Vasilica GRIGORAȘ: Senry-uri

Onorată să fiu publicată alături de nume de prestigiu ale umorului românesc în revista ieşeană “Scârţ”, publicaţie a Societăţii “Academia Liberă Veche Păstorel – Iaşi”. Sincere mulţumiri redactorului-şef, Adrian Grăjdeanu! Înspiraţie şi spor la scris tuturor colaboratorilor şi colectivului redacţional al revistei! Societatea românească « scârţâie » din toate încheieturile şi e mare nevoie să fie tratată şi cu umor de calitate.

STAREA VREMII

primele ştiri –
două vrăbiuţe-n zori
toacă liniştea

toamnă ploioasă –
din ce în ce tot mai mulţi
mănâncă ciuperci

starea vremii azi –
tot bate un vânt turbat
prin buzunare

 

ELECTORALE

din nou alegeri –
în răspântii mori de vânt
îşi dau aere

electorale –
printre oi răvăşite
numai mieluşei

discursul cel nou –
paharul deja plin cu
apă de ploaie

 

PESCĂREŞTI

lângă salcie –
lansând nada pentru somn
pică-n mreaja lui

iarăşi razie –
se duc pe-apa sâmbetei
peştii fetelor

ştiu că are năluci
la pescuit de ştiucă –
ins dus cu pluta

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Aprilie 2019

Miruna MOLDOVEANU: Aripi de îngeri s-au coborât din infinitul albastru al cerului și s-au întrupat în poezia scriitoarei Silvia Bodea Sălăjan

În acea zi, când dulci sărutări solare alintau decorul teluric cu ale lor buze de lumină, am avut privilegiul de a întâlni un demiurg al cuvintelor, doamna scriitoare Silvia Bodea Sălăjan. Am colindat înaltul creației și ne-am delectat cu mireasma florilor lirice de pe portativele sufletului unui făuritor de poezie. Această întâlnire se va preschimba într-o amintire, ce cu petale de fericire se va țese pe broderia de sentimente a inimii mele.

Evenimentul a debutat cu o comparație filosofică: ,,Viața este ca un ecou”. Destinul este doar o oglindire a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să fim. Dacă noi avem glas de cucuvea, nu ne vom aștepta ca dimineața să ne dezmierde duioasa simfonie a mierlelor, sau dacă plantăm vorbe dușmănoase în grădina altuia, nouă să ne înflorească bujori. Poate vor înflori, dar vor pieri în aspra strânsoare a sufletului de cenușă.

Pentru doamna scriitoare, poezia este arta de a-ți elibera sufletul, de a împlini potențialul spiritual. Creațiile dumneaei sunt făurite cu migală, trec printr-un ritual de inițiere și în urma acestuia, dobândesc aripi fragede și se înalță, valsând în adierea liricului, spre văzduhul literaturii. În fiecare bucată de marmură își trăiește eternitatea o statuie încă nedescoperită, încă neșlefuită. Cel mai exigent profesor este întotdeauna propria ființă, căci numai ea poate cunoaște aspirațiile cele mai profunde ce tremură în labirintul emoțiilor, după cum afirmă și Domnia Sa: „Dacă scriu o poezie, o las 2-3 zile, poate mai târziu nu o să-mi mai placă”.

Poezia sa este sculptată de cântul sentimentelor, este o reflexie a decorului lăuntric, a ceea ce reprezintă ca ființă spirituală pe această lume trecătoare. O operă de artă care nu este țesută cu cele mai delicate sentimente, este doar umbra unui vis. Ghidată, de asemenea, de mari poeți precum Lucian Blaga, Nichita Stănescu și Mihai Eminescu, doamna scriitoare afirmă că viața însăși a inspirat-o. Cine nu admiră melodioasa splendoare a efemerității, cântul existenței subtile, în zadar se numește om!

Scrisul nu constituie modalitatea de a se înălța pe scara socială, de a fi împodobită cu laude perisabile ce se spulberă în suflul timpului, scrisul este culoarea din sufletul monocrom al lumii, felul unui poet de a trăi în miezul unei societății pângărite de ignoranța contemporanului, mărturisindu-ne: „Aș fi scris, chiar dacă nu aș fi publicat”.

