. Samarineanu, directorul revistei, prezintă viața zbuciumată a marelui nostru poet, legăturile acestuia cu „Familia” lui Iosif Vulcan, dar și motivele care au stat la baza organizării festivalului: „Revista Familia avea o datorie să găsească prilej ca să evoce pe marele Eminescu. A fost doar unul din cei mai străluciți ai ei colaboratori. Familia și-a împletit tinerețea cu mugurii de floare de cireș ai încercărilor și primelor realizări literare ale lui Eminescu. Dela 1866 până la 1869 marele poet al neamului nostru nu a publicat de cât în Familia. Începând cu „De-ași avea”, scrisă la 1865, pe când robotea probabil în „canțâleria” tribunalului Botoșani ca grămătic cu o caligrafie de credeau mulți că va face strălucită carieră funcționărească, Eminescu, de 16 ani numai, fugar dela Ober-Gymnazium din Cernăuți, nu publică de cât în Familia. Doar panegiricul lui Aron Pumnul apare în broșura „Lăcrămioare Invățăceilor” din Cernăuți, în ianuarie 1866. Până pela 1870, când își începe colaborarea în „Convorbiri Literare”, revista lui Iosif Vulcan, „Familia” aceasta, era singura spre care Eminescu își diriguia scrisul. Și ce caldă înțelegere a găsit la Familia, Mihai Eminescu!…” Articolul este completat cu o fotografie a Poetului, prima și cea mai cunoscută, cea realizată la Praga în anul 1869, pe cînd Eminescu avea 19 ani.

Urmează un amplu articol, „Eminescu în lumina timpului nostru”, desfășurat pe întinderea a cincisprezece pagini și semnat de Cezar Petrescu, al doilea sărbătorit în cadrul festivalului. Acesta nu-și propune să facă o analiză a operei poetice a lui Mihai Eminescu, cel căruia îi dedicase romanul biografic „Luceafărul”, ci se va apleca asupra actualității publicisticii sale, îndeosebi a doctrinei politice și naționale susținute de acesta. „Tot ce-a scris ziaristul Eminescu în „Timpul”, vreme de 7 ani; mai înainte de aceasta în „Curierul de Iași”; tot ce-a formulat el în acea minunată și substanțială prelegere publică: „Influența austriacă asupra Românilor din Principate” – prelegere rostită la 14 martie 1876, în Iași, sub auspiciile crecului Junimea – tot, fără excepție, a rămas actual de cea mai nevestejită prospețime. A fost verificat și confirmat de timp… Problemele puse de scriitorul național și social Eminescu dăinuiesc și astăzi”.

În argumentarea demersurilor sale, Cezar Petrescu apelează la însemnările lui Alexandru Vlahuță, la amintirile lui Ion Luca Caragiale, dar și la discuțiile contradictorii avute cu Panait Istrati, cel care, analizând „Doina” își exprima indignarea față de „blestemul de bocitoare” invocat de poet. Până ce, după o călătorie în Rusia, „vagabondul” Panait Istrati avea să-și schimbe părerea, mărturisind cu sinceritate: „Măi! Mare dreptate aveai și mare naiv am mai fost!… Abia acum înțeleg eu deplin pe Eminescu… Învățase el la Viena și la Berlin, era el discipol al lui Kant și Schopenhauer, visa el, tânjea el după o nirvană budică… Dar era de aici. El era de-al nostru. Cânta o durere a noastră și striga pentru o dreptate a noastră…”.

„Toată opera lui Eminescu de dincolo de registrul liric, toată poezia naționalistă care complectează cu alt răsunet articolele și studiile sale asupra stărilor din Principatele Unite și din ținuturile încă neeliberate de atunci, este inspirată de asemenea realități palpabile”, subliniază Cezar Petrescu, care precizează că nici „astăzi climatul României Mari nu este prea deosebit de cel al Principatelor Unite, după înscăunarea lui Vodă Carol I… Plutește o dezamăgire fără pricini definite. E sigur că trăim o răscruce de destine. Altfel am visat că va fi România-Mare – și altceva este! Tot așa, cum altfel a visat generația lui Eminescu o Românie-Mică, dar pe veșnicie unită”.

