Mircea Dorin ISTRATE: Cărarea neuitată (poeme)

CLIPITA  DE  LA URMĂ

 

Tot punem ani pe ani în adunare,

Dar nimeni nu ni-i cumpără vre-odată,

Doar ultima clipită preț îmi are

Și-am da pe ea cât pentru viața toată.

 

Cerșim atunci secunde și iertare,

Promitem câte-s toate de promis,

Mai vrem un pas pe-a timpului cărare

Și-apoi un altul, cât mai mult întins.

 

Atuncea dar, în clipa ceea din urmă

Spășiți vorbim cu Domnul  din ceresc,

Înfricoșați că viața ni se curmă

Pe-o clipă-am da întregul pământesc.

 

Avut-am viața toată la picioare

Și timp destul ne fie de smerit,

L-am risipit pe tot în graba mare,

Pe mici nimicuri, pân’ s-a isprăvit.

*

Chiar de-am trăi cu sutele de ani

Clipita de la urmă-i prețioasă,

Nu sunt pe lume înc-atâția bani

Să  cumperi timp din față, de la coasă.

 

 

CĂRAREA  NEUITATĂ

 

S-a scuturat și ultima petală

Din crângul necosit de romaniță,

De nu știu unde-i zvon, de o urzeală,

Că toamna-n schimb va pune-n loc crăiță.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Cărarea neuitată (poeme)”

Al. Florin ŢENE: Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză modernă

Literatura universală ne oferă exemple numeroase în privința ideii din titlul acestui eseu. Romanticul John Keate (1795-1821 ) în „Odă la o urnă grecească”, poem tradus de Lucian Blaga, solicită, metaforic, o melodie percepută numai în interior:

„Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cântați mereu,
Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută
Cântați-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totuși nu te întrista:
Deși nu ti-ai văzut norocul, nu-mbătrâneste-a ta mireasă,
Și tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasă”.

Verlaine proclama cu îndrăzneală “ De la musique avant toute chose“, dar cultiva sugerând, până la anularea ideii poetice, cantabilitatea unor embrionare sensibilizări “melice”, cum spunea George Călinescu în “Chanson d`automne”.

Un alt poet sensibil receptor al muzicii, Rainer Maria Rilke gândea muzica drept o “metamorfoză a simțurilor “, având o obsesie vizionară asupra unui “peisaj sonor “:

Muzică: suflu-al statuilor, poate:
tăcere-a imaginii. Tu, grai, unde graiuri
sfârșesc, tu timp
în verticală pe direcția pierdutelor inimi”.(
traducere Maria Banuș ).

Juan Ramon Jimenez definea muzica ca un mijloc de conservare a inefabilului în univers:

Tu ești în liniștita noapte

Această cântătoare undă

în care, fragede de-a pururi,

stau stelele ca niște crini

suavi, într-un cristal adânc”.(traducere  Vasile Nicolescu)

Carl Sandburg a compus pentru “fantoma lui Johann Sebastian Bach “,Omul numerelor”, un comentariu liric  ca o “muzică pentru sufletele singuratice “ cum se exprima într-o „poemă-definiție” a muzicii:

„Cunoștea numerele prielnice dragostei,

Numerele care poartă noroc,

Numerele care poartă marea și stelele.

A murit minunându-se de numere

Și rostind ca pe-un număr-: Adio!” (traducere Petre Solomon)

Interesant este comentariul lui Boris Pasternak despre “naivul “Frédéric Chopin, “trezit din reverie “într-o “cetate-n mit rămasă “ sau pe Ceaikovski:

Ori în tumulturi infernale

Din tot ce înseamnă dantesca

Văzu Ceaikovski sala-n jale

Pentru Paolo și Francesca ( traducere Victor Frunză)

 Chopin era gândit de Marcel Proust ca un “ocean de lacrimi, de hohot, de suspine/ Pe care-un stol de fluturi în zbor îl tot străbate/ Când hohotind a jale, când dănțuind pe valuri,/” ( traducere Alexandru Baciu) “

Abordând această temă în literatura română am ajuns la concluzia că exemplele nu sunt deloc neglijabile. La Mihai Eminescu muzica e un fond pe care poetul grafiază, ca pe un portativ:

„O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.”
(Diamantul nordului-Capriccio )

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză modernă”

Eugenia BUCUR: Copila

Copila

 

Se trezeşte satul la cântecul luminii,

Când tăcerea nopții e pătrunsă de primul bob de rouă

Sau scâncetul zăpezii sub arcuşul gerului,

Ori tremurul frunzei sub mâinile lungi ale brumei.

