Mariana GRIGORE: Poesis

Tăcere

Te porți ca o madonă,
dar gustul tău miroase a fierbere fără infern
ești ca o lebădă neagră
într-un dans nupțial al împerecherii
când mersul felinic,
într-o paradoxală insinuare de nepăsare,
alunecă neglijent în senzații fecunde

Privesti galeș pofta de a te dezbraca
de ultima noapte searbădă și fluidă
fragedul moment dospit cu ațâțare
îl etalezi în șoapte carnale
ce nasc iluzii ale pierderii într-un abandon lăuntric

Îți arunci pletele instinctuale
peste cospsele lacome
să acruiască veghea moftului
aprins al dorinței,
de parcă ploaia indescifrabilă a rătăcirilor
contemplă zborul unei invazii de fluturi

Te simt femeie!
platitudinea negării tale
este cea mai suavă formă de uitare
în care visul se descifrează fără cuvinte

Taci…
Doar te încumetă să exiști !

Hei!

Te rog sa te îndrepți de șalele ruginei!
Ție nu îți trece prin ultima plecare
un Paso Doble cu nechezat de stai?
Nu auzi piedica prafului de pușcă
ce te-a somat să predai arma fugii?
Unde îți grăbești iluziile?
Lasă-le să facă autostopul la drumul cu colb pe tălpile rămasului în urmă!
De ce crezi că în cavalcade se prind gările trenurilor supraaglomerate de bilete pierdute?
Stai ca o ultimă plecare pe peronul orei fixe
și îți verifici indecizia pe tabela de marcaj a minutelor de întârziere
Fugi!
Lasă rochia prea lungă să îți alunece pe lângă dezbrăcare
și tocul sandalelor rupe-le cu degetele foamei
de glezne mângâiate…
Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →

Cristinel CRISTEA: Himera

Himera

Năbădăioasă himeră,

Scoți oamenii din minți,

Vrând să le pari realitate…

Fără de milă himeră,

Să nu ți se întâmple, într-o zi,

Să se întoarcă împotriva ta,

Cu forțe înzecite și cu vraja ce te va îngenunchea

Și pe tine,

Tertipul tău de a seduce prin absență fizică..

Ești mereu, dar ca și cum n-ai fi, nimic nu ating, doar simt, doresc, și mi-e dor…

Prea frumoasă himeră,

Cartea dragostei nu are între coperțile sale

Un asemenea standard, ca minunea ce o reprezinți.

Fascicule din sufletul pe care

Te străduiești atâta, să-l ascunzi,

Mi-arată cât de mult te vrei iubită..

Eu n-am puterea să-ți dau dezlegare să vii,

Dar simți cât doresc aceasta.

Din moment ce cărările timpului s-au amestecat într-atât cu cărările inimii tale,

Oprește-l în loc acum, fii cea mai fericită, arată-te în toată frumusețea și rămâi !

E mare nevoie de tine.

———————————-

Cristinel CRISTEA

Turcia, Istanbul

6 iulie 2019

Anatol COVALI: Eterna sfâşiere

Eterna sfâşiere

M-am deşirat şi-ntruna mă deşir
dintr-un nadir către un alt nadir
fără să-mi pese
că-n golul ce rămâne-n urma mea,
cândva, în timp, cu patimă voi ţese
o altă stea.

Nimic din ce-am pierdut nu s-a pierdut,
fiindcă mereu un altfel de-nceput
a fost în toate
în clipa când prezentul curajos
râdea, din meterezele sfărmate,
victorios.

Sunt sigur că destinul meu defunct
o virgulă-o să fie, nu un punct,
că o urmare
va fi la tot ce-n viaţă am trăit,
când orice bucurie trecătoare
m-a-ntinerit.

