Pădurea de cuci
Sunt un biet trubadur rătăcit prin păduri
Și îmi cresc printre plete șuvițe de muri
Dar îmi place când taci și cum vrei să m-ajungi
Când eu fug printre fagi și mai mor printre munți
Mi-este bine oricum părăsit sau iubit
Și mă-ntreb cât mai am prin copaci de trăit
Fiindcă-s frunză de dud și m-auzi când te chem
Și mi-e frică de vânt și de tine mă tem
Nu mai am vreun habar despre lume sau cer
Dar mi-e dor de străbuni și de-un alb lerui-ler
Sunt un om fără crengi și un măr fără mâini
Când te rog în genunchi printre lupi să rămâi
Mai rămâi, mai rămâi prin păduri c-un tâlhar
Să înveți să iubești un final nuclear
Ca să vezi cum dispar inocenții din sfinți
Și cum ard doi copaci descărnați de dorinți
Te mai vreau, te mai simt, te ador, te mai am,
Dar îmi car tot mai greu propriul trup într-un ham
Și în iernile lungi sângele mi-e prea cald
Când în straie de viscol m-ascunzi într-un fald
Între omniprezent și-ntre omnitrecut
Te-am avut pe nimic, ai plecat cu prea mult
Și-n pădurea de cuci am rămas sfârtecat
Din iubire m-ai vrut, pe nimica m-ai dat
Te-am luat cu prea mult, te-am vândut cu puțin
Te-aș fi dat în final și pe-o vadră cu vin
Te-am făcut dintr-un vers, te-am vândut pe un mit
Și-am făcut din egal semnul plus infinit
Și pe-un munte stăteai și-ntuneric era
Nu vedeai că pe trup secolul îngheța
Și cădea o ninsoare peste umbre și vii
Când voiam să te-nvăț cum mai este-a iubi
În pădurea de cuci mă ascund după vânt
Când mă-ntorc să te prind te prefaci într-un gând
Dar îți place cum zbor și îți place cum cânt
Și îmi spui că sunt ultimul atlant pe pământ
Percepții
atunci când tu te nășteai
definitiv
eu muream fără întoarcere
timpul măsura doar distanțele
cosmice dintre idei
când tu stăpâneai timpul
ieșindu-ți din simțuri
eu stăpâneam abstractul
ieșind din mine însumi
doar dragostea rămânea
inexplicabilă
dincolo de orice percepție
la fel de vastă
de năprasnică
de veche
ca și Facerea Lumii
Imitând albatroșii
vara aceea,
ți-aduci aminte
aruncam cu pumni de nisip
în cele patru zări
iar tu alergai râzând printre cochilii
– știi că
ai putea auzi marea în profunzimea ei
dacă mi-ai asculta noaptea
sânii fremătând?
îmi strigai
imitând albatroșii
și-mi răsturnai castelele de nisip de pe frunte
– cine se împotrivește mai tare,
marea sau stâncile?
întrebai
iar valurile
nu mai îndrăzneau să-ți atingă sângele
pe alocuri
eu îți căutam umbra pe țărm
și nu te mai ajungeam din urmă
în impoderabilitatea ta
iar marea ștergea orice gând
al trecerii mele prin tine
– cine
cine se împotrivește mai tare,
tu, marea, stâncile?
întrebai
Cu praștia în lună
nu știu dacă ai văzut
se împuținează secunda
și ziua tot mai des se repetă
ia-mi umbra subțiată demult
și încearcă s-o arunci într-un trunchi
de copac
sau departe de lumea concretă
nu știu dacă ai remarcat
ideile de sub sprâncene
mi se împuținează treptat
îmi par tot mai tembele și mai intense
cum îmi pot spăla fruntea
de atâtea păduri și-amintirile treze?
nu știu dacă ai văzut,
durează mai mult să mă scol în picioare
să te aud
iar drumul până a doua zi
mi-e tot mai lung
spune-mi,
ai putea să mă azvârli cu praștia
în lună
și cu o mână să mă ajungi?
