Claudia BOTA: Plouă iar…

Plouă iar…

 

Plouă iar, cu săruturile inimii tale,
Îmbrățișează-mă ca să-mi acoperi inima,
Depărtările s-au strâns într-o respirație.
La orizont am contorizat minusurile care ne-au limitat
Și m-am îndurerat că în dimineața aceasta trebuia să pleci,
Mi-a rămas să-mi adun visele pentru această călătorie,
Despre care mâine nu vom mai vorbi.
Sper că n-ai să adormi când mâna mea se va întinde
Să cuprindă liniștea ta,
Oglindită în ondularea apelor,
În sunetul soarelui ce va respira,
Chemarea ta.

———————————

Claudia BOTA

30 iulie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Dragostea se vinde la tejghea

DRAGOSTEA SE VINDE LA TEJGHEA

 

Dragostea se vinde la tejghea,
În piața asaltată de stranii precupeți
Nedumeriți câți bani să ceară-n schimb pe ea
Cine dă lovitura acestei dimineți ?

 

Pe o tejghea prăfuită stătea iubirea,
Tristă și umilă-n lacrimi mă imploră
Și chiar de-i voi grăbi morții regăsirea
Îi transform lacrima în strune de vioară.

 

În piața măturată de vânturi și de ploi,
Clipe de dor se tânguie cu jale
Măcar o clipă vreau să dau timpul înapoi
Să curg în cupa mea, cea plină de petale.

 

Mi-am așezat a mea iubire pe tejghea,
O dau doar pe-un descântec a blestem
Pe care să-l rostesc ca pe o mantră grea
Până voi ajunge eu însumi un totem !

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

30 iulie, 2018

Harry ROSS: Aforisme

Dacă s-ar monta pe Terra turnuri emițătoare  de bune sentimente, pământenii ar  fi invadați de emoții poetice permanente.

*

Din pură întâmplare, am surprins o controversă  de  IDEI  între doi șoricei. Ei bine, nu m-am băgat  între  între ei…

*

Ne diferențiem prin aspirații, interese și pretenții. De aici supărările, diferendele și conflictele. Dar nici dacă am fi toți la  fel, nu ne-am înțelege de fel.

*

Educația ar trebui începută în fragedă tinerețe ca atunci când omul ajunge la deplina maturitate să-și ia doctoratul în bună purtare.

*

Mai bine să nu ști, cât ști, decât să afli cât ești de imbecil.

*

Merită  să-ți dai viața pentru un ideal dacă acel ideal este imperios unui regim corect.

*

Sechelele unui regim oricât de crud stăruie  în noi obsesii  până murim.

*

Dreptatea n-a învins  totdeauna strâmbătatea.

*

Nu te încurci cu o femeie pentru care amorul este doar o teorie.

*

Poți fii un maimuțoi. Un rățoi dau un pițigoi, dar înainte de toate să fii un om de soi.

*

Cine s-ar fi gândit că vom apuca un secol încărunțit?

*

Sistemul este bun, dar cine l-a creat e cam nebun.

*

Săptămânile se scurg la vale, anii plâng de jale.

*

Subtilitatea alimentează iubirea.

*

 Nimic nu perfect. Până și globul e ici-acolo defect.

*

Credem în semnele rele, deși nu totdeauna prevestesc vremuri grele.

*

Urgiile vremii au adus lumea, în chip nedemn,  la sapă de lemn.

*

Suntem înfometați de bani, și asta nu de acum, ci de ani.

*

Apetența pentru fotbal nu are rival.

*

Nimeni nu ne poate impune o viață scurtă cu renume.

*

Ombilicul odată tăiat, fătul se poate socoti …bărbat.

*

E bine să trăiești între femei, nu să pieri.

*

Muzica ușoară e la mare modă, și la nepoată, și la dodă.

*

În  noaptea muzeelor  intrarea e gratuită, dar  ieșirea e grăbită?

*

Ca să te cunoști mai bine, scufundă-te  în tine, la sine. Acolo în adânc  vei descoperi ambițiile care te macină la rând.

*

Sinele nu egalizează binele.

