Valeriu CÎMPEANU: Acum

Acum

 

Acum poţi să vii, Iubito
au înflorit liliecii în inima mea
trandafirii au îmbobocit şi ei
odată cu magnoliile
ce stau să pleznească
de bucurie că vii
iarba te aşteaptă
să o calci desculţă
sub roua sclipind
să te vadă zâmbind
iar eu mi-aştern
tot sufletul în calea ta
covor de tăceri şi de dor
că n-ai să-ntârzii
ca să vii negreşit
în primăvara aceasta
ce, iată, a-nflorit
în inima mea
unde te-aştept
ca să vii
şi să rămâi în ea
atât cât vei vrea …

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

24 februarie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Măscăriți iubirea!

MĂSCĂRIȚI IUBIREA!

 

Vino tu pe coama nopții când nu-i lume să te vadă,
intră în odaia rece unde zac în zeghea morţii ,
apa dă-mi şi-mi udă fruntea, umbra lumânării cadă
peste chipul fără sânge, neputinţă-n faţa sorţii!

şi nu plânge-a mea cădere pe a altei scări povară
şi din iad mă-ntorc la tine fantomatică şi umbră,
nu te las să bei tu singur a damnării cupă-amară ,
nici să-mparţi cu mine coasa morţii, Doamnă sumbră!

ne-am iubit trecând cu sete peste taina celor sfinte…
„cununii” prea aranjate de-ale rudelor averi,
lămâiţă-n creştet, albă, rochii, trene, seci cuvinte
mi-au lăsat ca rang pe umeri, odioasele poveri !

doamnă dusă în caleaşcă şi plimbată-n bâlci cu glanţ
al ieşirilor în lume cu monoclu şi cu lustru…
ascunzând mizere vicii, tu-doi ochi fără un sfanţ,
m-ai salvat din închisoare, în lăcaşul tău lacustru.

şi sub lampa ta ciobită, ne-am iubit, am scris şi-am râs…
de unde să ştiu că „sfânta taină” fuge pâră
şi tot Raiul ni-l transformă dintr-un Paradis în plâns ?
sânge foc, pe buze albe le-ai sorbit a bolii dâră..

nu mă plânge! astă seară eu mă-ntorc în locul nostru
şi te-aştept cu masa pusă, cu o carte necitită,
n-am ştiut în lumea noastră despre crunt destinul vostru,
măscăriţi iubirea-n taine, în biserici… amuţită!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

24 februarie 2019

Elena TUDOSA: Azi iubirea

Chiar în zi de Dragobete

 

Frunzulița de scaiete,
Chiar în zi de Dragobete,
Când băieții pendelete,
Merg cu drag l-ale lor fete…
La căsuța cu cerdac,
Unde-am sădit liliac,
Scârțâie portiță-ncet,
Eu pe Gheorghiță-l aștept,
Cu dorul în inimioară,
Ca în fiecare seară,
Număr orele mereu,
Dar vad ca Gheorghiț-al meu,
De-o vreme mă cam minteste,
Și la alta să oprește,
Teamă am că nu mă mai iubește,
La min’nu se mai gândește.
Dar eu nu îmi sar din minte,
Și fiindcă-s fata cuminte,
Frumos astăzi mă îmbrac,
Și-am sa ies la hora-n sat,
Am sa-mi pun în par o floare,
Busuioc la cingătoare,
Și am să ies la jucat,
Cu Vasile cel bogat,
Care de mult îmi vrea bine,
Să se însoare cu mine.

Te-am iubit Gheorghe cu foc,
Și – ai dat cu piciorul la noroc.
Chiar de încă te iubesc,
La min’nu te mai pripasesc,
Gata, de azi m-am gândit,
Cu Vasile mă mărit,
Eu i-s draga, la mine-o sa țină,
Și-o să-i fiu bună gospodină.
De-oi purta-n suflet dor si-alean,
Vasile se trage din bun neam,
Să-mi treacă doru’de tin’ Gheorghiță,
Am să seamăn în grădiniță,
Drept aproape de portiță,
Flori mândre de lamaita,
Să te-mbete-al lor parfum,
Ori de câte-ori treci pe drum,
S-oftezi Gheorghiță din greu,
Că n-o fost să fii al meu.
Atunci când te-ai însura,
Dor de mine să-ți usuce inima,
Să n-ai liniște și pace,
Chiar de viața cursu -și face,
Dorul meu te-ardă cu foc,
Chiar de-o fi să ai noroc,
Să-ți frigă rău sufletul,
Să plătești scump iubitul.