Ființă trecătoare în vânturile vieții, însă atinsă de aripi de îngeri, doamna scriitoare se confesează: „Dacă Dumnezeu mi-a dat talentul, eu doar l-am cultivat”, împlinindu-și, astfel, menirea. Fericirea este mulțumirea, împăcarea sufletească, după o călătorie inițiatică ajunsă la bun sfârșit.

Împărtășindu-ne lumina poeziilor sale, iar întâlnirea încheindu-se încet, am rugat-o să ne răspundă la o ultimă întrebare: „Este un motto care vă călăuzește în viață? Care vă reprezintă? Atunci dânsa ne-a mărturisit:

Sunt un bulgăre de pământ în palmele lui Dumnezeu, care pentru un scurt timp poartă numele meu.”

Întâlnirea cu un demiurg al poeziilor a fost într-adevăr magică, navigând pe o corabie de cuvinte pe marea de azur a literaturii.

––––––––––––-

Miruna MOLDOVEANU,

clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Gh.Lazăr” Zalău

Lucia Irina MIHALCA: Stropi de ploaie (poeme)

DIN PICĂTURI SUNT TOATE

 

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii,

stări, ataşamente,

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede,

oare, este şi adevărat?

 

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister,

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul.

Acel gol este El, Dumnezeu.

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele,

nu în centrul tău,

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor,

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor.

Totul. Se întinde în trecut ( memorie)

sau în viitor ( fantezie),

niciodată în prezent.

Natura minţii

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate

de momente prezente

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment.

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum.

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur,

iluziile apar, dispar, mor, renasc,

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

Acel acum este mereu neschimbat,

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

 

Dumnezeu se ascunde în tot

şi lasă iluzia că formele ar exista.

Când înţelegi asta nu poţi

să nu râzi. Pare absurd.

A-L cunoaşte nu este să ajungi

la un drum, un vârf, un ţel,

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

acel nimic este identic

în tot ce există,

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot.

Atâta pace, atâta iubire

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem?

Nu suntem noi, ci El,

suntem Unul, uniţi cu El,

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă,

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate…

 

 

PENTRU O VREME, TOTUL E O CONSOLĂ

 

Totul este atingerea clipei,

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

 

Avem nevoie de noi, ne căutăm

şi ne găsim în cei ce ne simt,

Continue reading „Lucia Irina MIHALCA: Stropi de ploaie (poeme)”

Corneliu NEAGU: Fanfara

FANFARA

 

Privesc în tăcere cum plouă afară,

aștept să ajungi din trecut înapoi,

departe se-aude cântând o fanfară,

un plâns de alămuri venit după noi.

 

Coboară bemolii domol în trompete,

pe triluri prelungi de vrăjit triolet,

seduși în cădere de tubele-ascete,

dar prinși între ancii de trist clarinet.

 

Aud un diez, laminat în fligoarne,

adună din urmă bemolii-n careu,

dar bașii întorși parcă vor să răstoarne

uitări prelungite din sufletul meu.

 

Dispari deodată, trecutul te-ascunde

în haină de doruri, ce încă mai plâng,

pe note prelungi, curgând tremurânde,

când vin după tine și nu te ajung…!

 

————————————

Corneliu NEAGU

București

30 aprilie 2019

Gheorghe PÂRLEA: La aniversarea celor șapte decenii de viață, dr. Vasile Șoimaru are deja consacrată în alcătuirea persoanei sale substanța ființială a Omului Frumos

De câteva zile, gândurile mele – trecute musai și prin inimă – sunt  concentrate asupra unei persoane al cărei nume bărbătesc reverberează în conștiința mea de aproape douăzeci de ani. De ce mai abitir îl caut acum cu toți receptorii mei (cei spațiali fiind îndreptați spre Chișinău), cititorul va fi dedus deja din titlul acestui modest exercițiu omagial.

        Sintagma „Omul Frumos” e vehiculată cu har de actorul patriot Dan Puric, dar actul ei de naștere e semnat de un înaintaș al său (și al nostru) vrednic de versuri care au înfruntat deja vijeliile unui veac și jumătate din crugul Timpului Românesc.  Desigur, mă refer la versurile Imnului de Stat, cu titlul inițial „Un răsunet”, schimbat apoi în „Deșteaptă-te, Române!”. Dar iată câteva stihuri dintre cele care definesc, în înțelesul poetului pașoptist,  Omul Frumos:  „Frumos e omul, Doamne, cu inima curată,/ Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,/  Sincer, nefăţărit;/ Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,/ Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte, / Şi iată-l neclintit!” („Omul Frumos”, Andrei Mureșanu). Oglinda meșterită din aceste versuri (cu perspectiva jertfei în argintul ei),  în care se poate privi doar Omului Frumos, ni-l reflectă numaidecât și pe dr. Vasile Șoimaru, universitarul de la Chișinău aflat acum la pensie, dar nu și resemnat cu postura pasivă de pensionar, adică dezangajat de la orice conexiune cetățenească.

