Mariana Zorița TURDA: Din timp revin doar amintiri

Din spatele icoanei
Încremenită-n timp
Apar doar sentimente
Rămase-n amintiri.
Din chipul tău …
Blândețea unui înger…
Și-n colțul gurii fine
Surâsul tău blajin!
Din timp revin,
Doar amintiri răzlețe.
Amestecate clipe…
De când eram copil
Mă legănai pe brațe
Iar eu privindu-ți chipul
O…chipul tău divin,
Ce-aș vrea să îl mai am
În față,dinainte-mi…
Să mă răsfăț privindu-l
Dar,din timp…
Revin doar amintiri…
Răzlețe,amestecate…
Tu crezi c-am să te uit ?
Nu…Să nici nu îți închipui
În pace nu te las
Mă bântuie icoana-ți
Rămasă fără glas…
Dar vocea ta…
Cu blândele-ți cuvinte…
Îmi mai răsună azi
În inimă și-n  minte !

———————————-

Mariana Zorița TURDA

26 decembrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Colindul inimii

Colindul inimii

 

Du-te inimă și du-mi colindul până-n zori

La casa cu geamuri înrămate în flori,

Bate inimă în ușă și de ți-o deschide,

Cântă-i mamei un colind cu vorbă dulce,

 

Cântă-i tatei um colind despre Isus

Și spune-i tu să mă ierte că eu n-am ajuns.

Du-te inimă de acolo mai departe

Până-n dealul unde buna mea somnul și-l doarme,

 

Cântă-i inimă un Leru-i ler

Să-ți ajungă cântecul până în cer

Și acolo, în locul înverzit

Spune-i bunei că de ea mi-am amintit!

 

Mai colindă inimă și prin grădină

Iarba ce-mi păstrează urma de copilă,

Cântă-i inimă cu Leru-i Doamne

Că aș vrea anii copilăriei să-mi întoarne.

 

Ia-ți avânt inimă și spre cer,

Unde visele în nopți mi le aștern

Și colindă inimă tot ce ți-am spus,

Rău mă doare sufletul că n-am ajuns!

 

Mai colindă inimă până târziu

Că în casa unde te-am trimis, azi e pustiu

Și m-aș duce inimă dacă-aș putea

Să colind, dar nimeni nu mai stă în ea…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

25 decembrie 2019

Simon JACK: Tablou de iarnă (poeme)

Nechează caii albi în iesle nupțiale
cad stele de argint
în sate de bunici, copiii dorm cuminți
jucându-se în visuri
cu moși crăciuni de-o seamă
și-n daruri de lumină se tot foiesc
mămici,
magia iernii cade din zări prinse-n beteală
se ning fântâni de noapte
cu ape de botez,
pădurile-și strâng brazii sub ceruri
troienite în marea hibernare
pe ici pe colo-n scorburi un urs mai delirează
în primăveri trecute prin gustul
unui miez,
atât de frig e-n țurțuri sub streșini aplecate
în colbul de omăt, atât de cald
sub plăpumi când dragostea moinește
pe derdelușuri trupuri în adormite
plaiuri ce ard mereu cu vremea
noiane de povești.

 

 

Funiculare

 

fără margine, tălpirea osului străvechi
pe plaja somnului stelar
măsoară ani lumină de senectuți
ingrămădite în colbul pleiadelor
ce cad din rotunjimea cerurilor
odată cu pruncii lui Agamemnon
cel neînfricat,

Continue reading „Simon JACK: Tablou de iarnă (poeme)”

George ROCA: POEZII DE CRĂCIUN 2019

SEARA DE CRĂCIUN

 

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

 

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

 

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

 

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

 

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

 

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

 

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

 

 

POEZIA IERNII

 

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

 

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

 

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

 

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

 

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

 

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

 

 

PARODIE DE CRĂCIUN

 

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

 

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

 

Continue reading „George ROCA: POEZII DE CRĂCIUN 2019”

