Ciprian ANTOCHE: Echitate

ECHITATE

 

Sărac plânge săracul, celui bogat nu-i pasă
Căci bogăția este un drept ce l-a născut,
Nu ține cont de suflet, obrazul nu îl lasă
Și nici sudoarea frunții în veci nu l-a durut.

 

Dar oare cum se poate a bogăți din noapte
Fără a-nșela săracul și a-l robi prin munci?
Când tu, bogat, n-ai muncă, nici palmele crăpate
Cine-i apoi săracul și cine-i bogat atunci?

 

Ești pus, sărac, la muncă, trudești și treaba lor
Te mint că fără juguri n-ai să răzbești cu vrere,
Nu vor decât mulți galbeni și doar atâta vor
Călcând peste morminte în drumul spre avere.

 

Bei apă plină-n mâluri pe când ei se desfată
Doar cu nectar siropuri și seva de la vii,
A ta cămeșă neagră n-a fost nicicând călcată
Pe când bogații îmbracă în straie bidivii.

 

Nu știi să cerni durerea, nu știi ce-i bucurie
În lanțul nedreptății îți duci zile amare,
Nu știi ce e normalul, nici cum ar fi să fie
Să-ți aibă prunci destulul și masa cu mâncare.

 

Dormi pe slinoasă pernă, cade bordei pe tine
Te culci cu foamea-n suflet, cu foamea-n zori te scoli,
Pe când, tu, rogi Divinul, bogat palate-și ține
Și pruncii în străinuri, plătind prostia-n școli.

 

Of, Doamne, câtă foame ai făurit în lume…
Și câtă nedreptate ai dat în bieți sărmani!
Ce gând avea-vei, Doamne și ce menire-anume
Le-ai hărăzit să aibă? căci… nu tânjesc spre bani.

 

Tânjesc către dreptatea de-ași pierde sărăcia
Dar nu vor a schimba-o cu-aceluia bogat,
Ei vor egalitate, vor ca să-și dea frăția
De la vlădica țării până la biet argat.

 

De ce să aibă unii mai multă cale-n cale
Făcând risipă lungă când alți-au foamea-n oase?
Nu toți sunt oare oameni, nu toți sunt oi a tale…
Trimise ca să pască în luncile mănoase?

 

Să fie putregaiul mai sus decât rod este
Iar paltinul și fagul să-nchine cruce lui?
Nici carii nu se-ndeamnă să roadă lemn de iesle
Unde legați șad boii și nu străpunge cui.

 

Bogat, sărac, tot-una-s, se vrea a scrie-n lege
Că-s oameni ca și alții, dar nu-s egali deodată,
Săracul cară jugul, crăpate pălmi culege
Dar nu șade la masă cu cel avut vreodată.

 

N-a fost nicicând dreptate și nici n-are să fie
De nu s-ar ridica, săracul de sub jug…
Ori toții să troneze șezând în puf de glie,
Ori să-și înjuge trupul la coarnele de plug.

—————————————-

Ciprian ANTOCHE

8 iunie, 2018

Denisa CUREA POPA: Rondelul durerii

Rondelul durerii

 

Ce instrumente foloseşti
Durere, tu, când sapi temeinic?
Prind gândul trist, hoinar, sfielnic,
La tine toate par fireşti.

 

Să fi căzut din mâini cereşti
În miezul grâului vremelnic…
Ce instrumente foloseşti
Durere, tu, când sapi temeinic?

 

A holdei creştere opreşti
Şi vina-n mine este sfeşnic
Să-mi fie plânsul – plânsul veşnic,
De-amar de vreme te trudeşti,

 

Ce instrumente foloseşti?

———————————–

Denisa CUREA POPA

(din vol. „Fructe sacre”)

Sibiana Mirela ANTOCHE: Clipe și îngeri (versuri)

Amurg de femeie

 

Chiar dacă-i toamnă-n părul meu și ninge ’naltul în asalt

De bruma anilor amurg mă tem în gând și-n vis tresalt

Și vin iernatice corăbii, în prova vântului grăbesc

Spre portul mării-ncărunțite, în cheiul tâmplei vremuiesc.

 

Și încă simt parfum de tei în umbra anilor trecuți

Ce vin galop și rup cărări, zorind în ochii mei tăcuți,

E câmp de luptă-n părul meu și două cete războiesc

E firul verde ce-a uscat și firul galben ce-l smolesc.

 

Aud copite tropăind în sânul lumii veșted fard

De teama iernilor ce-au nins, de teama verilor ce ard,

Trudesc la sorții ce-mi surâd prin ciurul măștii fără chip

Și râd și plâng și cumpănesc… cât e văzduh și cât nisip?