Căci simt în mine mult prea mult avânt
care devine-n orişice cuvânt
rostit de minte,
un murg înaripat cu care zbor
tot timpul din sorginte în sorginte,
din dor în dor.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 iulie 2019

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 400 (16 –30 Iunie)

Dragii mei enoriași!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la numărul 400 al ,,Scrisorii pastorale”. De 19 ani vă deranjez din două în două săptămâni cu această modestă publicație. Ea a fost mereu o punte între preot și credincioșii din parohie, dar și dintre preot și credincioși din afara parohiei, din țară și din străinătate. De fiecare dată am vrut să vă ofer cât mai multă ,,hrană” sufletească și cât mai multe știri din viața parohiei noastre. În felul acesta, prin faptul că ,,scrisoarea” a mers la toate familiile din parohie, fiecare enoriaș s-a simțit ca parte a acestei familii, a știut ce se lucrează în parohia sa, ce proiecte și realizări avem. Dacă am reușit să-l facem să se simtă bucuros și, de ce nu, chiar mândru că face parte din parohia noastră, ne-am bucura din tot sufletul. Dacă fiecare enoriaș, dacă fiecare cititor al ,,scrisorii” noastre, ar simți cea mai mică transformare în bine în viața lui sufletească, în viața sa religios-morală, ne-am bucura de asemenea. Încercăm să credem că timpul și efortul dedicat acestei ,,scrisori” nu a fost degeaba, ci el a făcut parte din lucrarea noastră pastoral-misionară.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru puterea ce ne-a dat-o de a realiza cele 400 numere ale ,,Scrisorii pastorale”. Vă mulțumim dumneavoastră, cititorii și enoriașii parohiei noastre, căci fără dumneavoastră ,,scrisoarea” n-ar fi apărut, nu și-ar fi găsit rostul. Mulțumim enoriașilor care s-au ostenit de-a lungul anilor să ducă din poartă-n poartă ,,scrisoarea” fiecăruia, fie că a fost ploaie, ninsoare, cald, frig, fie că au avut timp, fie că nu au avut. Mulțumim redacțiilor unor reviste de prestigiu din țară și din străinătate, precum ,,Națiunea”(București), ,,Bibliotheca Septentrionalis”(Baia Mare), ,,Observatorul”(Toronto-Canada), ,,Omniscop”(Craiova), ,,Clipa”(Philadephia-SUA), ,,Logos și Agape”(Timișoara) și altele, care au preluat în întregime sau parțial ,,Scrisoarea pastorală”. Dumnezeu să le răsplătească, fiindcă, prin osteneala lor, au făcut și dânșii un mic apostolat pentru Domnul Hristos. Dumnezeu să le răsplătească!

Sperăm să ducem mai departe ,,Scrisoarea pastorală” cât ne va mai răbda Dumnezeu pe această lume, sau cât ne vor mai permite autoritățile s-o facem. Doamne ajută!

Pelerinajele. Am făcut în cei peste patruzeci de ani de preoție nenumărate drumeții în țară și chiar în străinătate cu enoriași din parohia noastră și din afara parohiei. Nu cred să fi fost an în care să nu facem câteva astfel de ieșiri. Am avut întotdeauna regretul că posibilitățile noastre au fost modeste și nu ne-au permis să facem călătorii pe distanțe mai mari, de câte o săptămână măcar, ci doar de o zi, maximum de trei zile.

Vă mulțumesc tuturor celor ce mi-ați fost alături în aceste acțiuni sau ați înlesnit unor membrii ai familiilor Dumneavoastră să participe la ele. A fost dureros când am înțeles că unii au socotit că în felul acesta parohia și preotul își depășesc rolurile. După ei, parohia nu este firmă de voiaj, iar preotul nu este ghid turistic. Mda! E un punct de vedere, pe care-l respectăm. Tocmai de aceea ne cerem permisiunea de a-l demola.

