Ella IAKAB: …nici prin gând nu mi-a trecut

…nici prin gând nu mi-a trecut

 

N-am crezut că pescărușii pot plana peste destine
Recitând poeme mării ce se zbate-n ochii tăi
N-am știut că libertatea mă conduce-n piept la tine…
Nici că zala-nsingurării îmi va naște de fapt, căi.

N-am crezut că orizontul se va transforma în plasă
Unde zeci de fluturi mov ne vor legăna simțirea
Dumnezeu întâia oară mi-a făcut din suflet, casă
Și plângându-ne pe Soare a sfințit în noi, iubirea.

N-am crezut că sunt pedepse ce-au arvună un miracol
Nici că teamă de cuvântă nu va fi nicicui un Zeu…
Te privesc și știu că-n beznă n-oi găsi nici un obstacol
Ce să poată să îți vândă Raiul tău din pieptul meu.

N-am crezut că fericirea va-nflori din buruiana
Sau din crude solitudini ce demult mă compuneau…
Îmi leg lacrima de tine să se schimbe în icoană
Să nu pot din tine însuți vreodată să mă ” iau”.

Nu mai stau la masa celor ce-aveau companie linguri
Masca dezolării mele și-a pus „sufletul” în cui…
Noi, născuți la intersecția cu planeta celor singuri
Azi gustăm din frumusețea ce-o reflectă… ochii Lui.

Și-au făcut karmele cartea însă tremură dreptatea
Dinspre veacul de suspine înspre-al nostru început…
Am visat că știu eu cifrul ce-l ascunde- eternitatea,
Dar să te iubesc vreodată, nici prin gând nu mi-a trecut.

——————————

Ella IAKAB

Iunie 2019

Alina CRISTIAN: Suflet de copil

Într-un suflet de copil,
M-am ascuns fără să știu…
Și chiar anii de-au trecut,
Simt că n-am crescut prea mult…

 

Anotimpuri, toate trec,
Le privesc prin geam și sper…
Că-ntr-o zi voi fi ca azi,
Numai zâmbet și nectar…

 

Să nu știu ce-i lacrima
Și să-mpart la toată lumea,
Numai zâmbete și flori,
Să fiu cerul fără nori…

Să mă joc ca un copil,
Să mai stric iar jucării
Și să fiu certat, apoi,
De părinţii amândoi…

Să-i mai văd iar bucuroși,
Dragii mei părinţi frumoși…
Să mă strige-afară-un zmeu,
Să-mi înalţ visul cu el…

Să dansez cu fluturașii,
Prin grădini, să-mi zburde pașii…
Să fiu de toţi răsfăţat,
Suflet mic și alintat…

Să rămân mereu așa,
Un suflet ca lacrima…
Doamne, oare-ţi cer prea mult,
Spune-mi, dacă am crescut?…

——————————–

Alina CRISTIAN

Iunie 2019

Imagine sursa internet

Cristian Gabriel VULPOIU: Culorile toamnei mele

CULORILE TOAMNEI MELE

 


Mă doare delirul frunzelor în noapte,
Și ciutura de rouă din marele abis
Ascunsă în cariatidele nopților de șoapte
Ce mușcă din clipa iminentă a morții unui vis.

În culori de toamnă eu zugrăvesc rogvaivul nopții,
Descântat de nimfe în caiere de stele
Rătăcind la nesfârșit prin tunelul sorții
Părăsind ale talmudului prea prețioase file.

Pe cerul de opal pictez fântâni de alabastru,
Din care timpul curge în candele de lut
Plămădite din clipe de amor arse într-un castru
Din găoacea unei raze, șoapta tăcerii eu ascult.

Mă orbitează sinistre paradigme,
În amfore de nori strâng calde azimuturi
Culeg spice din marea iubirilor maligne
Din catapetesme aud zăvoare ce-năbușă săruturi.

În culori vivante, vise se dezmiardă,
Postulate într-ale toamnelor mirifice altare
Precum o pergolă peste a iubirilor arcadă
În sanctuarul mântuit de sfântul soare.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

Iunie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Briza mării

Briza mării

 

Adoarme apusu-n privirile mele,
Ceru-şi apride coroana de stele,
Ascult melodia şoaptelor noastre
Şi marea ne-atinge cu valuri albastre

Aprinde-mi lumina prin visele mele,
Pătrunde prin irişi şi gânduri în ele,
Prin sărut, timpu-n vrajă ne descoase,
Plutim printre stele şi clipe voluptoase

Briza mării ne alintă şi ne uneşte,
Cu dorul dansează şi ne doineşte,
Sub bolta stlelor şi lunii blânde
Îmbrățişați petrcem nopți furibunde

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Foto de Dan Cristian Mihăilescu

Elena TUDOSA: Aș vrea doar pentru tine

Aș vrea ca ploaia care cade,
Peste obrajii tăi când plângi,
Când ești cuprins de supărare,
În picurii ei durerea să ți-o stingi.