        Dar până să ajungem la pensionarul încă activ în sânul Cetății, respectiv cel devenit septuagenar pe 30 aprilie și intrat în cinul celor consacrați îndeobște ca fiind al înțelepților, să pășim – cu pași grăbiți, ca să nu lungim prea tare vorba – pe urmele parcursului său biobibliografic, spre a desluși alcătuirea ființială a omagiatului nostru, cel care reflectează zilele acestea la condiția sa, invariabil împărtășită cu semenii săi, de  repede trecător prin viață.

        Vasile Șoimaru s-a născut în primăvara anului 1949 (30 aprilie) la Cornova, raionul Ungheni (fostul ținut al Orheiului) într-o familie, aș zice, de mazili, căci încă mai reverberează în prezentul ei obârșia boierească, ecoul dregătoriilor domnești pe care le-au îndeplinit  la curtea Moldovei Șoimăreștenii cei de demult (foști Navrăpescu). Dintre copiii lui Alexe și ai Ninei (fostă Roșca) Șoimaru, doar lui Vasile i s-au deschis căile spre școlile de dincolo de fruntariile strâmte ale satului. Și, cu voința cea numaidecât justificată de zestrea nativă, cornoveanul cu numele imortalizat de marele prozator Sadoveanu și-a desăvârșit studiile  preuniversitare și cele universitare, condiție necesară ca,  începând cu anul 1971, tânărul economist să poată profesa ca asistent la Universitatea care l-a format (Universitatea Tehnică din Chișinău).  În perioada 1973-1977 participa la cursurile doctorale în cadrul Institutului de Finanțe și Economie din Leningrad/ Sankt Petersburg, obținând titlul de doctor în economie în anul următor, cu  teza “Prognozarea productivității muncii în industria RSSM”. În intervalul 1982-1990 îl aflăm pe dr. Vasile Șoimaru consolidându-și cariera didactică în cadrul Universității de Stat din Chișinău.. Era atunci conferențiar și prodecan la Facultatea de Economie.

        Anul 1991, an de cotitură pentru românii basarabeni, înseamna în cazul profesorului de economie Vasile Șoimaru timpul astral pentru descătușarea românului din sine, a omului conștient de închisoarea ideologică în care fusese încarcerat.

Se înfiripează așadar angajamentul său plenar pe frontul reabilitării conștiinței naționale în Basarabia cea înstrăinată de Neam. Asta îl va desăvârși pe parcurs ca militant de frunte pentru democratizarea societății basarabene aflată în noua sa etapă istorică, în anevoiosul proces de apropiere de Patrie, de Neamul cel aparținător prin drepturi naturale și legitime.

        Istoria nouă a Basarabiei, provincie românească cunoscută azi ca entitate statală cu numele Republica Moldova și care îl are ca semnatar al Actului de Independență  și pe dr. Vasile Șoimaru, îl cerea pe conferențiarul de la Universitatea de Stat să se implice în politică. Calitatea sa de doctor în economie, cu studii solide de doctorat, precum și impulsul lăuntric al românului care supraviețuia în ființa sa însetată de împlinirea dezideratului național, ar fi putut însemna ceva în proiectul de revigorare a mult încercatei Basarabii. A devenit parlamentar în două legislaturi, desigur, din partea celor care reprezentau speranța, democratizarea societății și regăsirea cu Țara. În acea perioadă a marcat ca izbândă, din ceea ce știu eu, co-fondarea Academiei de Studii Economice din Chișinău, prima universitate de profil, al cărei prorector a și fost.

        Dar în politică aleatoriul este cel mai perfid inamic al celui care își face iluzii asupra proiectelor sale. Ne edifică asta chiar  Vasile Șoimaru  în „Căderea premierilor” și „Căderea Comuniștilor”, cele două cărți de publicistică ale sale, lucrări care îl vor consacra și ca membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, secția publicistică.