—————————-

Harry ROSS

Israel

31 iulie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Pomanagii care se văicăresc

Am mai avut ocazia să spun că nu cu multă vreme în urmă în România a mai apărut o formație politică. O formație politică slăbănoagă dar care s-a autointitulat ,,salvatoare”. Acești “salvatori”, toți băieți de bani gata și întreținuți de rubedenii care și-au însușit fraudulos bogăția României, cei care s-au constituit în “patroni” prin ușa din dos și au alcătuit sinistra gașcă a “neamului prost ajuns în fruntea bucatelor”, ei bine acești răsfățați de bani gata se screm să ajungă și conducătorii bietei țări. Este bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.
Inițial “salvatorii” se rezumaseră la București. După eșecul electoral avut acolo s-au gândit că a venit momentul să “salveze” și țara. Nici mai mult și nici mai puțin. Alcătuiți într-un partid, care și-a făcut “program din nenorocirea țării” , și-au dat repede “arama pe față”.
Fără mari delicatesuri și-au debarcat întemeietorul care, aparent, avea anume rudimente de instinct moral și s-au alcătuit în partida “spunem nu”, altfel formulat, ”scoală-te tu,că să mă așez eu”.
“Salvatorii” s-au constituit în cei mai aprigi promotori ai celor mai aberante cerințe ale sinistrelor Organizații Ne Guvernamentale (care sunt oficine de promovare a intereselor străine), participanți la abominatia #rezist și parte din jalnica mulțime a “imbecililor utili”.
Nu a existat măsură sau încercare de a face rău României pe care acești saltimbanci să nu o fi susținut.
Ei au stat împotriva reformei aparatului justițiar. Un aparat care devenise stat în stat și de fapt, mai exact “stat paralel”, au stat împotriva modestelor încercări de verticalitate în relația cu “apusul liberal” (în realitate “globalismul”, disoluția morală și cruzimea “elitelor transnaționale”). ”Salvatorii” au ajuns cea mai stridentă formă de anarhie malignă, acțiune anti națională, anti creștină și anti statală. Zbieretele lor sunt în spirit îndemnuri la sediție și personal nu înțeleg de ce autoritatea statală nu le tratează ca atare.
Dar iată că văicăreala intercontinentală a acestor pomanagii și atleți ai “sorosismului” a aflat o nouă manevră: “mișcarea” fără penali.
Aici trebuie să deslușim înțelesul cuvintelor. Ce înseamnă, în contextul folosit și creierașul “salvatorilor”, ”penali”?
Aparent asta înseamnă pentru ei majoritatea guvernamentală și, prin extensie, toți cei care stau în calea unei guvernări “salvatoare”. (Căci acești nătărăi zburdalnici sunt și plini de orgoliu, ei își chiar imaginează că ar putea guverna o țară; atunci când, cei mai mulți dintre ei, nu sunt capabili să își guverneze nevestele și copiii!). De fapt ce caută “salvatorii” este o deschidere publică. Majoritatea românilor, pe bună dreptate, nu îi iau în seama pe acești obraznici, și, mai exact, majoritatea nici nu știe că ei există. Deci prin aceste liste, ”salvatorii”, își imaginează că vor căpăta notorietate. Dar aici ei se înșeală; românii au bun simț și știu diferența dintre ce este fals și ce este autentic.
“Salvatorii” caută să promoveze un “referendum” “fără penali”. Dar ce despre penalitatea rubedeniilor lor? Ce despre penalitatea bunurilor fraudulos însușite de acele rubedenii? Acest “referendum” propus de “salvatori” este manifestarea grețoasă a unor pomanagii care se văicăresc. Dar mai ales “salvatorii” dovedesc crasă stultitie (vulgo dictum, prostie).
În față Românilor stă un referendum, cel despre definirea familiei ca unirea în dragoste între un bărbat și o femeie. În acest gen de referendum românii cred cu toată inima și pe cei care stau împotriva acelui referendum îi consideră gunoi uman. Iar cei mai violenți oponenți ai acestui referendum sunt exact “salvatorii”.
Nu am îndoială că acest partid de nimica va intra foarte repede într-o meritată uitare și că încercările lor anti-naționale vor eșua dar, până atunci, oare de ce mai fac oamenii ăștia umbră pământului?

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

30 iulie, 2018

 

Vavila POPOVICI: Educația hrănește inimile

„Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”

 – William Butler Yeats

 

   Cuvântul educație provine din latinescul „educatio, -onis” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Conform DEX 2009 este „fenomenul social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate; cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora”. Este o acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Educația este cauza tuturor manifestărilor noastre care produce efecte importante.

   Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Este importantă deoarece ea poate schimba fața lumii.