Există mai multe feluri de călătorii. Unele urmăresc plăcerea, altele cunoașterea. Le numim pe acestea excursii. Facem o excursie să vedem un oraș, o regiune, o țară, un meci de fotbal, un spectacol, un muzeu, să facem o cercetare științifică etc. Există și altfel de călătorii, numite pelerinaje. Acestea au ca obiectiv principal cunoașterea unor monumente religioase (mânăstiri, biserici), participarea la niște manifestări religioase(hramuri, sfințiri, sărbători, canonizări etc.). În cadrul lor pot fi vizitate muzee, locuri pitorești, localități, regiuni etc., dar în centrul preocupărilor unui pelerin este elementul religios. Aceasta este și deosebirea dintre o excursie și un pelerinaj. Excursia urmărește, așa cum am spus, plăcerea și cunoașterea; pelerinajul urmărește creșterea sufletească, întărirea credinței și mântuirea sufletului.

În cadrul unui pelerinaj putem cunoaște realizări religioase ale moșilor și strămoșilor noștri, mânăstiri de sute de ani, în care s-a slujit zi de zi, în care s-au tipărit cărți menite să contribuie la formarea și cristalizarea limbii române, să contribuie la realizarea unității poporului român pe toate planurile. Cunoaștem realizări artistice mai vechi și mai noi, picturi, sculpturi, broderii, metale prețioase prelucrate artistic, opere de arhitectură bisericească. În cadrul unui pelerinaj pe care l-am făcut când eram elev la Mânăstirea Putna, în fața hărții României Mari, călugărul-ghid ne-a predat cea mai frumoasă lecție de istorie românească pe care am auzit-o vreodată. La mânăstiri găsești sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni. La mânăstiri sunt călugări și călugărițe care vorbesc vizitatorilor nu numai de istoricul mânăstirii și al diferitelor obiecte din muzeul locașului, ci și de viața spirituală, despre virtuți și păcate, despre războiul nevăzut dintre bine și rău, despre lupta ce trebuie s-o dea creștinul permanent cu răul din sine și din jurul său. La mânăstiri pelerinii găsesc duhovnici cu experiență și se pot spovedi, pot cere sfat competent la problemele ce-i frământă, pot da pomelnice pentru cei dragi ai lor, vii și morți. Desigur, veți zice, dar astea pot să le facă și acasă, în parohia lor, la preotul lor. Într-adevăr, și când ești bolnav te duci mai întâi la dispensarul de care ești arondat, la medicul tău de familie. Acolo ți se prescriu tratamente pentru afecțiunile ușoare. Când este vorba de o boală mai grea, mai complicată, pacientul merge la spitalul județean sau chiar la un spital central din țară sau din străinătate. Asta ca să-și trateze trupul, bolile trupești. Dar și bolile sufletului trebuie tratate la fel.

De fiecare dată când faci un pelerinaj îți întărești credința. Înțelegi că faci parte dintr-o Biserică multimilenară, care a cuprins milioane de strămoși, de părinți și de frați ai noștri, care s-au închinat și L-au slujit pe același Dumnezeu pe Care-L slujești și tu, creștinul de astăzi. Înțelegi că bătrânii noștri au sfințit cu evlavia, rugăciunile și lacrimile lor fiecare locaș și fiecare icoană la care tu mergi să te închini astăzi. Înțelegi că ai datoria sfântă, în fața lui Dumnezeu și a strămoșilor tăi, să păstrezi nealterată această credință primită la Sfântul Botez și să o predai mai departe copiilor și nepoților tăi ca pe o zestre sfântă. Mai înțelegi că poporul din care faci parte L-a iubit pe Dumnezeu și și-a pus întotdeauna încrederea și speranța în El; înțelegi că Dumnezeu a iubit neamul românesc și l-a ocrotit prin veacuri, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Acestea și multe altele pot fi spuse despre pelerinaje.

Înțelegi astfel cât de important este pelerinajul pentru viața ta duhovnicească.