Aș vrea din cer când e senin,
Să nască ploi de curcubeu,
Tu să privești și să-ți alini,
Dureri ce te fac să stai rău.

Aș vrea ca roua de cu zori,
Să te sărute chiar de-i rece,
În suflet de-ai să simți fiori,
Tristețea-ndată îți va trece.

Aș vrea ca raza de la soare,
Să te alinte cu al său sărut,
Să-ți fie binecuvântare,
Și vieții un nou început.

Aș vrea ca luna ce-i fugara,
Soarele cândva s-o-ntalneasca,
Și toată lacrima amară,
Intr-o iubire să sfârșească.

 

Cui să mai dea povețe părinții, când doar plâng?

 

Astăzi mă – ntorc cu gândul și mi-este greu,
În amintiri ce-au fost cândva trecutul meu,
Și rup bucăți din tâmpla care mă apasă,
Ducând dorul amarnic de părinți și de casă.

Avea tăicutu-o vorbă, ce ne-o spunea la masă,
Când noi copiii lui împreună toți ne-așezam,…
Cel ce n-are copii pe lume, nu zidește o casă,
Și nu sădește – n viața sa măcar un singur pom,
Acela nu e și niciodată nu va fi,, fiu de neam(gospodar)”,
Nu are rost pe lume, nu poate să fie numit om.

Cum era vorba lui, cât era de-nteleapta,
Și noi copiii săi din pilde – ntr-un-am învățat,
Ni le spunea cu har, la un pahar de vin sau visinata,
Era mândru de noi, toți eram gospodari în sat.

Măicuța noastră o fire mică, firavă și blajina,
Ne-aducea bunătăți din pod sau din cămară,
Ne primenea pe toți și nu uita ca să ne spună,
Să fim ascultători, harnici, să nu fim de ocară.

Ani-au trecut pe rând, s-au dus de-a valma,
În casa părintească nu mai sunt tata, mama,
Ci am rămas doar noi copiii și sfaturile lor,
Pe care azi cu drag le-am da și noi copiilor,

Le-am da lor căci cu drag și sacrificii i-am crescut,
Dar nu putem fiindcă soarta-n lume i-a risipit,
Și rar îi mai vedem și ne-așezam cu toți la masă,
Doar numai o dată-n an, când se întorc acasă.

I-am strânge lângă noi, precum closca puii săi,
Dar timpul ni-i potrivnic, destinu-i plin de nevoi,
Și vorbele-ntelepte pe care cu sfințenie le-am păstrat,
Cât de frumos le-am spune, însă ne-am depărtat.

Tot pribegind prin lume, pustie-i viața -n sat,
Părinți – s tot mai triști, tăcuți și de boli plini,
Nepoții nu-i cunosc, în brațe nu vin sunt străini,
Cui să mai dea povețe când tot e-nstrainat?

Zadarnic le-a fost și le este chinul aprig al vieții,
Rămași singuri în sate în pragul bătrâneții,
Fără de-al lor ajutor, ducând o viață amară,
Se roagă doar să plece în cer, a nu le fi povară.

Vorbele întelepte neîncetat rău m-apasă,
Nu este zi nici noapte să nu îmi vină – n gând,
Veniți copii din lume, întoarceți-v-acasă,
Cui să mai dea povețe părinții, când doar plâng?

Continue reading „Elena TUDOSA: Aș vrea doar pentru tine”

Ioana CONDURARU: Poesis

Vară

Vară ai venit pe lunci
Cu un zâmbet desuet
Iar lumini de licurici,
Se împrăștie-n duet.
La ureche porți cercei,
Din cireșul de la poartă
Iar mie îmi dăruiești,
Dragostea de altădată.
Și gust mirul de prin văi,
Când mă culc pe fân cosit
Cu un dor de ochii tăi
Și de tot ce am iubit.
Romanița pe cărare,
Mai zâmbește alintat,
Când mână de fată mare,
Cu drag o culege-n coș
C-a la iarna care vine,
Să îi fie de folos.
Sună codrul și se-nchină
Când cântatul cucului
Cu mierlița se îngână,
La apusul soarelui.
Și mă prind în dans cu tine,
Vară sfântă de-altădată,
Cât aș vrea să fiu copilă
La măicuța adorată!