Pagina următoare este dedicată poeziei „Lui Eminescu”, pe care poetul și scriitorul Ludovic Dauș o recitase la șezătoarea care a urmat în partea a doua a manifestării de la Oradea. „Gândirea, viersul tău stau strajă / La toate câte΄nfiripăm, / Ai dat o haină limbei noastre, / Hotarele în care stăm”. Așa își începea Ludovic Dauș elogiul adus marelui omagiat.

În articolul „Eminescu”, Ion Agârbiceanu își exprimă tristețea pentru faptul că „mulți ani Mihail Eminescu n΄a fost cunoscut publicului cetitor decât din poeziile ediției Maiorescu… Publicul cetitor nu a cunoscut începuturile, năzuințele și lupta pentru desăvârșirea formei. Dar, în aceaiași vreme, n΄a cunoscut nici personalitatea întreagă a poetului. Postumele, colecția lui de poezii poporale din toate provinciile românești, încercările de versificare a altor legende – în cari fragmentele geniale nu sunt rare, ca și articolele politice și sociale, au văzut lumina abia în primul deceniu al secolului nostru”.

Considerând aceasta ca o mare pierdere, la fel și faptul că aproape trei decenii Eminescu a fost cunoscut numai ca poet, Agârbiceanu afirmă că „dacă Eminescu ar fi fost cunoscut și ca un mare doctrinar al naționalismului, cu componentele sale: conservatorismul monarhic și creștinismul, – suntem siguri că înrâurirea lui, dela început, ar fi adus mari servicii ideologiei, sentimentului și disciplinei naționale. El ar fi fost apostol al vremurilor de azi, încă dela 1890”.

„Dacă el ar fi fost cunoscut întreg de la 1890 sunt sigur că nu s΄ar fi produs nici un curent pesimist pe urma lui și că nu ar fi avut nici pe puținii dușmani, neînțelegători, pe cari i-a avut. S΄ar fi convins atunci, dela început, toată lumea că în viața nației Eminescu a fost un luptător, un apostol îndrumător, și că pesimismul său nu are o doctrină, ci o excepțională sensibilitate individuală mai mult decât o convingere de viață”, susținea același Agârbiceanu.

În studiul intitulat „În jurul peisagiului eminescian”, criticul literar Tudor Vianu subliniază locul și rolul naturii în creația acestuia, susținând că „poezia lui Eminescu este plină de freamătul pădurii, de șoapta apelor care o străbat, de magia lacului deschis în mijlocul lui, de cântecul păsărilor cari i se adăpostesc în ramuri”. Pentru exemplificare, criticul reproduce câteva versuri din poezia „Mușatin și Codrul”, poemă care „prezintă o mare însemnătate pentru caracterizarea peisagiului eminescian. Căci aci se găsesc, ca într΄un adevărat rezumat substanțial al viziunii sale, mai toate firele artei de peisagist a lui Eminescu”.

Urmează apoi scriitorul Ion Al. Brătescu-Voinești, care, în articolul „Luceafărul. Din pragul apusului”, prezintă o destăinuire făcută lui, în urmă cu peste patruzeci și doi de ani, de Titu Maiorescu, cu rugămintea acestuia de a fi dezvăluită publicului „mult mai târziu”. Este vorba despre încercarea lui Maiorescu de a-l convinge pe Eminescu, care devenise aproape un membru al familiei criticului, de faptul că o căsătorie cu Veronica Micle, intenție prezentată de acesta, i-ar crea numai greutăți și l-ar îndepărta de poezie. Cum la toate argumentele sale, Eminescu se arăta îndărătnic, susținând că „la nevoie voiu munci pentru amândoi” sau chiar s-ar lăsa de poezie („Mă las de poezii. Continue reading „Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu” →

Ioan POPOIU: EMINESCU

A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: „…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul „nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filosofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o „terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: „Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: „Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: „Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în „Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: „Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Poetul cunoştea, deopotrivă, teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace şi textul cosmogonic sanscrit al Imnului Creaţiunii din Rigveda, iar ceea ce rezultă din acest „mixtum compositum” filosofico-religios este concepţia originală cosmogonică a lui Eminescu, redată în impecabile forme estetice: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? (…) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur./ Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit…” (Scrisoarea I). Am redat integral aceste versuri pentru a sublinia profunzimea şi grandoarea cosmogoniei eminesciene, fără seamăn în literatura română.