Al. Florin ŢENE: Cuvinte despre Dumnezeul din noi

Pentru a-L  înţelege pe Dumnezeu e necesar să apreciem  lucrările Lui, pentru că ceea ce face Dumnezeu decurge din ceea ce este El. Iată o listă restrânsă a lucrărilor lui Dumnezeu trecute, prezente şi viitoare: Dumnezeu a creat lumea (Genesa 1.1, Isaia 42.5), susţine în mod activ lumea (Coloseni 1.17), Îşi duce la împlinire planul Său etern (Efeseni 1.11), care presupune răscumpărarea omului din blestemul păcatului şi a morţii (Galateni 3.13-14), îi atrage pe oameni la Cristos (Ioan 6.44), Îşi disciplinează copiii (Evrei 12.6) şi va judeca lumea (Apocalipsa 20.11-15).

În Persoana Fiului, Dumnezeu S-a întrupat cum a spus Ioan 1.14. Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului şi este, prin urmare, „podul” între Dumnezeu şi om (Ioan 14.6, 1 Timotei 2.5). Numai prin Fiul putem avea iertarea păcatelor (Efeseni 1.7), împăcarea cu Dumnezeu (Ioan 15.15, Romani 5.10) şi mântuirea veşnică (2 Timotei 2.10). În Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Astfel, ca să cunoaştem cu adevărat cine este Dumnezeu, tot ceea ce trebuie să facem e să privim la Isus.

O gândire corectă, exprimată prin cuvinte cu privire la Dumnezeu e de maximă importanţă, pentru că o idee falsă despre Dumnezeu este idolatrie. În Psalmul 50.21, Dumnezeu îl mustră pe omul nelegiuit cu această acuzaţie: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” Ca punct de pornire, o bună definiţie pe scurt a lui Dumnezeu este „Fiinţa Supremă; Creatorul şi Conducătorul a tot ceea ce există; Cel care există prin Sine care este perfect în putere, bunătate şi înţelepciune.”

Ştim că anumite lucruri sunt adevărate în privinţa lui Dumnezeu pentru un singur motiv: în îndurarea Lui, a binevoit să ne descopere o parte dintre calităţile Sale. Dumnezeu este Duh, intangibil prin natura Sa (Ioan 4.24). Dumnezeu este Unul, dar există ca trei Persoane – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (Matei 3.16-17). Dumnezeu e infinit (1 Timotei 1.17), incomparabil (2 Samuel 7.22) şi neschimbător (Maleahi 3.6). Dumnezeu există pretutindeni (Psalmul 139.7-12), cunoaşte totul (Matei 11.21) şi are toată puterea şi autoritatea (Efeseni 1, Apocalipsa 19.6).

Pornind de la Duhul sfâmt înțeleg că Dumnezeu este Duhul din celula din creierul nostru moștenită de la prima celulă vie din oceanul primordial. Această celulă a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind Conștiința.Când spunem că “ne vede Dumnezeu “, practic ne vede conștiința noastră, cea care, dealungul mileniilor, a înregistrat și trasmis, din generație în generație bagajul de cunoștiințe etapizate pe societăți în dezvoltare.

Această celulă vie primordială s-a dezvoltat în diferite domenii: vegetal și animal. Practic acesta este Dumnezeu-Creatorul. Niciun om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Spirit, adică o formă de viaţă superioară creaturilor de pe pământ (Ioan 1:18; 4:24). Cu toate acestea, putem înţelege ce fel de persoană este el observând creaţia sa. De exemplu, marea varietate de fructe şi de flori este o dovadă clară a iubirii şi a înţelepciunii sale. De asemenea, imensitatea universului ne dezvăluie puterea sa. — Citeşte Romani 1:20.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cuvinte despre Dumnezeul din noi”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 411(1 –15 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

Cu prilejul zilei de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ocrotească Țara, s-o ferească de primejdii, de războaie, de năvălirea celor de alt neam asupră-ne, de destrămare teritorială, de catastrofe naturale, de risipirea Neamului, de hoți și de tâlhari, de pierderea bogățiilor naturale și spirituale și de tot ceea ce i-ar face rău. Dumnezeu să ne ajute să ridicăm prestigiul țării noastre și al neamului românesc în concertul de valori ale lumii, să ne iubim mai mult Țara, Credința și Istoria; să contribuim din plin la dăinuirea  poporului român pe aceste plaiuri binecuvântate de Cel de Sus.