        Văzând însă puținătatea faptelor care s-ar fi impus spre a îndrepta răul făcut fraților români cu glia aflată în stânga Prutului, dr. Vasile Șoimaru a trebuit să demonstreze hotărâre fermă, nezdruncinată de nicio temere, de nicio ezitare  în a oferi acestei misiuni umărul său. Dar nu ca suport de alinare lamentaților, celor care invocau mereu fatidicul, ori sprijin oportuniștilor care își croiau, prin falsa lor apartenență la această nobilă mișcare civică și politică, calea pentru parvenire. Umărul vânjos al lui Vasile Șoimaru devenea stânca cea pe care se sprijineau fapte concrete și necesare, cele realizate împreună cu cei care i s-au asociat cu onestitate și cele ale lui, săvârșite adesea solitar, cu zeci de mii de kilometri parcurși, cu mii de cărți introduse în circuitul româno-român, multe dintre ele proiectate editate și tipărite sub coautoratul și/ sau coordonarea sa. Iar asta, adesea cu piedicile diversioniste ale unor potrivnici din lăuntru sau de la margine, adică de la vama hotarului care împovărează Prutul cu păcatul separatismului din sânul Neamului.

        Cine poate oare ignora obositoarele și aventuroasele sale călătorii, autentice expediții de documentare, pe urmele Armatei Române în extremitățile Frontului de Răsărit din al Doilea Război Mondial?! Au rezultat din  asta două ediții de carte cu titlul „Cotul Donului 1942, eroism jertfă trădare” (și material documentar pentru încă una, aflată în proiect) și două  Țroițe memoriale – probabil trei asemenea edificii omagiale, căci sămânța memorialului oficial inițiat de Guvernul Ponta e posibil să fi germinat  prin rolul cărții lui V. Șoimaru, ajunsă, ca mesaj subliminal, pe masa premierului de la București.

        Cu o extraordinară dăruire de sine, parcurgând expediționar distanțe ecuatoriale cu propriul automobil, dr. Vasile Șoimaru a realizat trei lucrări editorile cu valoare monumentală, monografii etnofotografice în care pasiunea sa pentru arta fotografică a făcut tandem ideal cu proiectul său sociologic „Românii din jurul României”. Această odisee a sa costisitoare pe drumurile uneori neprietenoase ale  românității din afara hotarelor României a fost răsplătită cu Premiul Academiei Române pentru sociologie (2015). Și pentru a sublinia că economistul de profesie e, implicit, și sociolog, dr. Vasile Șoimaru și-a accentuat această a două latură a experienței sale recuperând și punând în valoare proiectul nefinalizat al expediției sociologice conduse de acad. Dimitrie Gusti la Cornova în perioada interbelică. O echipă de specialiști, sub coordonarea sa, a recuperat tezaurul documentar rătăcit în arhive și a finalizat ceea ce a întrerupt războiul și prigoana comunistă. Și astfel, noua echipă editorială a oferit bibliotecilor, după 80 de ani de la întreruperea „proiectului Gusti”, monografia „Cornova – 1931”, poate cea mai complexă lucrare de gen, obol generos, respectabil omagiu adus de V. Șoimaru și echipa memoriei cercetătorilor care au plătit cu ani siluitori de închisoare comunistă (unii, chiar cu viaţa) osteneala lor dedicată Naţiunii, reintegrării Basarabiei în trupul Țării în perioada de după Marea Unire.

        Și apropo de Marea Unire, legat de Centenarul  înfăptuirii de la 1918, din păcate, cu efecte temporare pentru basarabeni, dr. Vasile Șoimaru a decis că nu poate fi imun la rezonanța istorică a evenimentului. Și și-a asumat, alături de un grup de istorici de pe ambele maluri ale Prutului, proiectarea și coordonarea editorială a o sută de cărți de Istorie nemistificată, de care basarabenii au fost vitregiți, o parte din proiectul său fiind deja realizată. De asemeni, profesorul Vasile Șoimaru e încă angajat într-un alt proiect  ce conține generic numeralul cardinal „o sută”, anume plantarea în R. Moldova a o sută de puieți de brad aduși, cu semnificație contextuală, dintr-o pepinieră de la Albă Iulia, cetatea Marii Uniri.