Sfaturi părintești. A. Selectăm în cele de mai jos câteva cugetări memorabile ale regretatului Părinte Iustin Pârvu, unul din marii duhovnici ai României din vremea noastră:

„Cu bănuţul văduvei cumperi şi peşte pentru masa săracilor, dar şi un bilet pentru Rai;“
„Copiii noştri cunosc toţi fotbaliştii pe de rost, dar nu ştiu numele sfântului pe care îl poartă;“
„Când biserica ta devine mai mult muzeu, omul devine un fel de exponat;“
„E o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge;“
„Suntem un popor mai dezorientat şi mai neunit decât toate celelalte popoare din jur; “
„Eu nu sunt împotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cât trebuie să-l foloseşti şi când – asta mă îngrijorează;“
„Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul când din ea nu înţelege nimic cel care rămâne în viaţă, când ea nu serveşte unei cauze;“
„Preotul se comportă ca tot românul. Vrea să fie salariat, să trăiască bine şi să moară pensionar;“
„Politicianul nu este un păduche în fruntea poporului, el este un păstor căruia i se încredinţează soarta multor oameni;“
„Românul are nevoie să-i ajungă cuţitul la os ca să acţioneze. Dacă nu l-a deranjat nimic, românul a stat cuminte, a dormitat în istorie.”
Redăm și sfatul Sfântului Siluan Atonitul privind atitudinea față de dușmani:

,,Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăși te va învăța calea. Dar cel ce gândește de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte întru tine. Nu zic că este deja un har desăvârșit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă, dimpotrivă, ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele în inima ta, căci, aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” (Mat., XV, 19).

Valoarea femeii. Am găsit pe internet o povestire cu acest titlu, interesantă, care ar putea să fie de folos și celor necăsătoriți, și celor căsătoriți. Din păcate, nu e semnată. Iat-o:

,,Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:

,,– Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea.!” Tatăl îl întreabă:
,,– Cum este aleasa inimii tale?” Fiul răspunde: ,,– Este frumoasă!” Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune: ,,– Ia un creion şi scrie un zero! Şi cum mai este?” Fiul răspunde: ,,– Este bogată!” Tatăl îi spune din nou: ,,– Mai scrie un zero lângă celălalt! Şi cum mai este?” Fiul: ,,– Este harnică!” Tatăl: ,,– Mai scrie un zero! Şi cum mai este?” Fiul: ,,– Este sănătoasă! Tatăl: ,,– Mai scrie un zero! Şi cum mai este?” Fiul: ,,– Cu nume bun!” Tatăl: ,,– Mai Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 400 (16 –30 Iunie)” →

Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?

Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga une fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fiim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”,pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate,care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici…Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.

Dar cel mai bine să-i lăsăm pe autori să exemplifice noua orientare de cercetare a viziunii asupra unor domnitori români în contextul epocii: „În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş”.

Mai mult, într-un interviu documentar la Trinitas TV, Acad. Ioan Aurel Pop aduce noi lămuriri pe această linie renascentistă. A declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Continue reading „Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?” →

George ANCA: Rima s-a dus

rima s-a dus după memorie a ei şi a mea nu mai aşteptam nimic ce ţi-am spus eu apucă-te de plăcintă măcar înainte aveai rimele prostirii am mai slăbit şi mai m-am înălţat a zis profa de sport arhiva ştiinţifică de psihologie aruncată pe capete din săbii ne recapete aliterează litere destinaţie necunoscută legaţi de mâini pe tăvi diabeticul piratul şef nevăzut neauzit doi împuşcaţi întreaga viaţă într-o clipă douăsprezece zile a doua oară într-un avion kuweitian răpit neciorăpire ştiţi în ce lume în ce ţară în ce piele trăiţi nevroza cine vine-n spate peste pernă un pui de paranoia la vinderea pielii

orice scrii să-ţi vadă semnătura ne înţelegem aproape rasial mă urmăreşte amintirea în rimă clopote bobote liniştea întinde iadului în tinde Kuweit I love you and I miss you mătasea verdelui în sălcii primenire prin rouă vezi-o şi pe fie-ta câinele afară cu ei se va deschide uşa vom şti unde se eliberează iarba florile păcatului soră-ta îţi luase apărarea carnea uscată în aer din Iraq nervii sub o bombă nu sunt nişte golani explici bârfisem şi-n pagina cealaltă cred că nu mai spăl nicio rufă te duci cu una de-aia de diftină că tot e frig