Se află în această sinteză cosmogonică şi acel „tohu va bohu” ab initio (din Geneză), Tatăl, din dogmatica creştină, versurile identice din Vedele hinduse, „punctul mişcător” al lui Kant-Laplace, desfăşurarea acestuia, conform Spiritului hegelian, şi creaţia din nimic (creatio ex nihilo). Peste toate însă se află viziunea originală a cosmogoniei Poetului, redată cu desăvârşită măiestrie artistică, prin mijlocirea poeziei. Din timpul srudenţiei la Viena ne-a rămas de la Eminescu manuscrisul unei povestiri neterminate, intitulată de G. Călinescu, Un fragment eminescian: Pustnicul, iar de Perpessicius, Moş Iosif, povestire edificatoare pentru modalitatea de integrare şi exprimare artistică a unor surse diverse. Povestirea are drept personaj pe „zahastrul (sihastrul) Iosif”, doritor să-şi limpezească unele taine prin intermediul unor cărţi vechi, greceşti, dar textul poartă amprenta lui Leibniz, la care se adaugă şi influenţe din Kant, Schopenhauer şi Hegel. Sihastrul Iosif este înfăţişat ca un „polihistor considerabil”, cu numeroase cunoştinţe de astronomie, „după el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”. Pentru prima dată în literatura noastră, poetul venea cu ipoteza existenţei unor „persoane extraterestre”, pe un glob îndepărtat, pe baza lecturilor astrologice din Paracelsus şi Dimitrie Cantemir.

Pe aceeaşi linie a descifrării tainelor divinităţii se înscrie „Rugăciunea unui dac”, (1879): „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”. Este acelaşi zeu din Rigveda (Imnul creaţiunii), tradus de poet: „Întâi eşi această sămânţă a luminii/ Ea singură a lumii stăpână nenăscută/ Pământul, cerul ţine ea cu a ei fiinţă/ Care e zeul cărui noi jertfă îi aducem?” Poemul „Luceafărul” reflectă pregnant originalitatea cosmogoniei eminesciene, în imagini poetice de mare frumuseţe şi profunzime, precum această călătorie a lui Hyperion spre locul unde sălăşluieşte Demiurgul: „Creşteau în cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe/ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele./ Şi din a chaosului văi / Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Continue reading „Ioan POPOIU: EMINESCU” →

Corneliu STOICA: Eminescu în grafica Constanței Abălașei-Donosă

– 170 de ani de la nașterea Poetului –

Chipul celui mai mare poet al României, Mihai Eminescu, opera sa poetică şi în proză, meleagurile natale şi locurile pe unde a trecut în scurtul său periplu terestru, prietenii care l-au înconjurat, personalităţile culturale care l-au sprijinit sau au scris despre creaţia sa, au constituit de-a lungul anilor subiectul multor interpretări ale artiştilor noştri plastici, culminând cu acea inegalabilă statuie din bronz a lui Gheorghe D. Anghel din faţa Ateneului Român. Acesteia i se alătură alte monumente ridicate pe tot cuprinsul ţării sau peste hotare, datorate unor artişti ca Frederic Storck, Oscar Han, Constantin Baraschi, Ion Schmidt-Faur, Mihai Onofrei, Lucian Murnu, Marcel Guguianu, Ovidiu Maitec, Alexandru Pană, Nicolae Pascu-Goia, Nicăpetre, Dan Covătaru etc.

Dintre pictori, primul care s-a inspirat din opera sa a fost evreul polonez Leonard Salmen. Acesta, începând din 1898 a ilustrat 94 dintre poeziile lui Eminescu în 179 de lucrări grafice, unele fiind tipărite în primii ani ai secolului al XX-lea sub forma unor cărţi poştale. De asemenea, au realizat portrete ale poetului şi ilustraţii la opera sa Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Ary Murnu, Al. Poitevin Scheletty, Aurel Bordenache, Marcela Cordescu, Ligia Macovei, Jules Perahim, Eugen Bouşcă, Sabin Bălaşa, Mihai Cătrună ş.a. Gălăţenii Mihai Dăscălescu şi Nicolae Spirescu s-au apropiat şi ei cu pioşenie de Eminescu, de creaţia acestuia, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Primul, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a pictat un ciclu cuprinzând 60 de tablouri cu caracter preponderent documentar, nu lipsite însă şi de valoare estetică, iar al doilea şi-a intitulat seria lucrărilor inspirate din creaţia Luceafărului poeziei româneşti „Ipostazele geniului”, unele dintre ele înnobilând astăzi sala de lectură „Eminescu” din cadrul Bibliotecii „V.A. Urechia”, graţie importantei donaţii făcută de artist în timpul vieţii sale. Dintre plasticienii gălăţeni, cu reuşite în a-l portretiza pe Eminescu şi a-i ilustra unele poezii, îi putem nominaliza şi pe Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Nicolae Cărbunaru, Maria Dunavăţu, Teodor Vişan, Crenguța Macarie, Mircea Cojocaru și Valentin Chibrit.