        Dar am promis că nu o să fiu lung la vorbă. Nu doar fiindcă asta descurajează cititorul grăbit, ci fiindcă e o hazardare necugetată să te iluzionezi că îl poți cuprinde pe profesorul Vasile Șoimaru într-un modest articol aniversar. Cu greu a fost reflectat (și asta în 2011!) într-o carte întreagă, o monografie dedicată lui de un colectiv de redacție al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”  din Chișinău („Un om al faptelor : Vasile Şoimaru – Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La aniversarea celor șapte decenii de viață, dr. Vasile Șoimaru are deja consacrată în alcătuirea persoanei sale substanța ființială a Omului Frumos”

Dorel SCHOR: La prima ocazie

– Aţi auzit ce a păţit Eliahu Iliescu, vecinul nostru? Omul ăsta nu ştia ce e odihna. Trup şi suflet pentru locul de muncă, primul la venire, ultimul la plecare şi între timp nici un minut de odihnă, nici o clipă de răgaz. Toată lumea îl aprecia, toţi şefii îl dădeau ca exemplu şi când a trebuit să fie unul avansat, acela a fost…

– Iliescu!

– Da’ de unde… Acela a fost Abutbul. Băiat bun şi ăsta, dar nici pe departe ca Iliescu. S-a dus Iliescu la şefi să-i întrebe, adică cum vine asta, domnilor, mereu spuneţi că eu sunt primul şi la o adică, îl avansaţi pe Abutbul? Şi şefii i-au spus, ai perfectă dreptate, dar nu cunoşti mentaltatea orientală? Vrei să se spună că facem discriminare? Sau că te preferăm pe tine din cauză că…Ai răbdare că la prima ocazie…

– Şi la prima ocazie…

– La prima ocazie a fost vorba de un schimb de experienţă în străinătate, pentru vreo două luni, în contul intreprinderii. Iliescu, mai, mai să-şi facă valiza când a aflat că a fost propus unul Shmidt. „Eu n-am nimic contra lui Shmidt ăsta, a protestat Iliescu, dar nu e drept! Aţi promis, m-aţi tot lăudat şi când să plec, deodată nu mai sunt bun”. Ba eşti foarte bun, i-au spus şefii pe şoptite, se înţelege că eşti cel mai bun, tocmai de aia nu ne putem lipsi de tine două luni…

Shmidt ştie engleză, de asta a fost propus, că altfel nu face prea multe parale…

– Şi la prima ocazie…?

– La prima ocazie s-a întâmplat că de la minister s-au dispus reduceri de personal. Şi printre cei concediaţi s-a aflat Iliescu!

– Nu se poate, e o greşală. Cel mai bun e dat afară?

– Chiar aşa i-au spus cei din conducere.”Vrei să-l dăm afară pe Abutbul şi să urle presa şi sindicatul că facem discriminare? Sau să-l concediem pe Shmidt şi să plece definitiv în Australia? Pe cine să dăm afară? Pe unul care abia ştie meserie şi nimeni n-o să-l angajeze? Pe altul care o să se apuce de hoţie sau, ferească sfântul, de beţie, dacă nu va fi ocupat cu slujba? Pe cine, spune tu, pe cine ne putem baza în aceste clipe grele? Nu pe tine?”

– Asta aşa este, ce-i drept e drept, am fost şi noi de acord.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

29 aprilie 2019

Al. Florin ŢENE: Dimineaţa de Sfântul Gheorghe

Dimineaţa de Sfântul Gheorghe

 

Aleargă primăvara desculţă prin sat

Şi stelele ai căzut în nucii grădinii

Dimineaţa nu s-au stins, n-au mai plecat

Au rămas ochiuri de izvoare la rădăcina luminii.

 

În apele lor închegate, tremurând în cupe de muguri,

Se zămislesc rodul de sevă, răcoare…

Luminau crengile ca nişte ruguri

Şi raze picurau, uimite de soare.

 

O, stelele pe punţile nucilor au căzut

Cu hlamidele lor muiate în lumină

Şi nu s-au pierdut,

Au rămas pe vechea tulpină.

 

Păsările au început un vechi tril

Concert la care au venit şi cucii

La sfârşitul nopţilor de april…

…Era Sfântul Gheorghe şi-n noapte înfloriseră nucii.

 

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

29 aprilie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru Sfintele Sărbători de Paște

SUB  PATRAFIR  DE  STELE

 

În timp tot rânduit-am biserici în Ardeal,

Să privegheze lumea din vârful unui deal,

Și de acolo  Doamne în preaspășită rugă

Iertări cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.