ai văzut că scriu ceea ce înseamnă între altele că exist plus că nu sunt beat propedeutul ascultă meciurile piatră de eroi în curtea şcolii ai pus porumbi şi-ţi cresc mai mici ca la colectiv niciodată grâu ce-or mai fi cireşii jucaţi cărţi pe bănci copacul spânzuratului la intrarea în teatru tatăl vitreg o violase a secat lacul unde înotasem în poză strângă-se traversarea răstoacei în umbră vecinătăţi de amintire înflorite nu mă ardeţi dorinţa tuturor ce s-a gândit că uitase când fluieram a întâlnire ai fost şi pe cefere dar nu ţi-ai consumat călătoriile bine că aţi dus copiii mai feriţi-i de alcool chiar dacă i-o durea în gât cancerul mă-sii mari scuipându-şi ficaţii sângele din gură spera să fie tot cel din nas

fluturi a doua oară prin cortină el camborio în Parioli story clopotul sinuciderii antiexamen o iubea înaintea repetenţiei absolut orice-şi spun se toarnă în show vagi notaţii de peste veac şi zilnic duminici mai lungi memoria oboselii pagini peste cuvinte nu te interesează căzuta recitire extractivă cum că aş sta închis cu prea multe ţigări voi ieşi la Vâlcea Craiova Brăila pe secretarul sindical îl cheamă ca pe tine ba diferenţă de o vocală te vei sovietiza ăştia din alt ghetto liber peste poate creierul prozei trădat în ocolul construcţiei depăşite zidurile învierii cărăbăni-ne-vom hii stătea-n beznă băiatul ăsta ce faci tatco

o sută de ani fără paratrăznet maiorul ne trimitea la cooperativă în Pasul Bran releu scuti case fulgere taciturne pe tropic spăimoase minisesamul microundele incendiatori decapitaţi agni ignifucat am comandat enciclopedia educaţiei ministra comandă o bancă de date primul vizitator l-al docentului tăbăcar lipseşte colecţia pe 1914 cam atunci intrase înflăcărat pompierul anuarele Unesco trimise de bie plus Schopenhauer

nu ştii când ţi-au trecut două ore în troleibuz ai vrut să mergi cu mine la Vâlcea ne-or duce iar pe Valea Oltului verii rămaşi te-or mai preumbla amintirii de clor ne-om povesti măcar zile apoi Craiova cristale japoneze în ciupercă de Tibet spălarea stomacului întru sfântul scaun promisiuni de somn şi călătorie stai visezi că stai mergi visezi că mergi visezi visezi că visezi nici nu pre-ţi dai seama cine n-a stins cine a stins aici stingi aici nu stingi euforia improvizaţiei de nevoie altă vizită imensul urs verde pe-un săpun de gheaţă şi-acum vreo frumuseţe nevrednic inutilă plecarea morţilor la plug a plugurilor la morţi

început de roman personaje servite ca munţii rostul vieţii acelaşi ca-n irosirea ciupercii trezit discurs bibliotecarelor sistemul de a-ţi rămâne minciuna pură după ce nimic nu se materializase cinci ore optzeci şi nouă de ani treizeci şi trei nimeni nu supravieţuieşte acelaşi peste douăzeci şi cinci de ani invers la cincizeci de ani fie şi Transilvania lui nu numai ea până la Caracal quaderni di carcere epuraţii Onisifor tot Onisifor deci nu numai primul şi al doilea începusem de-a îngropăciunea căpătâi plin cu săculeţe cu pământ de pe toate locurile unde trăiesc români un exemplar din Ardealul altul din România Nouă şi tricolorul unirii astfel după întrebări depus la catedrală florile acopereau steagul poate nu dinadins