De aceleaşi nobile preocupări pentru viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a fost însufleţită şi Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila (n. 4 februarie 1954), arhitectă, pictoriţă, graficiană şi poetă, artistă cu peste 60 de expoziţii personale organizate în ţară (Brăila, Botoșani, Dorohoi, Suceava, Siret, Rădăuți, Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Galați, București, Târgu Mureș, Mizil, Râmnicu Sărat) şi în străinătate (Franța, Canada, Republica Moldova, Japonia, Ucraina, China), participantă la peste 150 de expoziții de grup din România, Franța, Turcia, Italia, autoare a 20 de cărţi de poezie, proză, memorialistică şi eseuri, publicate în perioada 1999 – 2019, distinsă cu numeroase premii (Grand Prix pentru arta grafică, Asakusa, Japonia, 2014, 2015; „Dropia de Aur”, Călărași, 2013, 2014, 2015; Medalia „Teiul de Argint”, Botoșani, 2015; Premiul revistei „Boema@”, Galați, 2012, 2013, 2014 etc.).

În acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, ea a realizat un ansamblu de lucrări care au fost publicate în cărțile sale „Avem nevoie de Eminescu” (Editura „Nico”, Tg. Mureş, 2013; prefaţată de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos), „În China cu Domnul Eminescu” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2017) și „Mărite Eminescu” ( Editura Mușatinia, Roman, 2019). Numai aceasta din urmă conține 130 de ilustrații + 130 de poezii închinate de autoare lui Eminescu, un adevărat omagiu grafic și poetic pornit, după cum însăși mărturisește, „din preaplinul sufletului”. Lucrările Constanței Abălașei-Donosă însă au putut fi admirate şi în expoziţiile personale ale artistei deschise la Brăila (Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati”, Holul Teatrului de Stat „Maria Filotti”, Casa Memorială „D. P. Perpessicius”), la Botoșani (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Galeriile Geea”), la Dorohoi ( Muzeul „George Enescu”), la Rădăuți (Muzeul de Etnografie), la Chișinău (Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” ), la București (Sala „Constantin Brâncuşi” din cadrul Parlamentului României) sau la Institutul Cultural Român și Palatul Imperial din Beijing (China).

În legătură cu acest interes deosebit manifestat faţă de marele poet, artista se confesa în volumul „Avem nevoie de Eminescu”: „L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale”. De aici îndemnul lăuntric de pătrunde în labirinturile universului poeziei eminesciene, de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile produse de lectura operei poetului, de aici pasiunea şi tenacitatea cu care a căutat să găsească echivalenţe plastice semnificative, care să emoţioneze și să declanşeze ample vibraţii sufleteşti. Sau cum spune artista: „Prin linii, puncte, hașură, prin formă și culoare am cutat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său”.

Urmărind aceste lucrări, impresionează de la început cele care îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Modelele le-au constituit desigur cele patru fotografii cunoscute, respectiv din anii 1869, 1878, 1884, 1888. Desenele în tuş, executate în peniţă, sunt lucrate cu multă răbdare şi meticulozitate. Linii fine, haşuri, puncte, virgule, suprafeţe albe, umbre discret conturate, alcătuiesc o ţesătură iconică din care chipul poetului răsare luciferic, aşa cum îl vedem la vârsta de 19 ani, „subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală”, cum îl descrie George Călinescu privind fotografia de la 28 de ani, sau suferind, cu privirea pierdută şi sufletul pustiit, cum apare în fotografia din 1888, ultima, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoşani. În acuarelă, artista foloseşte o materie cromatică transparentă, fluidă, răspândită în tuşe spontane, dinamice, fără să renunţe la rigoarea şi precizia desenului, la formele clar conturate. Strălucitoare rămân imaginile executate după fotografia din 1869, făcută la Praga (atelierul lui Jan Tomas), când Eminescu era student, şi cea din 1878 (atelierul lui Franz Duschek din Bucureşti), folosită în medalion de Titu Maiorescu în tabloul membrilor Societăţii „Junimea” din 1883, ele dându-i graficienei şi cele mai variate posibilităţi de interpretare.