 

Mereu cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat

Sub umbra Ta  norodul  să-mi fie câștigat,

Că  Tu ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume

Feriți de rău și poate, trăi-vom vremi mai  bune.

 

La vechile-ți altare mereu s-au închinat,

Strămoși, moșii noștri și eu cu al meu leat,

Și-așa vor face încă urmașii mei de-acuma,

C-așa de prunci ne-nvață învrednicita, muma.

 

La sfânta liturghie, cucernicii părinți

Cu drag mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,

Ca ei să fim de vrednici în viața ce-o trăim

De vrem ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.

 

Păcătuim  în viață, că cel păcat ne-mbie

Ca să-i gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,

Uitând că doar iertarea și veșnica iubire

Ne sunt de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.

 

De-aveți în al vost suflet biserica din deal

Și încă jertfitorii cinstitului Ardeal,

Nimic în astă lume  n-o să vă fie greu

C-aveți de partea vostră pe Domnul , tot mereu.

 

Din huma cea cu moșii luați mereu putere,

S-aveți, când greu vă este, îndestulată vrere,

Să-mi țineți veșnicită biserica din deal,

Cu voi pe lângă dânsa, în bunul meu Ardeal.

 

Din lacrima durerii vă faceți bucurie,

Iar urgisita vreme istorie vă fie,

Să știe și nepoții pe-aicea cum a fost,

Că țara și cu Domnul pe-aicea au un rost.

*

Sub patrafir de stele, biserica din deal

Veghează pace-mi fie aicea în Ardeal,

Că la sfârșitul lumii, aici va fi  să-mi fie

Grădina Maicii noastre, cucernica Maria.

 

 

AICI,  LA MINE-N SFÂNTUL  MEU  ARDEAL

 

Motto:  „Ascunsă-i veșnicia în Ardeal,

                Prin văi umbroase, câmpuri, sus pe deal,

                Și  din cuibarul astui  dulce plai

                Tu ne-ai făcut chiar tinda unui rai”

 

Aicea-s frumuseți cum nu-s pe lume

Aici pământu-i unt de-ntins pe pâine,

Aicea stâna-i cuib de veșnicie

Și câmpu-ntreg cusut îmi e pe-o ie.

 

Aicea vorba-i lungă și domoală,

Aicea dorul țării-i dulce boală,

Aicea moșu-i sfântul din pomelnic

Și-n țintirim mormânt de om jertfelnic.

 

Aici noi ținem datina străbună

Și sfinții din altarne țin de mână

Să nu lăsăm credința veștejească

Și-n ceia tineri veșnic să renască.

 

Aici izvoru-i leac de lecui,

Iar cea codană bună-i de iubit,

Aici dacă mă-njuri de biata mamă,

La săptămână ți-oi mânca pomamă.

 

Aici trăim smerelnic și frumos

Îndestulați puțin, dar sănătos,

Aici suntem de când ne știm acasă

Trăind sub umbra Maicii cea Miloasă.

 

Aicea  râul, codrul, ne e frate,

Aicea depărtarea ni-i aproape,

Aici ni-i somnul veșnic în țărână

La cap cu-n prun, ca umbră să ne țână.

 

Aicea bolta nopți-i înstelată,

Iar pe cărarea strâmtă-nrourată

Sub pași ușori se tăinuiesc iubiri

Ce-or lăcrima cândva, în amintiri.

 

Aici voi fi mereu ce-mi place mie

Cât îmi sunt viu jertfelnic, mort, vecie,

Acum, un trăitor aici pe-un deal,

Iar mîine huma, bunului Ardeal.

 

 

VEȘNICIA  ÎN  ARDEAL

 

Sui, cobor și sui din nou

prin Ardealul meu în rouă,

Dealuri  îmi ajung la nori,

văi prin câmpuri îmi coboară,

 

Pe coline mărgelate

cu biserici mici, bătrâne,

Stău din timpuri vechi, uitate

ici și colo, târle, stâne,

 

Veșnicia și credința,

amândouă-n gemănate,

Întăritu-ne-au voința

să-i fim locului cetate.

 

Noi de-odat ne știm cu timpul

tot urcând din moș în moș

Îngânat-am anotimpul

pe  a timpului răboj.