Hruşciov se întâlnise cu Tito se sărbătorea Gheorghe Dima după douăzeci şi cinci de ani ne-a învăţat Deşteaptă-te Române ceruse cuvântul să-l laude cu trimitere o moţiune a celor prezenţi să plece trupele cântecul de plecare a mitropolitului încă un an până-n octombrie 1956 după declaraţia Moscovei le-a scris lui Hruşciov şi Bulganin felicitându-i şi citând din Lenin să plece din România ambasadorul rus s-a prezentat la Dej acesta l-a chemat pe Continue reading „George ANCA: Rima s-a dus” →

Simon JACK: Poeziei…

Poeziei…

cu funiile pământului ți-am legat
înrobitoarele muze ce-mi stau
pecete de nesomn,
primii ghiocei sub altare răsăriți
i-am dăruit rugilor din tine drept sfârșit
de iarnă hibernată-n gerul verilor
când mi te strâng comoară
în păpădii și plâns de salcie pe apă,
tridimensională respirația ta
cu gust de soc, mă face coral din lacrimi
pe fundul unui obraz ce-și poartă
bătrânețea în infernul tinereții
veșnice,
Tu mă dictezi nemăsurată în silabe
pe nesfârșite zboruri de amiezi,
noaptea mă rătăcești în virgule schimbate
pe trocuri de lumină,
în zori mă recompui din asfințit în răsărit
și rima albă a brațului tău stâng,
mi-o faci etern, un cer fără-nceput…

————————–

Simon JACK

Israel

5 iulie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Regina

Din caruselul ei cenușiu
pictat cu stele roz
ea îi iubea.
Printre grămezile de moloz
din secătuita ei viață,
îi iubea mai mult decât pe sine.
Rostogolea în fiecare zori
lacrimi grele pe cearșaful ieftin de Damasc
în amintirea de mult răpitei copilării.
,,Copilării!”
repeta mereu în gând
cu sufletul flămând
de iubire…
Cei mai mulți o numeau curvă,
și îi dăruiau pe lângă cei 50 de lei
duhoarea lor de transpirație și tutun.
,,La ce bun
viața, dacâ nu mai poți iubi?” se întreba…
și de fiecare dată cu unghiile proaspăt vopsite
se agăța de iubire,
ori poate doar de umbra acesteia.
Așa se scurgea alene printre malurile nopților,
în fiecare an mai tăind 2 centimetri
din fusta decolorată de tercot verde
mereu și mereu oferindu-se,
turnând extaz în clipele altora,
golindu-se
pe sine,
alungându-se
din ceea ce mai rămăsese…

O prostituată ofilită
pe centura unui orășel mizerabil
care nicicând nu o meritase
și nu văzuse în ea
regina…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

5 iulie 2019

Nicoleta GORDON: Recensământ…o stare

Când mugurii durerii abia-i creșteau pe ramuri,
Privea sălbăticia potcoavei fără hamuri,
Cerea luminii roba, să-și învelească țâncul,
Cu lacrima iubirii își tot umplea adâncul…

Într-un genunchi de iarbă își căuta norocul
Vreo patru umbre arse îi dară cu ghiocul…
Purta viața însăși trei fuste ponosite
Și amintiri vreo două… și alea rătăcite.

Păstra parfum de ceară din ultima sa rugă,
Convinsă că tristețea…doar ea o mai conjugă.
Smulgea vocale scurte din ghemul de cuvinte,
Cu litere de rouă scria recensăminte.

În dreapta, o licoare din cojile trădării
Crivățuia zăludă pe coasta întrebării.
În stânga, justițiari cu sufletele-n beznă,
În zâmbete hilare, pictau arsuri pe gleznă.

Își închina, tăcută, paharul neputinței,
Amprenta resemnării pe geana umilinței.
În jur… paiațe oarbe ce-i colorau velinul,
Judecători amnezici ce-i măsluiau destinul.