La mulți ani, România!

*

Vise cu morți. Întrebări privitoare la vise am primit chiar dinainte de a fi preot. Mi le-au pus credincioși la biserică, în discuțiile particulare, la Taina Sfintei Spovedanii, elevii la școală.  Cele mai multe astfel de întrebări se refereau în special la visele cu morți, fiindcă în gândirea populară se socotește că asemenea vise sunt prevestitoare de rău, ba chiar de moarte. Nu sunt specialist în vise, nu mă pricep să tâlcuiesc visele. Știu că sunt cărți de explicare a viselor, sunt oameni care abia așteaptă să fie solicitați să facă astfel de servicii. Socotesc însă, în calitate de preot, să fac câteva precizări pe care le socotesc necesare pentru lămurirea enoriașilor și cititorilor mei. Precizez însă că sunt convingeri strict personale și ele nu reprezintă poziția oficială a Bisericii. De altfel, nici nu am întâlnit o poziție de acest gen exprimată de un sinod, ci doar referințe întâmplătoare ale unor Sfinți Părinți și teologi, care socotesc, în general, visele ca un domeniu foarte alunecos și periculos.  Rare sunt visele prin care se comunică omului anumite adevăruri de credință, anumite evenimente viitoare din viața celui ce visează sau a altora. În Sfânta Scriptură avem multe cazuri, când Dumnezeu transmite oamenilor anumite adevăruri prin vise. Sunt însă și vise care sunt lucrări ale diavolului, prin care acesta urmărește să-și realizeze scopurile.

Conform cercetărilor științifice, s-a stabilit că cel mai inteligent om abia folosește cam opt  la sută din capacitatea creierului. Restul îl numim inconștient sau subconștient. Pentru creștini, creierul este organul de manifestare a sufletului. Nu el este izvorul, producătorul gândirii, rațiunii, ci el este ,,difuzorul” prin care sufletul își exprimă lucrarea sa rațională. Decurge de aici, că nici capacitatea deplină a sufletului nostru nu o folosim. Partea aceea nefolosită lucrează însă. Ea ne transmite anumite mesaje într-un limbaj pe care îl înțelegem sau nu. Am putea spune că inconștientul și subconștientul nostru sunt responsabili de cel de-al șaselea simț al nostru, pe care nu-l putem controla, dar pe care-l numim  presimțirea. Să zicem că un om are o boală ascunsă, într-o fază începătoare. Nu are dureri, nu are umflături, nu i se schimbă culoarea unor părți ale  trupului. Pare perfect sănătos. Partea aceea din umbră a sufletului și a creierului nostru intră în panică și ne dă semnale. Atunci visăm un vis în care suntem pe punctul de a ne îneca într-o apă mare, tulbure, vijelioasă. Ni se semnalează că suntem potențiale victime ale unui pericol care se apropie. Dacă luăm visul în serios, mergem la medic și ne facem un set de analize și e posibil să depistăm boala și avem șanse s-o tratăm și să ne însănătoșim. În timpul activității sale conștiente, creierul produce anumite reziduuri, care trebuie arse, distruse. Această eliminare se face numai prin vise. Reziduurile acelea sunt combustia care alimentează visul. Un om poate să stea multe zile nemâncat și nebăut apă, dar nu poate să stea fără să viseze. Dacă este împiedecat să viseze multă vreme, moare. Visele se derulează în câteva secunde, ca niște sclipiri, dar ne dau nouă impresia că durează toată noaptea. Dacă la trezirea din somn vedem o sursă de lumină(soare, bec aprins), visul se șterge și îl uităm. Dacă deschidem ochii și în jurul nostru este întuneric măcar câteva secunde, visul se fixează pe memoria noastră și ne poate rămâne în amintire multă vreme.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 411(1 –15 Decembrie)”

Marian Florentin URSU: Cerul deasupra capului (poeme)

Pădurea de cuci

 

Sunt un biet trubadur rătăcit prin păduri

Și îmi cresc printre plete șuvițe de muri

Dar îmi place când taci și cum vrei să m-ajungi

Când eu fug printre fagi și mai mor printre munți

 