Ca o pasăre
nu-mi da acum un răspuns clar
auzi tu zăpada venind,
o vezi venind?
e ca o pasăre
nu-mi da un răspuns imediat
auzi tu clipa trecând
o vezi trecând?
e ca o pasăre, ca o pasăre
nu-mi da un răspuns absolut
acum
poate mâine ori niciodată
auzi tu iubirea venind,
o vezi trecând?
e ca o pasăre
ca o pasăre
e-o pasăre
Când luminile lumii se sting
Când luminile lumii se sting
Noi aprindem făclii prin cetate
Din iubiri înghețate de frig
Și idei condamnate la moarte
Aș fi vrut să trăim ca-n trecut
Ca plebeii cetății eterne
Dar cabale conspiră tăcut
Să ne prindă-n comploturi moderne
Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile iernii sunt stinse
Și le vezi uneori numai tu
Prin orașe cu ziduri învinse
Pe pământ suntem niște străini
Ne desparte stihia ce vine
Când aprind împărați bizantini
Candelabrele lumii creștine
Te mai vreau, te mai pot, te mai sun
Dar ne pasc uneltiri mondiale
Reaprindem iubiri de Crăciun
Și luceferi pe bolți ancestrale
Care eu, care tu , care noi
Ar veghea o iubire-n ruină?
Am rămas pe pământ doi strigoi
Cu vocație nepalatină
Mă mai ierți, mă înșeli, te mai iert,
Peste oameni se trage cortina
Și-așteptăm într-un secol incert
Un profet să ne-aducă lumina
Te iubesc, te doresc, cum să nu?
Avem aripi întrepătrunse
Și-am rămas pe pământ eu și tu
Să privim aurorele- apuse
Iar eu vin dintr-un secol răpus
Când pe cer anul nou mai răsare
Și-ți colind dinspre polul opus
Semănând prin zăpezi felinare
Am rămas pe pământ eu și tu
Să salvăm o iubire-n derivă
Între poate și da este nu
Și-un adio de expectativă
Iar lumea dacă nu ne mai vrea
Dacă secolul nu ne mai poate
Te invit să fugim draga mea,
Viscolind pe planeta lui Marte
Cerul deasupra capului
de cele mai multe ori n-ai dreptate
dar eu te trec la lecția
de iubire
fiindcă știi să-mi răstălmăcești metehnele
în cuvinte
și mai ales știi să te joci cu gândurile
de-a nervii întinși la maximum
când îmi spui că
lucrurile din jurul nostru au chip
iar sufletul lor aleargă
în pustiu
și nu sunt sigur
poate strigam la nori
sau doar mă gândeam
cum ar fi să pedepsești un lucru neviu
așa
doar de tristețe
sau de amurgul timpului
sau în dorul lelii
numai fiindcă te plictisești de privirea mea
care se prelungește pe pereți
și de cântecul care se înserează
purpuriu
și de apele ce te-au purtat
spre iubirea mea incertă
deodată cu cerul
deasupra capului
Iartă-mă ziuă de ieri
așteaptă-mă ziuă de ieri
umbra ta o mai zăresc pe alei, pe un pisc,
pustnicul de azi se regăsește doar în
singurătatea propriului abis
uită-mă ziuă de ieri
oricum mă-nvârt haotic pe o roată de lut
dacă azi sunt vântul tomnatec pe creastă
mâine voi fi adierea unui ultim salut
iartă-mă ziuă de ieri
nu ți-am dat poate atât cât aș fi vrut
dar în mine vuiesc toți salcâmii din vară
și astăzi mi-e foarte demult
Luna pe jumătate
eu sunt pasărea stranie care visează
mi-au crescut aripi din cenușa buzelor
de pe pieptul tău
dezgolit
țărâna are gust de copac ars
în ceața șoptită
doar tu poți să-mi spui am trăit,
am iubit?
eu sunt pasărea cea mai bizară
din jăratec îți cânt
un refren de roșu închis
soarele moare pe sânii tăi fragezi
luna pe jumătate răsare
ca Phoenix
Bătaie de ceas
Pe aleile vechi mă simt tot mai stingher
Când începe-un acum se termină un ieri
Nu mai pot nici să iert nici să mint nu mai pot
Te-am iubit nelumesc, te-am iubit peste tot
Sunt prăpăstii în jur dar tu nu le mai vezi
Iar când totul e alb, ochii-ți sunt tot mai verzi
Eu te vreau cel mai mult când ai umerii goi
Și în anii ce vin și în cei dinapoi
Să nu spui nimănui câtă liniște e
Peste-un alb ca-n poveștile antarctice
Dar să-mi spui mie totuși cam cât mi-a rămas
Din bătaia de tun, din bătaia de ceas
Când te-mpiedici de aripi n-ai unde să cazi
Și din ieri ne-a rămas numai ziua de azi
Dar îmi sună a clopot din necunoscut
Și plutesc caii albi peste-un câmp absolut
Sunt viclean și flămând și-ncă te mai iubesc
Și aici și pe-un glob tot mai nepământesc
Dar să-mi spui totuși astăzi cam cât mi-a rămas
Dintr-un dangăt de clopot, din toaca din ceas
———————————-
Marian Florentin URSU
Rădăuți, jud. Suceava
25 decembrie 2019