 

Azi, suntem aici vecie

Și așa mereu vom fi,

Clipă de Dumnezeire

Cât pe-aicea vom trăi.

 

 

BISERICUȚA  DIN  ARDEAL

 

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

 

Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună

Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,

Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună

În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.

 

Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate

Și  multe mai făcură în viața lor de-acum,

În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate

Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru Sfintele Sărbători de Paște”

Alexandru NEMOIANU: Străjerii casei

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce dă bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legenda să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite; ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.

Aceasta legendă are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate, ea are, mai ales, o valoare alegorică. Ea ne spune că așezările care vor să dăinuiască au fost și sunt întemeiate de oameni ai pământului, care, vreme după vreme, au răsturnat brazde, au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință ca sămânța să aducă roada.

Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni au dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie. Ei sunt aceia care au cultivat pământul și împreună cu el valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu, sentimentul și onoarea familiei, dragostea, sentimentul de solidaritate și curajul de a sta în față năvălirilor. În acest fel acești oameni au devenit, simultan, țărani și păzitori de valori spirituale, adică grăniceri. În cursul istoriei știm cazuri când această condiție, țăran și grănicer, a fost instituționalizată.

Astfel în veacul al îi-le și al iii-lea d.Ch administrația romană va stabili în locurile greu de păzit pe „limitanei”, sau grăniceri. Acești oameni erau liberi, aveau în folosință pământul, pășunile, apele, pădurea, dar trebuiau să stea sub arme gata să respingă orice năvălitor. Mai apoi, în Imperiul Bizantin, granița de răsărit, greu încercată, va fi păzită de către vitejii „akrites” sau „cei de la hotare”. Aceștia vor avea de păzit nu doar hotarul, pământul, dar și credința vie. Faptele lor de vitejie aveau să fie cântată în balade la fel de frumoase ca poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul,”Digenis Akritas”.

Același tip de oameni au fost Romanii de la “margini”. Cei care organizați în “țări”, care în documentele medieval erau recunoscute ca “districte”, au stat pavăză puterilor creștine din vechime. Districte care încep sa fie pomenite în documente scrise din veacurile XIII-XIV dar a căror vechime este, fără îndoială, mult mai mare. În timp, în Banatul de munte, aceste districte au devenit, ’granița bănățeană” din veacul al XVIII-le și XIX-lea.

Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole. Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea. Ei aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata Împăratului. În Banatul de munte nu au existat „baroni” și „grofi”. Noi am fost și am rămas oameni liberi și stăpâni!

În cazul Românilor situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă, regula. Aceasta deoarece la Români așezarea de baza a fost satul. Stăpânirile se schimbau, năvălitorii treceau, val după val, dar satul rămânea pe loc, statornic în vatra și valorile sale. Ar fi de tot naiv să își imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale. Satul a stat mai ales de veghe unor valori spirituale, unui mod de viață, „legii românești”. Căci „Legea Românească” , înțelegerea diferenței dintre bine și rău a Românilor, s-a făurit în lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit: Daci, Romani, Bizantini. Paza acestei legi românești o făcea toată suflarea satului, mai puțin cei vânduți și repede dați uitării. Cei care își făceau crez din jaf și sălaș pe spinarea calului. Când spun această mă gândesc la o afirmație întâi făcută de către Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga spunea că în fapt Românii nici nu aveau „oști”. Căci oști provine din latinescul „hostis” care înseamnă dușmani. „Legea Românească” era apărată de țăranii-grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea. Asa au stat și stau țăranii-grăniceri înșiruiți în lungul munților din Bucovina și până la Almăjul cel fără egal. Acesti oameni alcătuiesc osătura tare a Neamului și în ei a stat făgăduința existenței românești în tot cursul istoriei sale. Dincolo de ce va aduce viitorul cineva se poate întreba ce putere, ce resort tainic îi ține în putere pe țăranii-grăniceri, îi ține drepți, gata de lupta, neclintiți și cu îndrăzneala și încrederea de a spune,” nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce”. Este vorba aici de credință neclintită într-un Dumnezeu personal. Cel care ieri, azi, întotdeauna, se află lângă noi: lucrând necontenit, rânduind ploaie la vreme și punând pe masă, „pâinea noastră cea spre ființă”.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

29 aprilie 2019

Adrian BOTEZ: HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOȚI VOM ÎNVIA!