 

De m-ai lăsa

De m-ai lăsa
Să-ți spun din nou
Ce dor nebun mi-a fost de tine,
Ai înțelege lacrima
Ce se prelinge pe cărări,
Acoperind cu-al ei smarald,
Rostul atâtor întrebări.
De m-ai lăsa
Să-ți port iubirea
Prin nopțile de diamant,
Ar înflori pe căi doar iriși
Și ne-ar da clipele de jad.
Te-aș cuprinde în palma tandră
Mângâindu-ți chipul blând,
Iar luna-ar dărui o salbă,
Peste eternul anotimp.
Dar tu nu vrei să-asculți chemarea
Ce răbufnește din priviri
Și nici cum se zbate marea
În sufletul dezamăgit,
Bătând cu valul de speranță,
Căutând un vis neîmplinit.
De mai lăsa, dar ești nesigur
Pe sentimente și pe timp
Și vei rămâne veșnic singur,
Că nu-mi doresc să-ți port iubirea,
Când tu un rezumat ai pus,
Dăruind dezamăgirea.
Doar astrul poate reînvia
O clipă de eternitate,
Să fiu eternă încă-o zi
Și cine știe, pân’ la moarte.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor (versuri)

TĂRÂMUL POVEȘTILOR

Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !

De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !

Rămași singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !

Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !

Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !

 

CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…

 

Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii în convoi…

Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !

Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !

Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…

În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…

Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !

 

PE ULIȚELE AMINTIRILOR…

 

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor (versuri)”

Ioan PRISACIUC: Incertitudini…

Nu știi nimic, nu știi ce gânduri am,
Izvorul a secătuit, iar albia e goală…
Doar poezia mă hrănește, în casă singur stau
Și peste granițe, gândul meu îmi zboară
Să plec din nou, în lume călător,
Cu o valiză…ca și prima dată,
Să caut fericirea sau să mor….
Într-un punct micuț, de pe o mare hartă!
Pe strada mea, soarele n-a vrut să vină..
Dar o să-ncerc să îl aduc din nou.
E beznă, este trist și eu vreau lumină…
Și valsul să-l dansez pe-o scenă, pe-un platou..
Filmările n-au început, se caută actori,
Din viața mea, scenariu azi voi face,
Biletele se vând…făcute de pictori,
Din acuarela simplă, dar verdele atrage..
E verde crud,ca iarba după ploaie
Ca ochii tăi,în râuri reflectând,
Iubita mea, doar cu un rând de straie…
Tu la bilete…să nu stai la rând…
În micul punct, din harta aia mare,
Pe țărmul mării, tu să mă aștepți,
Eu voi veni, pe-o barcă călătoare
Printre poezii, de rima am greșit…mă ierți!!
Valiza o vom face să ardă în tăcere
În ea să fie, amintiri și tot
Pe nisipul aspru, sub un cer de stele
Să-ncepem un roman, să scriem cu-n alt toc!!

——————————-

Ioan PRISACIUC

Corina GEORGESCU: Poem

***

încerc să schimb locul durerii
o pun în călcâi după urechi
ciorchine de cireșe amare
să nu mor de sete de dor
îmi adap lacrimile din izvorul cu apă vie
mă prefac că nu-mi pute nimic
dar și azi de spaimă sau…pur și simplu
mi-am vomitat (și) sufletul

când au ieșit din mine
valuri colorate de dor
se făcuse lună plină
și eu încă strângeam în brațe
fotografia cutiei mincinoase cu bomboane
ți-e silă sau ce?!
umărul drept are o linie roșie
care nu se mai vindecă
de la sufletul cărat cu saci de rafie, ros de gelozie și măcinat de mori de piatră seacă
înăuntru durerea e și mai grea
(ce bine!) că nu se vede
se joacă de-a-v-ați-ascunselea
cu luminile făcute praf
să nu uit, să-mi amintesc, să-mi încălzesc liniștea
când mă mai intersectez cu ea pe aleea amintirilor
de teamă să nu alunec
mi-am tras ciorapii curcubeu peste tălpile roase de spini
mi se netezesc gândurile de parcă
o palmă rece întinde cutele de carne blestemată
mai bine tac
șșt…șșt…
nu-mi pot cere cuvintele înapoi
afurisitele ies disprețuitoare
ca limbi de foc și stele-iele
e trei iunie
orașul din mine e mort
nu mai sărbătorește visele

––––––––––

Corina GEORGESCU

3 iunie 2019

(Imagine sursă Internet)

Ana PODARU: urma umbrei

urma umbrei

 

atât cât mai am umbră pe cărare
mă voi ruga la fiecare umbră
ce are rădăcina în pământ
şi brațele întinse către soare

……………………………………

doar ea sărută urma după pas
îmbrățişează lutul după ploaie
se unduieşte-n lacuri şi pâraie
ce credincios prieten mi-a ramas

s-a duelat cu umbrele de vultur
mi-a pus la tâmplă floare de cireş
pentru duşmani s-a prefăcut în preş
statornicul portret de trubadur

……………………………………….

nu a avut odihnă nici când ploaia
mi-a ars obrajii şuroind prin plete
atunci a fost ca stolul de egrete
ce-a poposit în gândurile mele

——————————–

Ana PODARU

4 iunie 2019