Și ce folos, copilă, să faci recensăminte,
Când ești încătușată în trist de „necuvinte”?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga

În câmpul luminos al literaturii române, Domnița Neaga face parte din rândul scriitorilor cu personalitate și identitate spirituală. Despre valoarea de necontestat a creaţiei sale în versuri, proză sau critică literară, s-a scris mult. Amintesc doar câteva personalităţi recunoscute care s-au aplecat cu atenţie asupra operei sale: poetul, prozatorul, criticul literar şi dramaturgul, profesor, Horia Gârbea; istoricul literar, Stan V. Cristea; criticul şi istoricul literar, profesor, Nicolae Dina; poeta şi criticul literar, profesor, Nicoleta Milea; profesorul madrilen, politolog, prozator şi critic, Diego Vadillo Lopez… Operele sale îmbie cititorul să se apropie de ele cu căldură și interes, datorită frumuseții scrisului încărcat întotdeauna de substanță, densitate și anvergură la care s-a mai adăugat și noblețea pseudonimului literar, Domnița Neaga.

Personal, am fost atrasă de scrierile sale, înainte de-a o întâlni în carne și oase pe Florica Neaga, după numele său din cartea de identitate. Și a fost dat, ca de-a lungul anilor, să mă bucur de o sinceră prietenie cu Domnița Neaga, având la bază o conviețuire artistică și o comunitate de simţiri, chiar dacă, fizic, ne-am aflat la mare distanță una de cealaltă. Această prietenie mi-a oferit șansa să urmăresc mai îndeaproape, în creațiile sale, acea autentică pasiune pentru cuvântul românesc, pus cu meşteşug în vers, care i-a adus împlinirea de care astăzi se bucură. I-am urmărit neobosita căutare a armoniei și a forței scrisului. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea că poeta e dominată de fascinația lumii acesteia care nu-i lasă o clipă de răgaz, trăind o patetică ardere întru creația ei, bine stăpânită și prezentată într-o curgere domoală, egală cu sine însăși, amintindu-ne că frumusețea lucrează încet.

În recenta sa carte, „Cândva, în Arcadia”, apărută în 2019, la Editura Neuma, Cluj-Napoca, poeta adună un număr de 85 de poezii, pe care le-a grupat în patru capitole: Tăcerea îngerilor, Fascinația lumilor intermediare, Risipiri tranzitorii (distihuri) și Arcadia din suflet. Cu întreaga fiinţă, plină de iubire și de lumină, poeta recurge la eterna reîntoarce în „Arcadia” individuală, unde dăinuie momentele de fericire, păstrate cu sfințenie şi care i-au primenit, ori de câte ori a fost nevoie, sufletul Acolo a stat „… de taină sub caișii-n floare,/ O lume fermecată ne unea;/ Ducea pădurea lemne în spinare,/ S-aprindă focul meu pe-o altă stea.// De-atâta cânt, mi-e inima vioară,/ Se naşte-n ea izvor imaculat;/ Din când în când, mai dă pe dinafară,/ Dar, un’se varsă, încă n-am aflat…!” (Înger de pripas).

De la primele pagini, te încânta materialul poetic, o bogată împletire de idei și simboluri catifelate și plăcute pentru eufonia lor bine stilizată în care nu poți disocia ființa poetică de omul care a creat-o. Versul poetic prinde aripi spre eternitate, plutind peste timp şi nemărginire, spre a ajunge pe „muntele proscris”, purtat, în acest zbor fantastic, de condor, o pasăre atât de îndrăgită de poetă, poate tocmai pentru curajul zborului său lin, la înălţimi ameţitoare, pentru a face cunoscut lumii: „… visul meu frumos şi-atât de-nalt!” (Aștept condorul).