   Filozofii s-au ocupat de înțelegerea, definirea educației. Grecul Socrate, gânditor creștin înainte de creștinism, insista asupra faptului că viața trebuie cunoscută, cercetată, nu glasul celorlalți trebuie înăbușit, ci pregătirea de sine însuși a fiecăruia este importantă, pentru a deveni virtuoși.

   Platon, filozoful modern al Antichității, definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.

   Aristotel, cel mai mare filozof și om de știință al Greciei Antice, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

   Johann Amos Comenius, filozof ceh, important pedagog (1592-1670) considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devenind un bun al fiecărui om numai prin educație.

   Pentru filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) educația se stabilește între educator și copil (viitorul „gentleman”).

   Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „educația are drept scop formarea caracterului”.

   Educația conduce la un proces de umanizare; omul nu poate deveni om decât dacă este educat. El este un întreg proces spiritual, și ca atare, nu este niciodată ceva complet împlinit. „Omul este om întrucât se face om”, omul are valoare prin ceea ce va putea face, el fiind „o eternă promisiune”, spunea, pe bună dreptate, filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944).

   Societatea zilelor noastre solicită mai mult ca oricând inteligența și capacitatea creatoare a omului. Prin urmare, se precizează că „prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de viitor ale societății”. În acest sens educația pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, pregătește omul pentru viață, stimulează idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.

   Educația este un fenomen social, specific uman apărut odată cu societatea din comuna primitivă, și este supusă schimbărilor istorice care apar odată cu societatea, din necesitatea dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat.

   „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, spunea filozoful, politicianul chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.). Viața trebuie înțeleasă, și pentru a o înțelege este necesar mai întâi a ne înțelege pe noi înșine. Vrem să cunoaștem cât mai multe din ceea ce ne înconjoară, dar nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citit doar câteva pagini. Și mai avem atâtea pagini de citit și de reflectat asupra lor! Nu în zadar, încă din timpul Greciei antice, Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripționată cugetarea lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

   Este nevoie de a înțelege bine și corect viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate care, sunt ale omului. Este vorba de emoțiile noastre, de acei așa ziși fiori care ne străbat: „Dacă nu se aprinde acea flacără, dacă elevul nu simte acea foame de a înțelege, totul se duce de râpă”, spunea matematicianul român Solomon Marcus, în cadrul unei conferințe. Da, educația se plantează în minte, pentru a hrăni inimile.

   Petre Țuțea vorbind despre concepția din vremea noastră, pentru ca viața să fie suportabilă, atât cea individuală cât și cea colectivă, sistemul instructiv – educativ trebuie să creeze condițiile necesare dezvoltării unui om întreg, normal, liber și demn, conform gândirii lui Platon care-și păstrează valoarea și în timpul nostru, valoare la care s-a adăugat caracterului tehnic al modernității „timpul nostru arătându-ne când un om mărginit teoretic, tehnic și practic, prin specializare, când redus conștient la neliniștile lui metafizice, exprimate estetic”.

   Educația are un început, trebuie să cultive o viziune integrală asupra vieții, să se desfășoare pe întreg parcursul vieții, desigur în mod gradat, importantă fiind cea din prima parte a ei, atunci când se imprimă bine în mintea copilului, a tânărului, perceptele morale, fiindcă, mai târziu, avea dreptate dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) când spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia.

   Casa părintească și școala sunt locurile de bază ale însămânțării educației, a consolidării în sufletele copiilor a sentimentelor bunei cuviințe și ale decenței, în scopul evitării libertății haotice dobândite în lipsa educației, prin care intră cu ușurință viciile, ura ajunsă la cote maxime, obrăznicia, răzbunarea, lipsa de respect, toate manifestările insultătoare, devastatoare la adresa semenilor.

   Copiii sunt viitorul – ei trebuie pregătiți pentru evitarea răului acestei lumi, pregătiți să înfrunte greutățile, să se comporte civilizat, să conștientizeze răul pe care-l poate determina comportamentul necivilizat, imoral al oamenilor fiindcă acesta devine deprindere cu ușurință, să păstreze credința neamului, s-o respecte, fiindcă credința este cea care ajută în educație.