Viața este trecătoare,
Își urmează cursul său,
Leana nu e fata mare,
Și nici Gheorghe nu-i flăcău,
Au încaruntit la tâmple,
Pasul li-i desperecheat,
Au obraji brazdati de riduri,
Trupul li-i încovoiat,
Merg pe drum iată vorbind,
Își aduc cu drag aminte,
Să duc către tintirim,
Cu lumânări la morminte,
Pe furiș ei se privesc,
Mai oftează când vorbesc,
Spunându-și c-o greșit mult,
C-au luat și n-au dorit,
Însă timpul le-a trecut,
Si nimic nu-i de făcut.

Dragi flăcăi și voi dragi fete,
Astăzi este Dragobete,
Iubirea cu voi sa fie,
Până sus în veșnicie,
Luați seama ce iubiți,
Să nu fiți dezamăgiți,
Alegeți cu sufletul,
Ca să n-aveți regretul,
Alegeți cu inima,
Chiar de-o fi a aștepta,
Dragobete să vă fie,
Dragoste și bucurie,
‘N inimă flacără vie.

Continue reading „Elena TUDOSA: Azi iubirea”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Sărut floral…

Sărut floral…

 

Te-ai îmbrăcat în flori de tămâioară
și-n părul tău ți-am prins o margaretă,
Iubita mea, parfum de primăvară,
cu irişii bătuţi pe verighetă.

Narcise albe ţi-ai cusut pe ie
şi sânii-ţi parfumaţi cu busuioace,
Metafore ţi-am scris în poezie
cu fluturi albi răpiţi pe la soroace.

Trăieşte-ţi visul nopților cu floare,
Parfumul alb în somn tu îl ridică
şi îngerii ce-ţi iasă pe cărare-n
livada mărului…roză tunică…

Acolo şezi, cu ochi în bob de rouă,
Ţi-s umezi şi senini ca luna plină
cea roză şi străină numai nouă…
Vei scrie vers…voi aştepta Lumină!

Te-ai imbrăcat în şoapta de matase
cu trena albă în răpuse-accente,
Rondel de vişin iţi voi scrie-n vise
pe calea versului din oriente…
…………………………………
Te-aş saruta în somn pe busuioace
cu flururi albi răpiţi pe la soroace!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

23 februarie 2017

 

Ioana CONDURARU: Poeme de dragoste

Dragoste împlinită

 

Dinspre văi, adie vântul,
Simțind parc-a primăvară,
Înveselind anotimpul
Cu o boare mai banală.
Râzând soarelui, angelic,
Rada, cu rochița înflorată
Cântând suav, ecumenic,
Vrea iubirea adevărată
Privind lacul cum străluce.
La ureche, îi adie,
Un glas șoșotind suav:
,, Ce frumoasă ești tu, Radă
Cu trandafiri pe obraz!”
Uimită, întoarce capul.
Mare însă-i fu mirarea!
Dragobete din poveste
I-a răpit îmbrățișarea.
Cu priviri tandre, sfioase,
S-au trezit cu flori în plete
Și cu dragostea-într-o coastă,
Colo sub aorta stângă
Unde inima pulsează.
Luna cu a ei grandoare,
I-a îmbrăcat în diamant
De la creștet, la picioare
Lângă lacul fermecat.
Darnic, astrul luminos,
Un luceafărul plin de zel,
Le-a dat amabil, sfătos
A lui rază, pe un inel.
Și i-a logodit natura
Punând trena de smarald.
Din rubine-i și cununa
Ce din astre s-a lăsat.
Masă mare se întinse
Peste câmpul amorțit
Căci și fluturii sosise,
Cu un șarm ne mai văzut.
Uite așa, gingașa Rada,
Cu mirajul din priviri,
La vrăjit pe Dragobete
Și-au rămas de-a pururi miri.
Nu-i poveste, nici minciună.
Dacă vreți tot adevărul,
Să vă spună însăși luna,
Când va lumina iar cerul.

 

Nedee

 

Ce dulce, tandră arătare
Decupată din poveşti!
Femeie, chip de floare,
Ce dulce şi suavă eşti!

Nu-ți trebuie nestemate
Să-mpotobeşti a ta natură,
Domnul te-a alcătuit cu toate,
Fragi gingaşi a pus pe gură.