…”A înviat” – adică (HRISTOS-DUMNEZEUL UNIC) a afirmat şi afirmă, etern şi fără alternative, conştienţa preeminenţei, absolute, a  DUHULUI, asupra HOITULUI. Adică, HRISTOS-UNICUL DUMNEZEU, prin afirmarea MODELULUI DIVIN (“CRUCEA SUFERINŢELOR”) – restaurează OMUL PRIMORDIAL – care OM PRIMORDIAL,  VINDECAT DE MOARTEA-HOIT, VINDECAT DE “GOLREDEVINEPLINUL COSMIC, DESĂVÂRŞIT-ÎMPLINIT” : ETERN-LUMINATUL DUH ADAMIC – “Întru DUMNEZEU-HRISTOS”…!

…Şi spune, astfel, Avva GHELASIE GHEORGHE, Sfântul de la Frăsinei :

Omul, în special, are TAINA CHIPULUI VIEŢII şi VIAŢA este la Răscrucea dintre „pomul morţii” şi POMUL VIEŢII. Nu există altă <<ieşire>> decât prin acest HOTAR.

Nu răul este < <duşmanul>> Binelui, ci <<golul>> dintre Bine şi rău, care nimiceşte şi absoarbe în <<prăpastia>> sa, atât Binele, cât şi răul. De aceea, ÎNVIEREA <<Crucii suferinţei>> o face HRISTOS, ce RESTABILEŞTE CRUCEA VIEŢII Primordiale.

 

În Creştinism, CHIPUL CRUCII se ARATĂ la FAŢĂ, ca FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, HRISTOS Cel ÎNVIAT, Cel ce RESTABILEŞTE TAINA CRUCII VIEŢII din Rai.

HRISTOS Cel ÎNVIAT desfiinţează <<moartea>> şi rămâne doar POMUL VEŞNICIEI.

Dacă Omul îşi GĂSEŞTE CHIPUL, dispare şi <<Pomul morţii-Chipul Omului cel ne-împlinit>> (cf. AVVA GHELASIE GH., despre MISTICA CRUCII şi ARĂTAREA CHIPULUI).

 Ca să ne dăm seama cât de săraci, pustiiți de deșertul nimicniciei și fără de rost am fi putut fi noi, oamenii (precum aceia dintre evrei, care, și azi, au mare și dureroasă îndoială și încrâncenare disperată, cu privire la ce-au făcut, atunci când L-au răstignit pe DUMNEZEUL-HRISTOS, în vârful Golgotei Ierusalimului celui Vechi!) – și cât de Luminată și dătătoare de Sublime Rosturi este Taina Învierii Lui HRISTOS, se scrie, în Epistola I, către Corinteni, de către Sfântul Apostol PAVEL (cu mare și de nesmintit îndreptățire!): “Iar dacă HRISTOS n-a înviat, atunci zadarnică este propoveduirea noastră, zadarnică și credința voastră. (…) Căci dacă morții nu învie, atunci nici HRISTOS n-a înviat, iar dacă HRISTOS n-a înviat, atunci tot în păcatele voastre vă aflați. De aceea, și cei ce au murit în HRISTOS, au pierit. Și dacă noi numai pentru viața aceasta ne punem nădejdea în HRISTOS, atunci suntem cei mai nefericiți dintre toți oamenii. HRISTOS, ÎNSĂ, A ÎNVIAT DIN MORȚI. ÎNCEPUT AL ÎNVIERII MORȚILOR S-A FĂCUT. Căci precum moartea a venit printr-un om, așa tot printr-un om a venit și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa în HRISTOS vor învia toți. Fiecare însă la rândul său: începutul L-a făcut HRISTOS. După aceea vor învia ai Lui HRISTOS, la venirea Lui” (Epistola I, către Corinteni, cap. XV, 17-23).

Spune și Părintele DUMITRU STANILOAE, cel mai înalt Duh al ORTODOXIEI (din Răsărit! – zic așa, când văd, cu mâhnire, în câte colțuri de lume au trebuit să migreze valahii noștri… –  cei mai mulți, din pricini de necaz și de multe și nestinse nevoi!), mai spre zilele noastre (cele de adânc păcat al uitării și zile ale marilor șovăieli și întunecări ale Duhului!): ”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

Deci: HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOȚI VOM ÎNVIA!

————————————————–

Adrian BOTEZ

28 aprilie 2019