Poeziile recentului volumului, ca de altfel multe din celelalte cărţi, sunt adevărate investigații ale realității străbătute de fiorul propriei simțiri, în care omul și creatorul tind să se suprapună: „Nu voi mai locui niciodată/ Pe uliţa tristeţilor timpurii…!//…// Oamenii, în mersul lor,/ Îşi urmează propriile traiectorii,/ Dictate de forţe neştiute,/ Dar tot atât de categorice/ Pentru destinul uman,/ Ca şi pentru apariţia,/ Sau deplasarea planetelor/ În spaţii galactice,/ Revolute…// E atâta linişte/ Pe uliţa tristeţilor timpurii,/ De parcă aud/ Cum se zbat în neputinţă/ Ale Lumii oarbe/ Furii…” (Singura uliţă). Sunt poezii cu o forță a mesajului îmbrăcat într-o formă bine stăpânită, tradițională, în care sunt prezente elementele clasice de prozodie, dar şi poezii moderniste și postmoderniste, care demonstrează receptivitatea poetei la nou, fie el chiar formal. Oricum ar fi redactate, însă, poeziile Domniţei Neaga te invită la meditaţie şi te fac să vibrezi pe aceeași lungime de undă cu autoarea: „Recompuneam culorile pe rând,/ Vrăjită de îndemnul unui gând:/ Să mă strecor cu iarba pân’ la brâu,/ În pajiştea de dincolo de râu.// Zburdau pe câmp căluţii ne-nşeuaţi,/ Gata să zboare, de erau vânaţi;/ Mireasma serii cobora la sân/ Şi înălţa în mine rug păgân.// Sclipeau în lună nobile peceţi,/ Vechi moşteniri din precedente vieţi,/ Când sufletul trăia într-un condor/ Cu aripa întinsă pentru zbor.// Acum e frig, şi zarea pare sloi,/ Prin vămi barbare ne-am pierdut de noi;/ Duc doruri în spinare, tot mai greu,/ La Zidul Plângerii din trupul meu…” (Zidul Plângerii).

În alte poeme, confesiunea are puterea magică de a ţine, aievea, clipa în loc: „Cărări de foc brăzdau imense valuri/ Când soarele se adâncea-n apus,/ Iar plaja cugeta cu gândul dus/ La drama de-a te şti constrâns de maluri.// Purtam în piept furtuni cu vânt şi ploaie,/ Îmi inundau cămările pe rând;/ În ritmul jumătăţilor de gând,/ Doar marea părea toată o văpaie.// Blând, m-am desprins de caldă-i ocrotirea:/ Un pescăruş zburând spre asfinţit./ Un scurt popas pe-o stâncă de granit,/ Un zbor înalt, apoi, cum e firea…// Am învăţat ce e statornicia,/ Privind la universul repetat./ Pe ţărmul meu cu suflet nepătat,/ Aştept să îmi petrec vremelnicia…” (Văpăi).

Din felul cum și-a intitulat acest volum de poezii, „Cândva, în Arcadia”, bănuim intenția autoarei de a ne aminti, de a ne conştientiza, că în viaţa fiecăruia dintre noi există o perioadă plină de frumuseţe, un fel de rai individual, în care am trăit înainte de a apuca să ne înfruntăm cu vicisitudinile vieţii. Ca dovadă, stă chiar dedicația de pe exemplarul primit de mine: „O carte despre vremurile trecute, dar și prezente… Când încearcă să ne biruie greutățile vieții, căutăm un refugiu în trăirile fericite de altădată, în Arcadia din sufletul nostru, păstrată acolo special pentru a ne mai salva încă o dată, şi încă o dată, atât cât va vrea Dumnezeu…!”.

Imaginea mirifică a Arcadiei este ilustrată sugestiv în poemul, „Colină în Arcadia”, care poate fi considerat şi o meditaţie asupra trecerii prin timpul etern a fiinţei umane perisabile: „Cu fruntea rezemată de-o colină,/ Ce-a fost, sau poate doar am vrut să fie,/ Mă adâncesc în gânduri preacurate,/ Cuprinsă de o sfântă nostalgie.// Mă văd suind o scară pân- la ceruri;/ Nu-s jos, dar nici prea sus, de bună seamă,/ Urc şi tot urc, cu îngerii alături,/ Pe când în jur, lung, noaptea se destramă.// Visez suav la culmi din alte ere,/ Sub aripi, aerul devine tare;/ M-aşteaptă în lumină Continue reading „Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga” →