Doi ochi luceferi zåmbitori
Ce -mprăştie mărgăritare,
Sânul duios şi roditor,
Crescând copii cu adorare.

Nedee, poate un taifun
Răzbătând trăirea vieții,
Când greutăți în jur se-adun,
Īngenunchezi şi-n vis poeții.

Atătea versuri dăruite,
Cuvinte mii pe-altar de crin,
Au fost depus mereu poeții
Dorind iubirea īn suspin.

Rostul moştenit în vreme
De-a fi mai pură c-a natura,
L-ai īnvățat måndră Femeie,
Nedee sfântă precum luna.

Vei fi mereu mârgăritarul
Īnflorit în prag de primăvară,
Ducând pe umeri întreg greul,
Femeie soață, pururi Mamă.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme de dragoste”

Alexandru NEMOIANU: Fiul risipitor

Fiul risipitor, de fapt rătăcit, pierdut, ”confuz”, nu se putea întoarce decât atunci când își venea în fire, când își dădea seama că se află în stare de păcat și regretă această stare și dorea să o schimbe, deci se pocăia.

TATĂL îl aștepta din totdeauna, cu aceiași dragoste, neschimbată. Mai mult, îi iese în întâmpinare. Iar aici vedem o mare taină și descoperire.

Mai întâi trebuie să fim conștienți că “pildele” spuse de Iisus nu erau produse ale fanteziei, erau fapte și întâmplări reale, din existența imediată. Dar ele erau dezbrăcate de lutul gros și arătate în semnificația lor duhovnicească, ca stare pilduitoare ,în veci.


În acest caz Tatăl și fiul au fost un caz real, cunoscut. Tatăl a alergat, în întâmpinarea fiului reîntors, dintr-un motiv simplu.


Pentru a ajunge la Tatăl, la locuința Tatălui, fiul trebuia să treacă prin sat și acolo, locuitorii care știau faptele lui rele, l-ar fi omorât. Tatăl a alergat și l-a salvat. Mai mult, a dat un ospăț și i-a pus inel în deget arătând că l-a reinstituit în “starea dintâi”, de fiu și moștenitor. Ospățul a fost un motiv de bucurie dar și o afirmare solemnă, că fiul este pus în drepturi, iertat și recunoscut. Aceasta a fost o întâmplare reală, cum real a fost “săracul” Lazăr.


Dar ca exemplu duhovnicesc ni se arată mai mult.


Cei care ucid pentru păcate săvârșite sunt chiar cei care ne ispitesc la ele, demonii. Pe aceștia îi alungă Tatăl. Căci Tatăl, atunci când ne pocăim sincer, iartă și uită. (De aceea este atâta de neghioabă formula, ”iert dar nu uit”, una nu este posibilă fără alta). Necuratul este cel care întocmește “condici” și ține contabilitate. De acest nărav era cuprins, până la un punct, și fratele mai mare, cel care reproșează tatălui generozitatea față de, spune el nu fratele meu, ci spune, ”acest fiu al Tău”. Este acolo manifestarea invidiei și egoismului, care țin de firea căzută a omului. Dar Tatăl îl luminează, ”acest frate al tău era pierdut”. Pentru regăsirea lui, pentru pocăința lui, pentru metanoia (întoarcere lui, Tatăl îl iartă și îl așează în starea dintâi. Raiul și dragostea Tatălui este pentru TOȚI și pe Toți ar dori Tatăl să ne aibă. Iar, dacă ne pocăim, ne întoarcem cu toată inima spre El și Biserica Lui cea Ortodoxă El ne primește cu brațele deschise veșnic în așteptare. Căci a Lui este Împărăția și Puterea și Slavă, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh,în veci. Amin!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

24 februarie 2019

Camelia CRISTEA: Speranțe noi

Speranțe noi

 

Se topește neaua, iarna vrea să plece

Un fular îmbracă clipa cea mai rece,

Clopoței albiți de lungi așteptări

Vestesc primăvara, verdele-n cărări.

 

Peste toate vântul trece cu măsură,

Clipa primenită parcă iar o fură…

În trăsuri de flori și alai de soare,

Aș pleca din mine, iarăși la plimbare.

 

Iarna mă tot strigă, eu nu o aud,

De o vreme parcă sunt și mut, și surd,

Într-un strai de soare, iar m-aș îmbrăca

Unde-i tinerețea să alerg cu ea?

 

Anii cei mai puri, au plecat se pare…

Prin nămeții vremii, soarele răsare,

Dulce amăgire, un noian de dor

Printre anotimpuri, eu doar călător.