Mi-este bine oricum părăsit sau iubit

Și mă-ntreb cât mai am prin copaci de trăit

Fiindcă-s frunză de dud și m-auzi când te chem

Și mi-e frică de vânt și de tine mă tem

 

Nu mai am vreun habar despre lume sau cer

Dar mi-e dor de străbuni și de-un alb lerui-ler

Sunt un om fără crengi și un măr fără mâini

Când te rog în genunchi printre lupi să rămâi

 

Mai rămâi, mai rămâi prin păduri c-un tâlhar

Să înveți să iubești un final nuclear

Ca să vezi cum dispar inocenții din sfinți

Și cum ard doi copaci descărnați de dorinți

 

Te mai vreau, te mai simt, te ador, te mai am,

Dar îmi car tot mai greu propriul trup într-un ham

Și în iernile lungi sângele mi-e prea cald

Când în straie de viscol m-ascunzi într-un fald

 

Între omniprezent și-ntre omnitrecut

Te-am avut pe nimic, ai plecat cu prea mult

Și-n pădurea de cuci am rămas sfârtecat

Din iubire m-ai vrut, pe nimica m-ai dat

 

Te-am luat cu prea mult, te-am vândut cu puțin

Te-aș fi dat în final și pe-o vadră cu vin

Te-am făcut dintr-un vers, te-am vândut pe un mit

Și-am făcut din egal semnul plus infinit

 

Și pe-un munte stăteai și-ntuneric era

Nu vedeai că pe trup secolul îngheța

Și cădea o ninsoare peste umbre și vii

Când voiam să te-nvăț cum mai este-a iubi

 

În pădurea de cuci mă ascund după vânt

Când mă-ntorc să te prind te prefaci într-un gând

Dar îți place cum zbor și îți place cum cânt

Și îmi spui că sunt ultimul atlant pe pământ

 

 

Percepții

 

atunci când tu te nășteai

definitiv

eu muream fără întoarcere

timpul măsura doar distanțele

cosmice dintre idei

 

când tu stăpâneai timpul

ieșindu-ți din simțuri

eu stăpâneam abstractul

ieșind din mine însumi

doar dragostea rămânea

inexplicabilă

dincolo de orice percepție

la fel de vastă

de năprasnică

de veche

ca și Facerea Lumii

 

 

  Imitând albatroșii

 

vara aceea,

ți-aduci aminte

aruncam cu pumni de nisip

în cele patru zări

iar tu alergai râzând printre cochilii

– știi că

Continue reading „Marian Florentin URSU: Cerul deasupra capului (poeme)”

Árpád TÓTH: Sărbători binecuvântate

Sărbători binecuvântate

 

Sfintele sărbători binecuvântate
Ne vor aduce mult bine în toate.
Vom promite solemn că vom fi mai buni,
Respectând iubitele datini din străbuni.

 

Degeaba cântă cocoșul dimineața,
Dacă nu știm să ne aranjăm viața!
Degeaba stă luna pe cerul înstelat,
Dacă sensul vieții nu l-am modelat!

 

Dacă în viață nu îl stimăm pe Divin,
Tot ceea ce facem va fi doar un chin.
Soarele poate să strălucească mereu,
Dacă ne irosim viața instantaneu!

 

Viața este foarte scurtă și frumoasă,
S-avem liniște și pace în casă!
Având în noi beatitudinea divină,
Clipele frumoase o să ne parvină!

 

Față de Domnul s-avem sfântul legământ:
Scopul vieții noastre pe acest pământ
Este dispersarea iubirii senine,
Și va ploua cu petale de flori divine!

 

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

Decembrie 2019

Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)

Era o noapte de la sfârșitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ținutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif și Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaș unde să înnopteze: un grajd care aparținea casei de oaspeți umplută și ea până la refuz de pelerini ca și dânșii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peșteră. Pereții erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminți: măgărușul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniștit, și două oițe cu un miel între ele.