În primăvară rodul bogat de floare se revarsă,

Oglindindu-se în privirea ei şi țesătura de pe iie.

Talpa abia trezită săruta pământul bătătorit,

De privirea ce însoțea cofele goale

Sau încărcate cu susurul izvoarelor,

Ce într-o ultimă şoaptă se auzea,

Când picătura se reîntregea cu chipul ei,

Plin de inocență şi taine ale trecutului.

Era aripa deschisă peste răsăritul rădăcinilor,

Adânc înfipte în pământ, cu rostul veşniciei.

Iia sălta pe trup, zăvelca era strânsă în roată de bete,

Pe prispă sta risipită o velință, un alt neam de nemurire.

Privirea lui era sfielnică, pierdută în indecizii…

Florile împodobeau răsăritul şi cântul păsărilor,

Ce ştiau rânduiala văzduhului, a celor noua ceasuri

Şi a pământului, mărul discordiei aşezat între iubirea lui

Şi gingăşia ce i se aşeza sfredelitor în suflet,

Să plece cu el pentru totdeauna,

Înfăşurată pe fusul ce avea să treacă de coama casei, în lumină.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

Decembrie 2019

( din volumul  „Din răsărituri”)

Milena MUNTEANU: ,,Între pământ și cer”

De la etajul 37 al unui hotel din centrul montrealez, mă bucur de o vedere minunată a fluviului ce străbate orașul și spală malurile insulelor și țărmurilor pe care le găsește în cale.

Căldura soarelui pătrunde prin ferestrele imense, îmbrățișându-mă. Eu stau la o măsuță rotundă, la marginea acestui perete panoramic ce îmi dă o deschidere largă asupra frumuseții. O degust lângă un pahar, bucurându-mă de razele de soare ce străbat printre nori, transformând astfel continuu peisajul. Mă simt pe culmea lumii noastre…

Aceasta imagine este probabil la fel de extraordinară ca cea pe care Jacques Cartier a descoperit-o în prima parte a secolului al XVI-lea, când a ajuns pe acest continent. Minunându-se că muntele oferea această priveliște, a decis să îl numească ”Muntele Regilor/Muntele Regal” sau ”Mont Royal”. Și astăzi lumea urcă la panorama Belvedere, să admire necuprinsul, limitat doar de linia orizontului. Se uită la zările îndepărtate, minunându-se de abundența frumuseții naturale.

De atunci încoace au fost plantate ici-colo biserici care la momentul respectiv dominau peisajul, nu doar prin clopotnițele îndrăznețe, ci și prin dangătul clopotelor. Apoi, aici au sosit anglofonii, ce au adăugat frumusețea arhitecturii bisericilor anglicane, romano-catolicii au ridicat unele opulente, precum catedrala ”Marie-Reine-du-Monde” (”Maria-Regina-Lumii”), care se zărește și ea un pic de la fereastra panoramică a hotelului la care stau. Au apărut alte multe locașuri de cult, fiecare cu specificul lor, având în vedere că mai toate credințele și cultele lumii sunt prezente în acest oraș.

Acum însă, ele par ”îngropate” în peisajul modern, aproape invizibile de unde mă uit eu, ascunse în umbra clădirilor înalte, strivite parcă de arhitectura modernă care le domină. Îți dai seama astfel de transferul de putere petrecut în timp. Acum centrul orașului e dominat de clădiri ale marii finanțe, ale corporațiilor, dar și de clădiri de locuințe ce sfidează gravitația. Vezi mansions, case mari, în stil clasic, cu spații largi în jurul clădirii, fiind înlocuite de blocuri, uneori înghesuind două clădiri înalte pe spațiul unei case de altădată, care, în plus, avea detalii arhitecturale pe care nici nu ne gândim să le înlocuim sau măcar să le replicăm. Mai încolo, văd un alt locaș de cult, cu vitraliile înlocuite cu scânduri bătute în cuie, semn sigur că există un plan de demolare, de înlocuire a vechii clădiri.