 

Vine primăvară, cu speranțe noi

Chiar de este greu, nu dau înapoi

Ghiocei pe cale, uneori la tâmple,

S-au pornit să pună, grijle de multe.

 

Vine primăvara cu speranțe noi…

Mă scald în lumină și în calde ploi…

—————————–

Camelia CRISTEA

București

23 februarie 2019

 

Luminița BORCAEAS: Iubire

Ne cântă valurile mării romanța iubirii noastre,
traversând-o peste hotare, a pescărușilor aripioare,
Curge un flaiment din cer gurile noastre se întâlnesc,
hrănindu -se zi după zi cu dulcea miere a dragostei.

– ” Privește-mă ca o zeiță și dă- mi sărutul ca sămânță,
să înflorească intre noi precum copacul plin cu flori.
Scufundă-te în inima mea să n-aibe loc lacrima grea,
atinge-te de al meu cord să te respir, să te miros.
Vreau în umbră și în tăcere, pe trupul tău de femeie,
să torn primăveri și veri, ce topesc golurile reci.
Tu ești persoana ce o iubesc ,
Ce o am în coastă și-n inimă…
Tu ești a mea speranță
Și o rază de lumină! ”

-” Plutește-mă în scorbura patului tău,
să ne iubim din nou, din nou,
Tocește- mi buzele fără cuvinte cu desfătarea ce-o tânjește.
Declină- mi corpul încordat să-i auzi pulsul agitat,
cu respirația sacadată, sărutul să mi-l pui pe pleoapă.
Sărută- mi coapsa mea de Eva și soarbe din venele ei ,
sughițul lavei ce pulsează , cu o tăcere agitată. ”

Pe aripi de delir să ajungem pe tronul nebun ,
Emoțiile vii să ne îmbete , străpungându-ne prin piele.
Pe umerii dragostei să semănăm, alinări ce bat fierbinți
Suflul fericirii , miros să ne fie în inimi.

——————————

Luminița BORCAEAS

24 februarie 2019

Ana MUNTEANU DRĂGHICI: Privirea smaraldelor

PRIVIREA SMARALDELOR

 

Spre Lucifer, apostrofări,
Când, la îngeri, în clipire,
Oglindiri de disperări
Din ființe răvășire…

Uneori printre petale
Sub tălpi spinii se-nfiripă,
Dar tăișul lor e cale
Spre albastrul zbor de-aripă.

Sângerează-nțepătura
Spinului durând petala,
Dar o nouă ìnflorire
Va-nfrunta prin vis rafala.

Numai negrele orgolii
Pot iubiri să-nmormânteze,
Sub obscurele lințolii
Singurătăți le vegheze.

Ideală-i armonia
Fără zbuciume și patimi
Absorbind doar poezia
Și surâsuri ca și lacrimi…

Nu renaște începutul
Din sfârșit ce te-a rănit…
Vindecarea, e poemul
Din durere plăsmuit!

Noi, cei desfrunziți de vreme,
Clătinați de zbucium tern,
Retrăim doar în poeme
Aspirația spre etern.

Din perpetuă lumină,
Deschizând speranțe-n dor,
Va urca în cer grădină,
Privirea smaraldelor…

––––––––––

Ana MUNTEANU DRĂGHICI

(Ana De Sighișoara)

21 februarie 2019, Chicago

 

Gheorghe PÂRLEA: Din găoacea satului (cugetări)

 

DIN GĂOACEA SATULUI – Cugetări

                                                 (Din ciclul „Insomnii îmblânzite”)

 

Satul e sămânţa din care a germinat Țara. Cum se știe, orice sămânță, după germinație, moare.

***

Satul de azi e o corcitură între ce a fost şi ce râvnesc impostorii lui să fie: nici cal, nici măgar.

***

Viaţa „la ţară” e acum un purgatoriu pentru accederea la falsul paradis urban.

***

În sat au izbândit câinii, de vreme ce… au murit caii.

***

Plugul timpului nostru nu mai zgârie pământul, dar îngroapă adânc în el otrava.

***

Mincinosul satului se numeşte acum… ecologist.

***

Dacă va izbândi anticristul, ultimul înfrânt va fi un sătean din nordul României.

***

Biserica satului e acum o arcă în așteptarea altui Potop. Încă nu s-a arătat celălalt Noe.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

22 februarie 2019

(Foto: Aurel Băeșu – „Bătrână torcând” )