   Cultivarea respectului față de părinți și față de cei mai în vârstă are o mare importanță, pentru că actualele tendințe nivelatoare, uniformizatoare duc, pe nesimțite, la necuviință și nerușinare, distrugătoare pentru viața socială. „În vechea literatură grecească, nerușinarea este prezentată drept cea mai gravă boală umană, iar din punct de vedere creștin nerușinarea constituie o însușire demonică, care dă naștere insensibilității și lipsei de scrupule”, menționa profesorul grec Georgios Mantzaridis (n. 1935).

   Cred că mai întâi trebuie educați dascălii și numai apoi elevii. Și mai cred că procesul este de durată, dar trebuie început rapid, fiindcă mentalitatea dascălilor trebuie schimbată, a unora, a celor care nu s-au putut debarasa de egalitarismul educațional, de metodele de predare învechite, de comunicarea necorespunzătoare cu elevii și, în general, de educația greșită de la sfârșitul secolului XX, și care se continuă și în zilele noastre. „Cuvintele dascălului trebuie să izvorască dintr-un suflet recules, senin, armonios, pătruns de statornicele idealuri morale și intelectuale ale omenirii, dar și dintr-o minte plină, în curent cu toată mișcarea culturală a țării și a lumii”, spunea jurnalistul și criticul român de origine evreiască, Henric Sanielevici (1875-1951).

   Educația este necesar să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei, mai întâi de toate să imprimăm sentimentul de cinste și corectitudine copilului. În comunism era greu așa ceva, întrucât profesorii nu se ocupau de aceste virtuți ale copiilor, totul fiind în jurul lor și deci în întreaga societate, minciună, furt, vicleșug, sinceritatea înlocuită cu dedublarea etc. Puțini au fost cei care s-au ocupat de educația adevărată a copiilor, în ciuda dificultăților din acea perioadă și puțini copii au înțeles-o, puțini au putut să discearnă adevărul de minciună, binele de rău.

   Amintesc dialogurile între Socrate și Menon, contrazicerile cu privire la învățarea virtuții. Pentru Socrate știința era virtutea, iar ignoranța – viciul. Considerând – o dată că virtutea poate fi  învățată și altădată – că nu poate fi învățată, exemplifica cu elegiile lui Theognis (elegia fiind considerată muza durerii): „Lângă aceștia bea, mănâncă, și cu ei alături stai; / Cată să le placi acelor care au putere mare; / De la oamenii de seamă înveți multe lucruri bune, / Dar cu răii de te-amesteci, pierzi și mintea ce-ai avut. […] De-ar putea ei face mintea, de-ar putea s-o bage-n om… / S-ar alege c-o răsplată mare, neasemănată…” Amândoi sunt de părere, la un moment dat, că virtutea se poate învăța și dacă se poate învăța, ea trebuie să fie chibzuință (judecată logică); și dacă există dascăli pentru ea, se poate învăța, dacă nu, nu! La apariția altui personaj între ei, acesta este întrebat dacă nu socotește drept învățători ai virtuții pe sofiști (profesori de filozofie și arta retoricii în Grecia Antică, plătiți, gata să demonstreze orice”). El le răspunde că orice cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea decât sofiștii, întrucât un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași. Foarte interesant! zic. Așa s-au păstrat urmele educației în zilele noastre… De la oamenii culți sau mai puțin culți răsăreau armele virtuții.

   În fine, ei ajung la concluzia că virtutea obținută prin educație este un har divin. Și în Creștinism virtuțile sunt considerate trăsături morale și de caracter bine stabilite în ființa noastră, care ne direcționează spre fapte bune. Totodată Sfinții Părinți ne spun că „Virtutea nu e pară, nu poți s-o mănânci dintr-o îmbucătură”, ceea ce pledează pentru lunga perioadă și chiar neîntreruptă a educației în viața noastră.

   „Dacă aș avea de crescut un copil, de ce m-aș ocupa mai întâi: să-l fac om cinstit sau om mare? și mi-am răspuns singur: să-l fac om cinstit. Mai întâi să fie bun; va fi mare după aceea, dacă e în stare să fie. Atât pentru el, cât și pentru mine, și pentru toți cei ce-l înconjoară, țin mai mult să aibă un suflet bun decât să fie un geniu”, mărturisea filozoful și scriitorul francez Denis Diderot (1713-1784).

   Procesul educativ se produce oarecum diferit de cel cultural: cultura hrănește mintea, educația hrănește și mintea și sufletul, formează caracterul, caracterul determină comportamentul în viață. Căci nimeni nu poate face ceva fără să existe consecințele acțiunii sale.

   „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur).

   Studii efectuate în ultimii ani, care au analizat educația și învățământul românesc, au scos în evidență – spune profesorul român care predă în Germania, Constantin Lomaca – că există o strânsă corelație între nivelul scăzut al învățământului și problemele economice ale țării. Ca să nu mai vorbim de cele sociale.

   În istoria pedagogiei românești au fost foarte mulți educatori de marcă: Spiru Haret (1851-1912)  – matematician, astronom și pedagog român, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea, Dimitrie Gusti și alții, care au contribuit la schimbări reale, la promovarea atât a valorilor românești cât și la integrarea celor universale în cultura română, persoane capabile de interes și respect pentru binele țării. Ar fi bine să păstrăm ceea ce este bun din trecut și adecvat zilelor noastre, întrucât interceptările istorice constituie tradiția, grație căreia e posibil să restrângem „razele risipite de-a lungul ultimilor ani” și să le focalizăm, adăugând cerințe noi corespunzătoare evoluției.

   Lipsa educației este vizibilă în manifestarea unor indivizi, pentru care comportamentul libertin (care sfidează regulile decenței și ale moralei) este o normalitate, în aparență afișând o sinceritate falsă, vulgară, în fond practicând minciuna, dezmățul, nebunia. Creștinii au descoperit sursa decăderii, amintește Petre Țuțea, după ei libertatea poate fi „o frânghie pe care se coboară în întuneric, dar sufletul ales stăpânește ispitele, făcând uz de libertate”, fiindcă, spune tot el: „libertatea e partea divină din om”. „Iubește și fă ce vrei”, a spus și Fericitul Augustin, înțelegându-se că ești liber să faci ce vrei când ești educat în numele adevărului, dreptății.

   Președintele României a declarat că nu de bani avem nevoie în educație, ci de schimbarea mentalității. El a spus că trebuie dată tinerilor o educație de foarte bună calitate, adaptată anilor care vin, și nu anilor care au trecut. Este un adevăr, o viziune care poate fi înțeleasă, dacă am înțeles rolul educației în societate.

   Prosperitatea unui popor depinde în primul rând de sistemul său educațional, de adaptabilitatea lui la interesele momentului și numai apoi de cel economic pe care-l realizează. Interesul pentru educație a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăților, a elitelor. De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul în creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, în cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

   Dacă ne interesează viitorul țării, vom recurge la efortul educațional care va aduce câștigul necesar societății noastre.

––––––––––––––

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord, SUA

30 iulie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre Revista „Logos & Agape”

Titlul revistei e foarte sugestiv. Exprimă dorința de cuprins cu tematici religioase. „Dumnezeu-Fiul și Iubire universală”. Logosul (în greacă: λόγος din λέγω = eu spun) este esența Divinității.

În filosofia antică, „Logosul” era un termen care denumea „Rațiunea cosmică”

Aristotel a folosit termenul pentru a defini discursul rațional.

Sufismul, un curent, o dimensiunea interioară, mistică a Islamului, folosea termenul de „Logos” pentru a desemna antiteza dintre non-creat și creat, între Divinitate și Om.

„Logosul”, în accepțiunea ortodoxiei, are o încărcătură teologică de o mare forță. Iisus-Cuvântul, ziditor și după întrupare: mântuitor!

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Acesta era întru început la Dumnezeu.” (Ioan 1: 1-3)

Dumnezeu-Tatăl împreună cu Iisus Hristos, Logosul și cu Sfântul Duh, întregind Sfânta Treime, au zidit întreaga Lume și pe Om, coroană și sacerdot al creației.

Dumnezeu-Tatăl ne-a arătat multă iubire, pe însuși Fiul Său L-a trimis în Lume ca om și L-a dat morții pentru mântuirea noastră. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Cuvântul s-a întrupat venind întru ale Sale, în lumea Sa, care din păcate, era în păcat. Nu a fost bine primit de ai Săi. Celor ce cred în El le-a dat forța să devină fii ai lui Dumnezeu. Iisus a pătimit pentru noi. Sf. Grigorie de Nissa a spus: „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare”

„Vrăjmaşi fiind — a spus Sfântul Apostol Pavel — ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Dar din păcate… omul a continuat să păcătuiască.

Dumnezeu, întruchiparea Iubirii, nu ne-a lăsat pradă decăderii, prin Pronie dorește să ne ridice la puritatea de început.

Al doilea termen al numelui revistei: „Agape” este al patrulea cuvânt din cele care desemnează, în limba greacă, „iubirea”: έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) şi αγάπη (agape).

Total diferit de „patimă” de „spontaneitatea duioasă” şi de „ataşamentul firesc”, agape, este un „sentiment care se conturează cu ajutorul raţiunii”.

Sfânta scriptură, dă cuvântului „agape”, prin profunzimea viaţii spirituale, valoare de dragoste universală. Dragoste manifestată faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar şi faţă de dușmani. „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46)
„Agape” se manifestă şi în iubirea Lui Dumnezeu pentru om. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi. Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (1Ioan 3, 16 – 17)

Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu.

„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8).

 

Deosebit respect pentru fondatorii și truditorii revistei „Logos & Agape”

 

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

30 iulie, 2018

Constantin MIU: Tarele unei lumi de altădată

Vorbind despre prozele scurte ale scriitorului vrâncean Gh. A. Neagu, remarcam nota definitorie a acestora – naturalismul, cu vizibile accente de straniu și absurd. Aceste aspecte, le-am sesizat, referindu-ne la volumele „Moartea șobolanului” și ”Războiul muștelor”.

În romane, naturalismul lui Gh. A. Neagu este mai aproape de cel zolist (așa cum remarca Ion Pachia Tatomirescu) sau de cel al lui Rebreanu ori cel al lui Marin Preda, în schița Calul sau în unele scene din Moromeții.

Noua apariție editorială, semnată de Gh. A. Neagu – Așezământul (Editura SudiS, Iași, 2018) – aduce în prim-plan o serie de secvențe în legătură cu o seamă de indivizi aflați la marginea societății socialiste multilateral dezvoltate, dintr-un așezământ, el însuși aflat la marginea unui oraș de provincie, în ultimii ani ai regimului ceaușist.

Tarele acestei lumi bolnave, bazate pe minciună, prefăcătorie, dublate de mica ciupeală a acestui așezământ cu asistați social, lăsați la voia întâmplării, în mizerie, fără medicamente și cu hrană puțină – toate aceste aspecte reliefate de către autor sunt o oglindă fidelă a apucăturilor oamenilor muncii din acele vremuri, de tristă amintire.

Protagonistul cărții lui Gh. A. Neagu este Daniel Ștefan – conștiința martor la tot ceea ce se întâmplă în acest așezământ. Numit de urgență director (de trei ani, instituția nu avea conducător!), acesta constată dezastrul, la prima „vizită” făcută în unitate. Centrala termică e distrusă, fără combustibil, la cantină, bucătăresele fură pe rupte, diminuând hrana asistaților, pe care intenționat o fac potroacă (întrebată de ce se procedează astfel, o bucătăreasă dă un răspuns pe cât de sincer, pe atât de stupefiant: „Pentru că beau mai multă apă și le mai trece de foame…” – p. 31), grupurile sanitare nu funcționează, vesela mai mult lasă de dorit, geamuri sparte, iar prin dormitoare mucegaiul stăpânește pereții, singurul camion în uz e folosit la căratul alimentelor, dar și ca dric, atunci când moare câte un asistat.

Când adună oamenii muncii într-o ședință ad-hoc și le reproșează dezastrul, „nea Costică – contabilul șef” are curajul să-l înfrunte pe director: „Noi am fost aici, așa cum ne vedeți și nu ne-a criticat nimeni până acum…” (p. 46).

Stupefiant e felul expeditiv cum este „rezolvat” decesul unuia dintre asistați. Întrebată cum trebuie ptocedat în acest caz, secretara îi spune directorului: ” – Simplu! Îi chemați pe șeful de producție și pe administrator. Unul face sicriul și celălalt îl pregătește de înmormântare.” (p. 54). Chiar și traficul de influență (la modă în acele vremuri) este demascat. O bucătăreasă, sora secretarului Academiei Ștefan Gheorgiu, este prinsă ieșind pe poarta unității, cu o găleată în care pusese carne tocată, sub coji de cartofi. Discuția dintre secretarul județenei de partid și mai marele de la București, apoi felul cum primul îl pune la punct pe directorul așezământului este eleocventă:

” – …directorul acesta al vostru (…) a găsit de cuviință s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat niște carne!

– Vai de mine, tovarășu’ Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat! (…)

– (…) mie să-mi vii și să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, c-ai rezolvat!

– Îl dau afară, tovarășu’ !

– Bă, nu asta mă interesează (…) Îl lași pe funcție și-i ordoni să retragă dosarul, ai înțeles? (…)

– Ascultă, măi, directorule, de când mă-ta pe gheață faci tu dosare la membri de partid, fără să fiu eu informat? (…) Dobitocule, nici nu ți s-a uscat bine cerneala pe semnătura de numire, și deja ai început să faci lucrurile de capul tău! ” (p. 63-65).

Despre faimoasele convocări la primărie a tuturor șefilor de instituții din orașele patriei se menționează o realitate în egală măsură tristă și ilară: „Ședințele erau degeaba, vorbele erau degeaba, dar trebuiau ținute conform programului trasat de partid (…) Participau de nevoie, cel mai adesea prin rotație.” (p. 52).

În cartea în discuție, zolismul îmbracă și aspectul macabrului, însă povestea cu asistata care adusese pe lume un copil cu trei picioare și căruia mama îi retează cu  foarfecele „piciorul din spate” ni se pare a fi neverosimilă (cf. p. 119-120). Așa cum precizează autorul, grozăviile se țin lanț, până în ziua fugii dictatorului.

––––––––

Prof.Dr. Constantin MIU

Medgidia, Iulie 2018

 

Rexlibris Media Group: Eveniment cultural extraordinar – Adrian Munteanu la Montreal

FUNDAȚIA ROMÂNĂ DIN CANADA vă invită:

Duminică 12 august,

(după Sfânta Liturghie)

la ora 12:30, 

în sala comunitară a Catedralei Ortodoxe Române Din Montreal

„Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Calinic de la Cernica” –

(Rumanian Orthodox Church Of St John The Baptist – Montreal)

1841 rue Masson, H2H 1A1 – MONTREAL

la un 

EVENIMENT EXTRAORDINAR

susținut de poetul și actorul

ADRIAN MUNTEANU 

După turnee întreprinse în Italia, Germania, SUA și Canada, cu recitalul său de sonete FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ, în dubla sa calitate de poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România și deținător a peste 20 de premii naționale de interpretare, autorul brașovean își va lansa cartea

POVESTEA PREMIULUI NUX

și va susține un recital din sonetele proprii.

Autor a șapte volume de sonete, deținător al Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano și al premiului de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Munteanu este singurul poet care realizează ceea ce se numește Performance Poetry, un spectacol cu idee, cu regie, cu mișcare și cu implicarea spectatorilor.

Vă invităm să urmăriți un moment artistic de o marcantă unicitate, singurul din România și unul dintre puținele la nivel planetar.

Simina PĂUN-MOISE: Declarație de dragoste

Declarație de dragoste

 

Dezbinarea mea de mine
A început de când m-am născut.
Odată cu primii paşi făcuți
Mă îndepărtam tot mai mult.
Când am învățat despre 1+1
Eram deja atât de departe
Că abia îmi mai puteam mângâia pleoapele.
La vârsta când ştiam deja să mint
Când ştiam cât fac 1+una,
Nu îmi mai puteam atinge
Nici măcar vârfurile firelor de păr.
Şi cu fiecare an ce trecea,
Mă îndepărtam, mă îndepărtam…
Mă certam cu mine.
Şi uite aşa m-am dezbinat de mine.
Până când te-am cunoscut….
Acum, de-atunci, mă iubesc …

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

30 iulie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Eclipsa

ECLIPSA

 

Peste lună, soarele cerne de zor,
Un apogeu de umbre și petale
Precum un țipăt în tainicul zbor
Cerul se întunecă a jale.

 

Acum luna șăgalnic se ascunde,
De după soare tiptil s-a ghemuit
Cu ale sale raze vreau să ne inunde
Să ne înece în lumină la zenit.

 

Ca un eretic eu cerșesc coroana,
Cea de foc și schimbătoare de destin,
Drept hrană mi-e destulă prana
Să-mi înțeleg și egoul meschin.

 

În eclipsă sunt și-n antiteză,
Cu Templul și întreaga mea ființă
De milenii păstrată-n anamneză
Precum pocalul dulce de căință.

 

Eu sunt eclipsa, rămân un vis inert,
Un implacabil balon de săpun
Mă dizolv în nisipul unei clepsidre
Sărut luna când stelele apun.

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

30 iulie, 2018