În locul lor se nasc blocuri de locuințe situate atât de aproape unul de altul, că poți vedea în farfuria celor din blocul vecin, pe masa lor din bucătărie. Astfel, noțiunea de spațiu privat se schimbă dramatic… În blocurile moderne, de multe ori, o persoană deține doar o cutiuță de chibrituri, o colivie pentru singuratici. În aceste clădiri proprietarii apartamentelor încearcă să-și cumpere o fereastră cât mai mare… iar felia de soare ce este îngăduită se plătește scump. Noile locuințe au de obicei o cameră de zi (cu fereastră), dar uneori dormitorul nu are lumină naturală. O astfel de locuință este prezentată drept ”cool”, are chiar un nume (”loft”) iar apartamentul se vinde cu pereții nefinisați, netencuiți, cum este acum la modă, ba uneori chiar cu conductele la vedere… Tinerii se bat pe apartamentele cu pereții goi, ce rezonează când pășești prin camera goală!

Continue reading „Milena MUNTEANU: ,,Între pământ și cer””

Eliza RUSE: Marin Beșcucă la Timișoara

       Lungi și ciudate sunt căile omului. Marin Beșcucă este jurnalistul, poetul, scriitorul, maestrul pe care pașii vieții l-au condus în diverse locuri și spații. Acum s-a stabilit la Dorohei. Dar pentru cât timp? Spiritul, cărțile, gîndurile domniei sale se simt peste tot: București, Slatina, Oradea, Caracal, Roman… Timișoara.

            Nu de mult timp l-am intâlnit la Timișoara, însoțit de cei doi copii împreună cu soția, binecunoscuta poetă, Marta-Polixenia (Mărțișor) Beșcucă. La sediul Fundația pentru cultură și învățământ, IOAN SLAVICI din Timișoara, din cadrul Universității IOAN SLAVICI, a avut loc o adevărată seară literară. Evenimentul nu ar fi fost desăvîrșit fără prezența poetei Mariana Gurza, fondator și redactor-șef al Revistei creștine de cultură, tradiții și atitudine civică, LOGOS și AGAPE, dar și a membrilor LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI, filiala Banat, asociație coordonată de prof. Doina Drăgan. Moderatorul evenimentului, prof. univ. Dumitru Mnerie a reușit într-un mod exemplar să îmbine momentele de lectură, cu cele de restituiri, sau prezentări de carte. Cărțile lui Marin Beșcucă te surprind de fiecare dată prin abordare, tematică, dar și prin abundență. Scriitorul este sârguincios. Versurile prind viață în orice moment. Acum, la Timișoara, au fost lansate două volume: TIMIȘOARA – Acolade peste timp Ed. Fundației pt. cultură și învățământ IOAN SLAVICI, Timișoara, (dedicată aniversării în această iarnă a 30 de ani de la Revoluția română din Decembrie 1989), respectiv cartea MNIERU – Profesorul meu de prețiozități, apărută sub îngrijirea editurii Hoffman.

            Viziunea poetului te surprinde plăcut. Poeziile incluse în volumul TIMIȘOARA – Acolade peste timp, rememorează punctual momentele Revoluției din 1989, dar și alte evenimente importante petrecute în ultimii 30 de ani. Deasupra tuturor se află „Punctul 8 de la TIMIȘOARA!”, al Proclamației de la Timișoara  – „… propunem ca legea electorală să înterzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de securitate…” – care, din păcate, nu a fost respectat. Referirea la acest moment este prezentă pe tot parcursul volumului, destul de stufos, care cuprinde peste 100 de poeme.

            Cartea MNIERU – Profesorul meu de prețiozități este original chiar prin titlu. Pare un volum dialogat avându-l ca interlocutor pe profesorul Dumitru Mnerie, totuși acest prim nivel este un preambul pentru a ajunge la intenție nespusă a poetului, aceea de a capta prin mesajul versurilor o categorie vastă de interlocutori și cititori. Cele peste 140 de poeme demonstrează faptul că poezie se poate naște din orice: „mi-am lăsat Suprema Libertate în Poem, […] Cuvântul!/ iată lutul…” În final se revine la idea inițială propusă prin titlu; Marin Beșcucă creează mai multe poeme reunite sub titlul Mnieru in laudatio.

            Așteptăm cu nerăbdare o revenire a maestrului Marin Beșcucă pe plaiurile bănățene. Până atunci îi urăm, acum la trecerea spre noul an, multă putere de muncă, inspirație și creație sub puterea Cuvântului!

––––––––-

Eliza RUSE

Timișoara

27 decembrie 2019

Marilena ION-CRISTEA: Gânduri de Crăciun

Crăciun fericit!

 

Se leagănă, se leagănă, dorul meu se clatină, leagăn verde de mătase, împletit cu sfoara-n șase, se leagănă-n vânt ușor, simt că aș putea să zbor, nu prea mult, până la nor!

Se leagănă, se leagănă, leagăn albastru de nuc, crengile, dorul imi duc, într-o grădină frumoasă, de pe-acolo, de pe-acasa, crengile se unduiesc, în neant călătoresc, trec prin satul de departe, cu un gând aparte..

Leagăn galben de gutui, pe poteca dorului, zi de zi, cat pot, mă sui, ca să pun uitarea-n cui, galben de gutui! Drept in ușa casei mele, c-un puhoi de stele, flori micuțe și amare, dar, mirositoare! Drept în față scărilor, un puhoi de dor, dulce-amărui, gustul de gutui!

Se leagănă, se leagănă, leagăn roșu de mătase, impletit cu ață-n șase, ață roșie târzie, dar, la fel de vie, cu borduri de ie, înainte și-napoi, lucrăm la război ! Însă, printre ițe, umbre de cosite, râset de fetițe!

Leagăn ca mărul de roșu, pe un stâlp cântă cocoșul, iar mai sus in vie, cantă-o ciocârlie! Lie, ciocarlie, prin butuci de vie, strugurii mustesc, tare se grăbesc, să plece din vie, bine să ne fie!

Se leagănă, se leagănă, leagănul mă duce, încă o răscruce, dar, la fel de dulce, mă duce în sus, acolo-i Isus, m-apleaca în jos, totul e  pe dos, mă duce la stânga, accept ca nătânga, mă duce la dreapta, unde e răsplata!

Leagănă-mă mult, ca să pot s-ascult, vântul printre ramuri sau prin colț de geamuri, cânt de gâze albe, în florile dalbe, să văd peste dealuri sau urcat pe maluri, ape nesfârșite, de doruri golite, privind către cer, după-un lerui ler!

Se leagănă, se leagănă, leagănele albe, amintiri in salbe, ziua e senină, soarele mi-anină, aur în privire și dor de iubire, dor de-o nouă viață, într-o dimineață, cu apă sfințită și bine-mpărțită!

Și nimic nu cer, doar un lerui ler, flacăra s-aprind, ca să vă colind!

 

 

Craciunul de acum…

 

Crăciunul de acum, Crăciunul de-altădat,

Îmi pare că-s aceleași, nimic nu s-a schimbat,

Aceleași mici atenții, aceleași mari cuvinte,

Și-același pom de iarnă, dacă mi-aduc aminte!

 

De fiecare dată, în ziua de Ajun,

Împodobeam brăduțul în gând cu Moș Crăciun,

Și-l așteptam apoi, privind pe o fereastră,

Cum urcă și coboară din sania albastră!

 

Îl invitam în casă mai către dimineață,

Îl ajutam să intre și-l scuturam de gheață,

Și ne-așezam la vorbă stând la un ceai fierbinte,

Ne-nțelegeam din ochi, din câteva cuvinte!

 

Și anu-acesta este, la fel ca altădată,

Ne-am primenit de rele, cămara e curată,

Mă uit la voi și-mi pare că nu-i nimic schimbat,

Doar inima ne bate în ritm tare ciudat!

 

 

Gânduri de Crăciun 

 

Căciula roșcată prinsă-n cuier,

Abia mai respiră de-al său lerui ler,

Iar haina cea largă stănd agățată,

Parcă ar vrea să mai zboare odată,

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Gânduri de Crăciun”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)

   „Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată!”

                 (Lucius Annaeus Seneca)

 

„În <<raiul bolşevic>> nu trebuia să existe nici  cel mai firav firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale trebuiau distruse după un plan desfăşurat cu perseverenţă, treaptă cu treaptă.”

                      (ASPAZIA OŢEL-PETRESCU)

 

   Profesorul, filosoful, sociologul Mircea Aurel Vulcănescu a pătimit pentru Adevăr, convins că suferinţa, iubirea şi jertfa sa întru Adevăr numai prin moartea martirică i se deschidea Calea spre Învierea întru Hristos – Domnul Vieţii veşnice.

 

         „APĂRAREAşi ULTIMUL CUVÎNT”, au  fost publicate întâia oară în străinătate, de Virgil Ierunca în „Ethos”-Paris, 1983, caietul IV, p. 9-104, sub genericul  „ULTIMUL CUVÎNT”, iar în ţară sub formă de serial  în „Orizont”-Timişoara, anul II, 1990.

   Justiţia proletară din România Penitenciară nu a avut demnitatea celei finlandeze, care fiind somată să judece „criminalii lor de război”, a răspuns temerar şi autoritar: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”

 

   Procurorul i-a imputat filosofului Mircea Aurel Vulcănescu fapte prin deducţie, solidarizândul cu faptele fostei guvernări antonesciene pentru ca procesul să aibă conotaţia logicii impuse de la Moscova în vederea din start a condamnării grele. „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mîndrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decît de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărîmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talere acelei dreptăţi pe care sînteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pămîntească.”(Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 10)

   În faţa actului mârşav de acuzare adus doctorului în Drept, filosofului Mircea Vulcănescu, acesta suprapune acuzaţiilor generale impuse, caracterul general al guvenului Ion Antonescu care, în acele vremuri de vitregie naţională privind politica de apărare a ţării, a impus salvator o dictatură militară, autoritară şi apolitică, unde răspunderea o avea un singur om dar cu concursul tuturor colaboratorilor săi, și definește în fața completului de judecată cele două entităţi fundamentale: naţiunea şi naţionalismul creştin ortodox.

 „Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan… Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sîngelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism.”  (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 35)

   Tirul acuzatorilor s-a năpustit ca într-un poligon de tragere, nemilos, înfierbântat asupra ţintelor care trebuiau ciuruite sau doborâte, conform instucţiunilor în care s-au pregătit atât de absurd şi de ucigător. Înţeleptul filosof ştia cu ce regim atât de ne-„popular” are de-a face şi nu s-a plâns, ştiind că jertfa lui este bine primită de Dumnezeu şi de neamul său, cerând doar dreptul său suprem pentru care a trăit şi a luptat în viaţa care i-a fost retezată de ucigaşi. „Sînt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (ibid., p. 147-148)

 

   După câteva „popasuri” prin închisorile comuniste a ajuns la fioroasa temniţă Aiud.

 „Şcoala de vară” de la Aiud a fost deschisă de Decanul Filosofiei româneşti Mircea Vulcănescu în lunile Iulie, August, Septembrie 1948, sub un şopron unde se prelucra răchita, aducându-i în prezent pe marii filosofi şi teologi ai lumii, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Teotim I Filosoful, Origen, Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Plotin, Evgarie Ponticul, Fericitul Augustin, Sapho, Sf. Ecaterina, Abelard, Toma d’Aquino, Pico Della Mirandola, Kant, Kierkegaard, Cantemir, Mihail Eminescu, Iulia Haşdeu, Nae Ionescu, paralel cu Mântuitorul Iisus Hristos şi marii apologeţi creştini sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Augustin, Maxim Mărturisitorul etc, cu o audienţă covârşitoare în care se reflecta ca o aură peste luceferii creaţiei ortodoxe, „valoarea extraordinară a <<prelegerilor>> pe care Mircea Vulcănescu le ţinea aici aproape în fiecare zi.”(Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 197)

   Diversitatea temelor abordate era fascinantă: economie, finanţe, istorie, istoria religiilor, literatura naţională şi universală, ortodoxia românească, apartenenţa noastră la Ortodoxia universală, Schisma cea Mare, fizică nucleară, istoria universală a sinuciderilor etc.

      Deşi, la Aiud fără voia persecutorilor a fost adunată aproape toată Elita spirituală (o mică parte se afla în exil) în care străluceau Luceferii spiritualităţii culturii ortodoxe cu care orice naţiune s-ar fi mândrit dacă i-ar fi avut – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr, Alexandru Ghica, Nichifor Crainic, Dumitru Oniga, Ioan Petrovici, părintele Ilie Imbrescu, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil), Traian Trifan, Traian Brăileanu, Alexandru Mironescu, între ei Soarele fiind însă Mircea Vulcănescu, căruia aproape toţi corifeii îi confereau aura de cel mai desăvârşit om al culturii ortodoxe. „Dar când era vorba de Vulcănescu, toţi cădeau de acord să recunoască şi să spună că este cel mai strălucit dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol 20… În ciuda unanimei recunoaşteri, Vulcănescu era faţă de orcine de o inimaginabilă modestie.” (ibid., p. 198)

 

   Filosoful, discipolul favorit al marelui gânditor creştin ortodox Nae Ionescu, era cel care da strălucire gândirii şi cunoaşterii sale enciclopedice, fascinând şi atrăgând ca un magnet auditorul, astfel încât un inginer chimist, deţinut politic care trăia doar în carapacea sa tehnico-ştiinţifică a izbucnit extaziat de bucurie în gura mare:

   „- Ăsta nu e om, ăsta e o dumnezeiască maşină de exprimat poetic şi pe înţelesul oricui cele mai rigide şi mai anoste cunoştinţe din orice domeniu.” (ibid., p. 199)

   Poetul, filosoful, teologul, profesorul-academician Nichifor Crainic care ştia valoarea tuturor Corifeilor Aiudului, îl venera pe Mircea Vulcănescu, exclamând cu admiraţie în anul 1950, neanticipând sfârşitul marelui filosof, „dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reuşit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii româneşti (a erudiţiei româneşti, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generaţii de luceferi, el va fi ca un soare.” (ibid., p. 200)

   Una dintre prelegerile lui Mircea Vulcănescu a fost o cronologie a istoriei celor mai cunoscute cazuri de sinucideri începând cu Filosoful antichităţii, Socrate până la cele în masă din rândul armatei japoneze, posterioare capitulării după înfrângere. Deşi pare paradoxal la prelegerea sinuciderilor s-a adăugat ulterior într-un fel şi pe sine. Fiind în Zarcă pe timp de iarnă, autorităţile pentru a mări supliciul victimelor aruncau apă pe ciment care îngheţa bocnă, imediat. După câteva zile i-au introdus în celulă un tânăr elev creştin Eduard Tomescu pe care Vulcănescu l-a salvat cu preţul vieţii sale. „S-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui.” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, Aprilie 2003)

   Gheorghe Andreica în „Mărturiile…” sale precizează că elevul Edi a „profitat” de iubirea mentorului său doar câteva minute, fiindcă „La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine.” (Gheorghe Andreica, Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti-2000) 

    Edi Tomescu a fost un rebotez al sângelui cu sacrificiul suprem al sacerdotului filosof Mircea Vulcănescu care a căpătat o pneumonie şi neputând-o trata fiindă „bandiţii” nu aveau dreptul la asistenţă medicală s-a stins destul de uşor. „Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 512)

   Mircea Nicolau, un apropiat şi un mare admirator al religiozităţii şi culturii universale a filosofului-sociolog-jurist Mircea Vulcănescu i-a dăltuit o efigie nemuritoare. Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, <<Erlebnis>>-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de <<acasă>> în D. Gusti (cultul organizării şi eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică).” (Mircea Nicolau, Permanenţe, Decembrie 2002)

   Unul dintre marii trăitori, gânditori, mărturisitori creştini ortodocşi, autorul unei celebre trilogii mistico-teologice Ioan Ianolide, coleg de temniţă la Aiud cu filosoful Mircea Vulcănescu, l-a surprins pe acesta în toată splendoarea frumuseţii sale fizico-spiritual-religioase. „Mircea Vulcănescu era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate, un profund gânditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 306)

   Fostul student, greco-catolic Ion Halmaghi, al lui Mircea Vulcănescu şi apoi camarad de suferinţă în temniţa de la Aiud, sublinia cele trei caracteristici majore ale sistemului concentraţionar expuse de tânărul mare filosof: „1. Starea de suferinţă naţională, care va declanşa un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. 2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc, propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătate morală a unei atitudini de încredere şi optimism, încrederea în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească… 3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti… Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.”

   (Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)

   Distinsul gazetar, camarad de suferinţă în aceeaşi diabolică temniţă tereziană Gabriel Bălănescu, născut în Berbeşti-Vâlcea, mărturisea în cartea sa, licărirea geniului gândirii româneşti-universale care arunca încă reflexe pe trupul său frânt şi în jurul multora. „Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai amintea pe cel de altădată. Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie.” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii (cronică rezumată din închisori), Ed. „Dacia”, Madrid-1981, reed. la Ed. Gordian, Timişoara-1994)

   Constantin I. Stan adaugă şi el un cuvânt smerit alesului filosof atât de preţuit în temniţa Aiudului. „Renumitul filosof şi om de cultură Mircea Vulcănescu, discipol al lui Nae Ionescu, a desfăşurat o susţinută activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, fiind un adversar declarat al concepţiilor marxist-leniniste.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării – O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 167)