Veronica Micle este prezentată în unele desene singură, iar în altele împreună cu Eminescu. Uneori chipul ei este introdus în compoziţii peisagistice inspirate de poezii ca „Uitarea”, „Iubind în taină”, „La steaua”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Eu nu cred nici în Iehova”. La fel procedează artista şi cu portretul lui Eminescu în ilustraţiile la „Luceafărul” (mai multe variante), „Sonete”, „Somnoroase păsărele”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Rugăciune”, „De-oi adormi …”, „Codrule, Măria Ta”, „Lacul”, „Peste codri stă cetatea …”). Alte poezii ale lui Eminescu i-au prilejuit artistei configurarea unor admirabile portrete feminine, pline de candoare, eleganţă, graţie şi de o frumuseţe fizică evidentă („Floare albastră”, „Tu mă priveşti cu ochii mari …”, „La o artistă”, „Dorința”, „Iubind în taină”, „S-a dus amorul”), după cum altele i-au inspirat peisaje de un lirism exuberant sau uşor melancolic („Ce te legeni …”, „Povestea codrului”, „Lacul”, „Închinare lui Ştefan Vodă”, „Sara pe deal”, „Prin nopți tăcute”, „De-aș avea”, „Când amintirile …”). Casa părintească din Ipoteşti, Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care poetul a fost botezat la 21 ianuarie 1850, Mănăstirea Putna, meleagurile Bucovinei, Parcul „Mihai Eminescu” din Botoşani, Continue reading „Corneliu STOICA: Eminescu în grafica Constanței Abălașei-Donosă” →

Ileana VLĂDUȘEL: Eminescu

Anotimp al poeziei, veșnic verde și înflorit

Peste ale cărui ramuri harul tău a poposit,

Tril de pasăre măiastră, înălțându-se spre cer

Unde printre mândri aștri, geniu-ți este temnicer.

Șerpuind în râuri albe, slovele se împletesc

În nemuritoare versuri și de tine amintesc,

Cum ai păstorit o vreme pajiștea cu flori de gând

Și-ai plecat luând cu tine lira, stelele să-încânți.

Din psaltirea celor care răstigniți de vers au stat

Peste crucea din cuvinte și de îngeri alintați

Tu, profetu-ai fost în care poezia s-a întrupat

Și-ale cărui vorbe toate, scrise în suflet au rămas.

Ctitorind nemuritoare versuri ce ne-au legănat

visul nopților albastre, numele nu ți-am uitat,

Legănați de glasu-ți dulce, printre codrii deși, de vrei

Mai coboară și ne spune despre florile de tei.

Basmelor ce le-ai fost mire, doinelor ce le-ai cântat,

Aripi de nemărginire le-ai țesut când ai plecat.

Pe aleea pustiită de perechile de plopi

Doruri stau să fie stinse de-ale geniului tău stropi.

Când te legeni printre stele, tu ce-ai scris memento mori

Și privești la epigonii ce-ți străbat urmele, dori

Peste țara poeziei și îți plângi tânguitor

Urma pașilor în care astăzi calcă cizma lor.

Tu, ce n-ai avut vreodată lauri, nici piedestal,

Astăzi stai printre luceferi, Făt-Frumosul unui basm

cu a fost ca niciodată și-încă s-o mai povesti,

Despre geniul ce ne umple inimile în nopți și zi.

Și împletit în poezie, geniul ce ți-a fost sortit,

Încă mai aprinde în ramuri, stele spre a înflori

bolta ce îți este casă nemuririi tale-n vers.

Eminescu este astăzi pentru poezie sens!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

15 ianuarie 2020

(sursa foto internet)

Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu

În numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866 din cel de-al patrulea său an de apariție, revista „Umoristul” publica, pe prima pagină, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”. Autor: Mihaiu Eminescu, un nume care nu spunea prea multe cititorilor la acea dată.

Este adevărat, însă, că autorului îi mai apăruseră câteva poezii în revista „Familia” („De-aş avea”, nr. 6 din 25 februarie/9 martie1866, „O călărire în zori” (nr. 14 din 15/27 mai 1866), „Din străinătate”, nr. 21 din 17/29 iulie 1866, „La Bucovina”, nr. 25 din 14/26 august 1866 și „Speranţa”, nr. 29 din 11/23 septembrie 1866), ba chiar (cel puțin) una și în volumul „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, în care semnase, ca privatist, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (ianuarie 1866).

Ironie a sorții, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” a rămas vreme de mai bine de un secol „în afara atenției editorilor, biografilor și a istoricilor literaturii lui Eminescu”, până când, în anul 1979, cercetătorii Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc o descoperă într-un exemplar aflat în colecția lui Mihai Bacociu. Imediat cei doi o prezintă lumii literare, articolul semnat de aceștia, „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, apărând în numerele 29 și 30 din 19 și, respectiv, 26 iulie 1979, ale revistei clujene „Tribuna”.

Dar ce era „Umoristul”? Subintitulată „foaie glumeață”, revista apărea în limba română la Pesta cu începere de la 1/13 octombrie 1863, de trei ori pe lună, având ca proprietar, editor și redactor responsabil pe Gheorghe Ardeleanu (jurist timișorean și „poet în ceasurile sale libere”, cum îl considera Nicolae Iorga), iar ca și „colucrător primar” pe Iosif Vulcan. „Umoristul” se număra, așadar, printre primele reviste umoristico-satirice românești, apărute în jurul anului 1860 („Țînțarul”, „Spiridușul”, „Nichipercea”, „Păcală”, „Bondarul”, toate la București, „Tutti frutti” și „Strigoiul” la Budapesta, pe atunci un important centru pentru presa românilor transilvăneni).

Așa cum își propusese încă de la apariție, „Umoristul” se dorea o revistă de satiră pusă în slujba servirii intereselor românești, în primul rând transilvănene, pentru „combaterea șarlataniei, a bigotismului, a ciocoismului și a tuturor celor vrednici de satiră”. „Pornind de la un program înaintat, revista lui I. Vulcan biciuiește tot ce e învechit și reacționar de pe pozițiile burgheziei și uneori chiar ale întregului popor roman din Transilvania”, aprecia Livia Grămadă, o autorizată cercetătoare în domeniul presei românești transilvănene. „Receptivă la fenomenul contemporan, afirmă aceasta, ea dezbate problemele economice, sociale, politice și culturale cele mai actuale. Criza economică a imperiului, moravurile sociale și familiar, lipsa libertăților democratice, demagogia vieții politice, tendința de deznaționalizare a cercurilor conducătoare maghiare și germane, frământările electorale, problemele culturii (școala, presa, literatura, limba) stau în centrul atenției Umoristului”.

La 1/13 ianuarie 1865, Gheorghe Ardeleanu va părăsi „Umoristul”, proprietar, editor și redactor responsabil devenind Iosif Vulcan, care o va edita până la 25 iunie/7 iulie 1870. În același an, la 1/13 mai, având în vedere experiența acumulată la „Umoristul”, colaborarea cu diverse lucrări literare, articole, informații și note la mai multe publicații periodice, dar și modelul revistei maghiare „Nefelejts” („Nu mă uita”), Iosif Vulcan publică numărul de probă al noii reviste „Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, pentru ca numai peste cinci săptămâni, la 5/17 iunie 1865, să apară și primul număr. Astfel că, timp de aproape cinci ani de zile, Iosif Vulcan se va afla concomitent la conducerea celor două reviste al căror nume se leagă incontestabil de cel al marelui nostru poet national, Mihai Eminescu.

Revenind la „Umoristul”, la mijlocul anului 1870 (25 iunie/7 iulie) revista a trecut într-o nouă proprietate și conducere, a amicului său Emeric B. Stănescu. De menționat și că, începând cu numărul 1 din 5/17 ianuarie 1867, Iosif Vulcan schimbase numele „Umoristului” în „Gura satului”, probabil fiindcă umorul devenise o preocupare secundară în paginile revistei. „Gura satului” va continua să apară, neregulat, până în decembrie 1880, când își va înceta definitiv apariția.

Așadar, în numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866, „Umoristul” publică poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, o poezie satirică (un cuplet?) care se înscria în linia tematică a revistei. În ordinea cronologică a apariției, poezia se intercalează între „Speranţa”, publicată în „Familia” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii”, apărută în aceeași revistă (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866), fiind a șaptea poezie antumă a lui Mihai Eminescu.

Rămâne însă o întrebare, rămasă fără răspuns până în zilele noastre, de ce Iosif Vulcan, la acea vreme conducătorul ambelor reviste, nu lasă, nici în paginile „Umoristului”, nici în publicistica sau amintirile sale, vreun comentariu sau o mărturie despre această poezie, așa cum făcuse la debutul poetului în paginile „Familiei”.

Pentru frumusețea și ineditul ei, redăm poezia așa cum a fost ea republicată, în revista „Tribuna”, de către cei doi eminenți cercetători clujeni, Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc:

Asta vre’u dragulu meu !

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vînturi zbor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate roza cea tăcută,

Care dulce se sărută

Cu fluturii rîzători?

Ba nu, nu cununa-n laur;

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

Asta vreu,

Dragulu meu!

Iubeşti dulce drăgulină

Doina mea de tainic dor,

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blînd, încetişor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă, tu?

Poate cîntul de-armonie,

Care Eol îl adie

Pintre frunze, pintre flori?

Ah! Când aurul suspină,

În punguţa plină, plină,

C-o cîntare metalină!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Cînd cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surîzînd?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mîndrul soare

Peste câmpul înflorind?

Ah! cînd aurul dulce sună

În punguţa mea nebună,

Nu-mi mai trebe alba lună!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti patria-ţi măreaţă,

Ce de glorii duce dor,

Cînd în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate visul mare, mare,

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

Cînd în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur.

Atunci fi-mi-ar un tezaur,

Ast’a vreu,

Dragul meu !

Ulterior apariției în revista „Tribuna” (19 iulie 1979), poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, preluată pe diferite bloguri, a fost inclusă pentru prima dată în volum de către renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, în ediția de lux „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII” (apărută sub egida Academiei Române la Editurile Academiei Române și Univers Enciclopedic, București, între 1999 și 2003).

Continue reading „Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu” →

Constanța Abalașei-Donosă: Poeme pentru Universul tău

Visam să-ți scriu pe-o frunză

Lui Eminescu

Visam să-ți scriu pe-o frunză Eminul meu iubit
pe la apusul serii când tu vei fi murit
visam să îți mai spun din tainele ascunse
de dorul cel știut pentru tine ce-am avut.

am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești prin ce-i rău și ce e bun
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!

Privesc liniștea din stele

Privesc liniștea din stele caut ochiul albăstrui
albăstrui cum e al meu și florile câmpului
privesc liniștea din timp zilele cu curcubee
ascult cucul uneori îngânat de turturele.

să opresc să nu opresc într-a serii căutare
merg și caut neîncetat credinței mele cărare.

Am întrebat ieri vântul

Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel sunt când trist n-am văzut ochiul său
el e risipit în scris pe sub geana de lumină
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.

am întrebat ieri vântul dacă-ai fost astăzi prin codru
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor

și ștergi lacrimile sfinte amantelor care mor!

Poem pentru universul tău

Eminule, poezia-ți este despre mare cer și stele
codri și ape celeste câmpuri largi de albăstrele
din tainele dorințelor prin poeme neuitate
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori
din zâmbetul tău luminat dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!

Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars pe rug de nemuriri
ai primenit ființe prin tainele iubirii
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii
de la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă cum ți-a fost făptura
ai cuprins tot necuprinsul inima gândului
cuvinte pentru oricare prin citirea Luceafărului.

——————————–

Constanţa Abălaşei-Donosă

(Din vol. ,,Mărite Eminescu”, Editura Mușatinia , 2019)

Grafica, artist plastic: Constanţa Abălaşei – Donosă

Catrene, epigrame, versuri de Eminescu – grafica de Constanța Abălașei-Donosa,

Muzica Gheorghe Iovu

Clipuri realizate de Laurentziu Rosu