Grajdul nu avea nici măcar o ușă, încât Iosif a trebuit să-și dezbrace mantaua de lână și să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mișcau încoace și încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când și când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focușor din paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformară repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des, noi mănunchiuri de paie și surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, și ele aruncau lumini tremurătoare care mișcau umbrele pe cei patru pereți. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăușe. Fumul se ridica spre tavan și numai o parte din el ieșea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la ușă. De vreo două ori, Iosif ieșise prin preajma grajdului de unde a revenit cu brațele pline de vreascuri și surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puțin, soțul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi și-a ajutat soția, cu multă grijă și delicatețe, să se lungească încetișor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a așezat o bocceluță cu câteva cârpe. Alte lucruri le țineau într-o lădiță de lemn meșterită de iscusitele lui mâini de teslar. Maria își privea cu dragoste soțul aflat în apropierea ușii.

El se chinuia în continuare să întrețină focul să nu se stingă. Iosif ținea ambele mâini întinse spre jar și se ruga cu ochii închiși. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soției lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi știau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naște se va chema Iisus și că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniți din timp de așa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viața lor. Simțind că picioarele i-au amorțit de frig în sandalele șubrezite de drum, Iosif se descălță ca să-și încălzească la foc tălpile înghețate. Soția lui simțise un fior în tot trupul, apoi ușoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Þinea mâinile încrucișate la piept și începu să se roage cu ochii închiși. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micșorau. La un moment dat, soțul nu o mai văzu. – Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândețe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea… – Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog. – Spune, ai nevoie de ceva? – Nu, Iosif. – Încearcă totuși să dormi puțin. Ai nevoie de odihnă. – Am să încerc, dar vreau să știi că nu sunt obosită să mă rog. – Bine, Maria. Domnul să fie cu tine! – Și cu tine, Iosife. Mulțumesc.

Soția lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri și coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat și mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, și începu iarăși să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor și tropăitul măgărușului ce se tot mișca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute și el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronțăie cu poftă paiele, cele două oițe s-au mișcat de la locul lor și au venit până la ieslea Mariei. Mieluțul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat și el cu blândețe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap și a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agățați pe tavan cu capul în jos.

O rază subțire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la ușă, oprindu-se pe fața Mariei. Era fața unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniștit și feciorelnic, iar razele lunii îi lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Fața i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face.

Razele lunii îi cuprind acum toată fața, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii și geme ușor. Nu vrea să fie auzită de soțul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ținând măgărușul de dârlogi și acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mișcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot crește și crește… Nu numai fața, dar și mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică și mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeași strălucire miraculoasă. Până și mielul de lângă iesle strălucește ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate și uluitor de luminiscente… Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme ușor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare și mușcându-și buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere șomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu și mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare și armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reținute ajutor de la Dumnezeu. Și ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă.

Câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor închiși… Zâmbește și geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât și de fericire în același timp. Numai ea știe. Se pare că totuși durerea este suportabilă. Dar iată, în clipele următoare, durerile contracțiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un țipăt de copil se aude din paie. Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)”

Titina Nica ŢENE: Case frumoase şi triste…

Case  frumoase şi triste…

 

Case  frumoase şi triste,

pe  dealuri împrăştiate,

nimeni  nu  vă locuieşte,

sunteţi case-nsingurate…

 

Pe dealuri împrăştiate,

case  frumoase şi triste,

mai că-mi vine, când vă văd,

să-mi vărs lacrima-n batiste…

 

In voi nu e sărbătoare,

nu vă vin colindători,

căci, cei ce v-au construit,

sunt plecaţi în alte ţări…

 

Puteau găsi bucurii,

chiar aici, la ei acasă,

cum  că   ar sta cu toţi cei dragi,

adunaţi la aceeaşi masă…

 

Cum că ar asculta cucul,

în  pădurea înverzită,

admirând pe sub copaci,

vioreaua înflorită…

 

Căci averea pe pământ,

nu are nicio valoare,

omul se duce sărac,

dincolo, atunci când moare..

 

Nu mai chinuiţi copiii,

care  plâng rămaşi în ţară!

Niciodată  nu uitaţi:

Ei sunt singura Comoară…

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca