Gheorghe APETROAE: El, Eminescu

EL, EMINESCU

 

Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii-
valuri risipite-n grind,

fruntea – boltă peste veacuri-
și-o înclină visător
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor…

Pe azure văi de cuget,
din seri în stibin coboară
El, luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară…

Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de-argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând …

Din grădinile de aur
îi culege nopții crini
să-i păstreze-n templul fiinţei
candelabre de rubin…

Teii, încărcaţi de floare,
ning miresme de amor…
El, luceşte-n rostul lumii
spre trecut şi viitor,

El, ecoul între clipe –
asterul din infinit –
arc de cer în El-, lumina
celei mai pure lumini…

—————————————

Gheorghe APETROAE,

Sibiu

(Din volumul de versuri „Depășirea trecerii”, Editura FIATLUX, București, 2000)

 

Lasă un răspuns