„Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

                         să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

         Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

         Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

   Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

   Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

   Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

   Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

   O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

   Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

   În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

   Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

   Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual  PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

   România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

   Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

   Adică?!

   Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.”  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

   Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

   „- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

   – Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară” →