   Un alt apropiat al filosofului Mircea Vulcănescu din temniţa Aiud a fost şi părintele Nicolae Grebenea, care îl venera. „Mircea Vulcănescu, acest om excepţional şi întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calităţile lui de inimă întreceau marile lui calităţi intelectuale…Era un filosof creştin. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 273-274)

     Despre omorârea filosofului Mircea Vulcănescu povesteşte părintele Nicu Crăcea în ultimul său volum al mărturisirilor, fiindcă ţinea conferinţe în multe celule. „Schingiuirea inumană a lui Mircea Vulcănescu a mers până acolo, că a rămas jos, nemişcat… l-au luat de picioare şi l-au dus. Din clipa aceea, nimeni nu l-a mai văzut pe Mircea Vulcănescu.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri…Dezvăluiri, Vol. V, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2001, p. 166)

   Unul dintre veteranii închisorii Aiud Grigore Caraza, consemnează moartea gânditorului Mircea Vulcănescu. „Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 135)

   Ultimile cuvinte abia şoptite ale filosofului Mircea Vulcănescu le-a îmbrăţişat Ion Constantinescu-Mărăcineanu: „Am crezut şi mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat.” („Memoria”, citată de Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor-28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 56) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)

Unirea Transilvaniei cu România

După eşecul tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a încredinţat misiunea de a stabili legături cu autorităţile de la Iaşi lui Gh. Crişan şi Teodor Roxin. Cei doi delegaţi au părăsit Aradul, la 16 noiembrie, iar primul popas l-au făcut la Lugoj, unde s-au întâlnit cu Valeriu Branişte, de curând ieşit din închisoare. Acesta primise misiunea din partea Consiliului Naţional Român de a discuta cu generalul francez Franchet d′Esperey modalităţile de revenire în Transilvania a unităţilor militare române aflate în continuare în garnizoanele austriece. De la Lugoj, delegaţii Consiliului Naţional Român au trecut munţii în Vechiul Regat, fiind primiţi cu mult entuziasm la Craiova, Bucureşti şi Iaşi, apoi au plecat la Cernăuţi, în Bucovina, de unde, împreună cu Pan Halippa, basarabean, au revenit în Ardeal, la Alba Iulia.

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social – Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preciza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprijin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 nov. 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)”

Corneliu NEAGU: Rondelul eternului destin

RONDELUL  ETERNULUI  DESTIN

 

Deșertul și oaza, eternul destin

al celor cu visuri plutind peste ape,

trecute speranțe, speranțe ce vin,

te caut cu gândul, să-mi fii mai aproape.

 

Mă bântuie-ntruna un dor levantin

și parcă-mi aduce mereu între pleoape

deșertul și oaza, eternul destin

al celor cu visuri plutind peste ape.

 

Trec anii de-a valma și tot mai străin

mă simt în cetatea ce vrea să mă-ngroape,

din cerul uitării un cântec divin

mi-alungă din suflet, prin mii de supape,

deșertul și oaza, eternul destin.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

27 decembrie 2019

 

Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan

           Poeziile din volumul Poeme cu îngeri de Maria Ieva (Editura Absolut, București, 2013) sunt așezate, fapt mai rar întâlnit, între un prolog (Floare de Iris) și un epilog (Pelerin fără destinație).

            Scriitura sa este simplă și fierbinte ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, ca o invitație la iubire în sânul naturii, la un picnic fără de început și fără de sfârșit.

            Căci niciunde altundeva beția simțurilor nu e mai bine întreținută și până și vietățile vin în sprijinul căutării anotimpului iubirii („Acolo unde cată șoimii / Un anotimp pentru noi doi”).

            Drumul iubirii nu e unul lin, ci plin de peripeții, efectul nefiind altul decât întărirea sentimentelor („Pe drumul iubirii nici lupii nu urlă, / Nici bobul de grâu nu stă să-ncolțească, / Din clopote mute răsună în turlă / O altă tăcere ce vrea să-ți vorbească”).

            Intervin, totuși, nesiguranța, plecarea ființei iubite și așteptarea („Când te-am chemat cu ultimul suspin, / Erai tăcerea gândului divin / Și-au lăcrimat icoanele pe rând, / Te mai aștept, dar spune-mi până când?”).

            Iubirea nu are nevoie, așadar, de cuvinte, vorbește și prin tăcere, fiind atotcuprinzătoare și plină de lumină Continue reading „Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan”