-Ai amuțit, Lieo, pe vecie,
în încercarea
să deschizi gura,
de teamă să nu uiți
mâinile lăsate în jos…
-O, Doamne, esti și umil,
dar si …curios
să-mi auzi plânsetul
scâncind
în creier ca un albatros ucis.
Nimicită eu,
până mai sus de păsări,
într-o carte
mă vei citi
de la început până la sfârșit
ori de la banalul mijloc spre început
și nu vei găsi
ce crud e anotimpul verii, ce crudă e iarba
și firul ei amiroase a livadă coaptă și a freamăt de vis,
dar
nu e loc sub soare
pentru vreo ființă ca mine
și caut
să-mi cuceresc inima,
ea, însă, taciturna,
bate până cade în lațul ce i l-am întins
să mai încetinească a bate,
dar ea tot bate,
și, de teamă să nu se oprească, în timp ce iî dau apă,
ca unui pui de pasăre,
ea continuă la cer sa privească,
ajutandu-mă să -mi apropii mâinile
de gura ei evlavioasă.
Din lipsa unui suflet drag,
devenim nimiciți
și uși deschise, când transpar,
credem,
că acolo ne paște aceeași indiferență.
Închizându-mi inima într-o devoțiune,
mi-e teamă să n-o pot scoate vreodată
din tăcerea păsării și acolo va sta, pe vecie,
cu aripile ucise, se va înveșmânta,
și va bate, și i se va deschide,
or, rai nu este pe pământ,
dacă urâm,
dacă murim nevinovați
și dacă astea toate se vor repeta.
———————————–
Lilia MANOLE
29 iulie, 2018