 

Alung troienile din cer rotind în vatră anotimpuri

În așteptarea unor ani ce plâng la tâmpla unor timpuri,

Privesc senină depărtarea cu ochii-mi verzi ca de smarald

Și prind curaj zicând aievea… e vară totuși și e cald!

 

Antipoezie

 

Când versu-i trist și-i doar o umbră, iar muza plânge pe hârtie

Colindă sufletu-n derivă, gândind că-i doar o nebunie

Să-nșir cuvinte fără noimă, să storc condeiului cerneala

Simțind peniței întristarea și poeziei… oboseala.

 

Rebele semne de-ntrebare ucid în mine bucuria

De-a ține ritmul printre strofe, de-a prinde-n rime veșnicia,

De-a plânge doina în catrene, duios de-a vântura iubirea,

De-a da pastelului culoarea și stihului însuflețirea.

 

Pășesc cu teamă printre piedici, cerșesc un minim necesar, Continue reading „Sibiana Mirela ANTOCHE: Clipe și îngeri (versuri)”

Alexandru NEMOIANU: Bartimeu

Tot textul Noului Testament, dar și fiecare fragment, fiecare pericopă, fiecare rând, sunt o deschidere uluitoare spre viață, spre viața veșnică și viața imediată, sunt și îndemn și concluzie. În fapt, atunci când citim, cu minimală insistență și dragoste aceste texte, de fiecare dată putem rămâne uluiți, fermecați, entuziasmați. Citirea acestor texte, de fiecare dată, este bucurie, aventură, descoperire.
Am să încerc să mă refer la un asemenea fragment pe care l-am aflat absolut cutremurător.
“Și au venit în Ierihon. Și ieșind din Ierihon El, uncenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului. /Și auzind că este Iisus Nazarineanu, a început să strige și să zică: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă! / Și mulți îl certau că să tacă; el însă mai tare strigă: Fiule al lui David, miluiște-mă! / Și Iisus oprindu-se a zis, Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. / Iar orbul, lepădând haina de pe sine, a sărit în picioare și a venit la Iisus. /Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieșți să-ți fac? Iar orbul, i-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. /Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și urmă lui Iisus pe cale” (Marcu 10;46-520)
Acest fragment de pericopă este nespus de puternic și uluitor de cuprinzător.

În primul rând, ca toate relatările, pildele și faptele petrecute în vremea lui Iisus,fragmentul acesta relatează un caz real. Un orb sărac, părăsit, ghemuit la marginea unui drum foarte circulat, aude de trecerea lui Iisus, a cărui faimă străbătuse Iudeea, și îndrăznește să îi ceară ajutor în ceea ce nu mai avea, lumina ochilor. Sărmanul orb nu era băgat în seamă și probabil era și disprețuit, cei din jur îl ceartă și îi comandă să tacă. Dar el cu mai mare îndârjire și disperare cere milă. Și iată că Iisus, recunoscut ca “special” și vestit de mulțimea care îl înconjura, aude glasul orbului și cere ca el să îi fie înfățișat. Abia atunci cei din jur se îndură și îl cheamă pe cel în nevoie; ”îndrăznește, scoală-te, Te cheamă”. Iar orbul, simțind că ceva decisiv se va petrece în viața lui chinuită, se ridică, își abandonează haina săracă, mai mult ca sigur singurul lui avut și aleargă spre cel care îl cheamă. Iar Iisus îl întreabă, ”ce vrei să iți fac”, și cu suspin și în ciuda oricărei nădejdi, orbul “îndrăznește”, ”Învățătorule, să văd iarăși”. Iar Iisus îi împlinește cererea și aceasta cu o generozitate care ne taie respirația. Îi dăruiește poate cel mai de preț lucru pe care îl avem, lumina ochilor, dar nu îi spune “iată ce bun sunt eu”, nu asta îi spune, îi spune altceva, ”îi spune Credința ta te-a mântuit”. Dar orbul, acuma vindecat, înțelege deplin și, ni se spune, ”urmă pe Iisus pe cale”. În sine acest fapt din viața reală și este cutremurător dar semnificația acestui fapt, acestei întâmplări petrecute acuma două mii de ani, este la fel de vie și exemplară azi și va fi exemplară în veci.

În  “orbul” care zace pe marginea drumului și cerșește ne putem recunoaște toți și fiecare. Suntem “orbi” duhovnicește, zăcem pe marginea drumului, ascultând toate zvonurile și cerșim înțeles. De jur împrejur este “lumea”, nepăsătoare în cel mai bun caz și ostilă cel mai adesea. Dar între zvonurile care vuiesc se aude și o veste. Că în lume există o “cale” și există un “învățător” care ne pot tămădui. Ba mai mult, această mântuire nici nu este prea departe, trece acuma, în clipă asta, pe lângă noi. Auzind vestea bună ne ridicăm glasul și cerem milă și ajutor. Dar “lumea” din jur este, desigur, scandalizată. Acești “orbi” îndrăznesc să facă larmă, zice “lumea”, iată-I că strigă și nu sunt “rezonabili”. Și lumea ne cere să ne ținem gură, ne spune să ne ducem la doctori să ne vindecăm, ne găsim, nu-i așa,  în chiar “zilele noastre” , doar avem nevoie de “spitale nu biserici”. Dar iată că cei “orbi” s-au săturat să fie “rezonabili”, ei ridică glas încă mai tare și cer ajutor și milă. Iar glasul lor este auzit! Li se vestește cu tărie și comandă, ”îndrăznește, scoală-te, te cheamă”. Iar cu asta ajungem în fața Celui care dă toate și prin care sunt toate. Și ce ne întreabă? Nici cine suntem, nici ce vom fi făcut, nici ce stare avem. Ne întreabă simplu și direct,”ce vreți”? Iar răspunsul este unul,”să văd iarăși”. Să nu mai fiu orb, să nu mă mai bălăcesc în mocirla, să nu mai dușmănesc pe fratele meu, să nu mai râvnesc la cele care nu pot da viață, ”Să văd iarăși Doamne!”  Iar dacă această dorința este însoțită de Credința că cel căruia I se cere Acela poate și dărui, dacă cererea ne este cu adevărat spre folos, vom primi răspuns bun la această cere. Iar apoi ce am avea de făcut? Să urmăm pe “calea” care este umblată de Cel ce da viață, pe calea împărătească a Ortodoxiei. Dincolo de cele spuse nu mai este nimic important!
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Bartimeu”

Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)

SĂ N-ASCULTAŢI CÂNTAT DE CUCUVEA

 

pe cei viteji – îi plângi fără să vrei

de ticăloşi – ţi-e inima-mpietrită

dar vor veni vremi mari şi secoli grei

ce-or despărţi – cumplit – prin deasă sită

 

pe cei sfinţiţi în munţi – de derbedei:

să n-ascultaţi cântat de cucuvea

privirile vă ardă sus – pe stei:

nemernicul n-o stinge tot ce vrea!

 

…da – muşunoaie – năboiesc duşmanii

dar noi crescuţi suntem din ăst pământ

din cari ţâşnit-au zei – spre cer – cu jurământ :

 

ei stau – cu toţi – deasupra    SCUT – cenuşând anii…

…martiri – voievozi şi regii daci arzând

ne sprijin’ veşnicia : BĂTRÂNUL LEGĂMÂNT!

***

 

SECETĂ

 

un strop de Iubire-am căutat – îndelung…

arşiţă-i: fântâni stinse  –  văpăi ne străpung

…în ce Crâng – în ce Munte se-ascunde Iubirea?

gonesc după ea – n-o ajung cu privirea…

 

dorm pe spini – nu pe irişi – de-o viaţă de om

la fereastră-mi tot bate călău-metronom:

voi muri – nu voi şti despre-explozii de flori

mângâieri se sleiesc – în adâncuri de nori…

 

…eu iubesc mirişti – pe urme de coasă

dar Iubirea nu mi se-ntoarce-acasă:

spada simţirii-mi lunecă pe piatra veciei

 

spada sufletului  – vis şi zbor: puf păpădiei…

…o viaţă-am tânjit – dar Duelul Sihastru

degeaba-l aştept: voi migra spre alt astru…

***

 

PAŞTE

 

ramurile copacilor ridică spre

ceruri – Mugurii lor

abia deschişi:

 

uite – Doamne

potirele noastre: Tu nu

mai trebuie decât

să le umpli – cu

Sângele Tău”!

***

 

DOINĂ SINCOPATĂ

 

nu intraţi în

panică – intraţi în

comă!

vă trece pe la

nas – neantul-aromâ

acoperindu-vă – apoteotic – de

vomă

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)”

Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei, în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Continue reading „Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez”

Eleonora SCHIPOR: Dor de Eminescu (versuri)

Eminescu e poetul

  

Mai presus de legea firii

Şi de viaţă în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Faimă, vis şi legământ.

 

Răsfoind a vieţii carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul-

Doină, viaţă şi alin.

 

Colindând prin constelaţii

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul-

Veşnicie, cânt şi dor.

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul-

Crez, duminică şi leac.

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrăţindu-ne-n destin,

Eminescu e Poetul-

Codru, stea şi dulce chin.

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul-

Un Luceafăr dalb şi sfânt.

 

Două culori

 

Când pajiştea-i toată-n floare,

Se prind la piept mărţişoare-

Roş-albe, două culori,

Două blânde sărbători.

Albul e seninul zării:

Şi mărgeanu-nminunării,

Iar roşul văpaia este-a

Primăverii ce dă vestea

Că soseşte timpurie,

Pe-o coamă de vânt, zburlie.

Luna martie de- acum

Voioasă-a pornit la drum,

Cu muguri plesniţi şi soare

Şi cu mândre mărţişoare.

 

Cântecul privighetorii

 

Pe un ram cu stropi din soare

Cântă o privighetoare,

Graiul ei mi-i pas de case

Pe întinderi mătăsoase,

Doar cu greieri pornitori

Să se-ntreacă  la viori,

Bune ca însoţitoare

Pe la guri de mândră floare.

 

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Dor de Eminescu (versuri)”

Adrian BOTEZ: Zalmoxis (piesă de teatru în 3 acte)

3-ZALMOXIS

  – misteriu, în trei acte –

 

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

 

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I – PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec  cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi – deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci –  în DACO-VALAHIA!

 

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad – ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da’ tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da’ de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da’ tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu’ Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu’, de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da’ tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii – Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii,  stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt  albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator – dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera,  acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul ÎnvieriiLEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul) ”Domnul Nevăzut”…

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTEîntre Cer şi Pământîntre OM şi ZEUL ASCUNSşi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste,  vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!…şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT,  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI  CELUI  ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORULCel fără de SufletFĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMISCEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!… – …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! –  …şi ARTEMIS-Cea ROŞIELUNA NOASTRĂ! … – …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult, de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat, cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi, pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SACRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu smerenia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…

CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…): “ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!![1]

 

CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere, pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în SCHIMBAREA LA FAŢĂ):  FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT LIBER  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOARE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOTCUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOARE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!!

SCENA VI

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Zalmoxis (piesă de teatru în 3 acte)”

Irina Lucia MIHALCA: Liniștea inimii (poeme)

A cunoaşte, a-nţelege, a trăi

 

În ochi strângi infinitul.

Şi dacă am înţelege, ce putem schimba?
Şi dacă am schimba, am fi altfel?
Şi daca am fi altfel, unde e diferenţa?
Să cunosc tot e binele suprem?

 

Prin fiordurile nopţii, ca o rugăciune,

picură tainic, adânc,

o adiere amplă, unduitoare,

plină de armonii în culorile timpului.

 

Prin bezna lichidă înoţi în albastru,

din umbra neţărmurită te topeşti,

în lacrimă te transformi,

în tine o împlineşti.

 

A cunoaşte, a-nţelege, a trăi,

parfum discret în mii de nuanţe,

picatura de lumină

pe care-o sorbi

în liniştea inimii, înfiorându-te.

 

Când liniștea îți vorbește

 

Nu sunt cuvinte, încă, inventate,

nu sunt atribute, adjective,

metafore, hiperbole,

ce ar putea descrie,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Liniștea inimii (poeme)”

Simina PĂUN-MOISE: Rugăminte…

Rugăminte…

 

Ți-am bătut la poarta-naltă,
Ți-am bătut uşor în nori,
Mi-ai răspuns în straie-alese,
Mă cuprinse-al tău fior.

 

Dor parcă-ți era de mine,
În brațe m-ai fi cuprins.
Nu ştiam cine pe cine,
Se lăsa de-acum învins.

 

Nu erai cu barbă mare,
Nu aveai mantia lungă,
Erai parcă rupt din soare,
Ochii începeau să-mi plângă

 

Ce să-ți spun, după o viață?!
Ce să-mi iei, ce să-mi mai dai?
M-ai fi luat la tine-n casă,
Eu ți-am spus însă, să stai.

 

Ți-am întins decât o mâna,
Mi-ai atins-o-ncet, în zbor.
Mă-mpingeai încet, din urmă,
Nu voiai să mă cobor.

 

Eu priveam în jos, cu jind,
Toți de-acolo mă chemau.
Îi vedeam pe toți jelind,
Tu, voiai la tin’ să stau.

 

Ba voiam, ba nu voiam,
Ba în jos, în sus priveam,
Viața toată o trăiam,
Tor ce-a fost, vedeam prin geam.

 

Îngerii-mi strigau pe nume,
Sufletul mi-l tot strigau,
Aş fi vrut să pot rămâne,
Dar de jos, mă tot chemau.

 

Mi-ai deschis încet o uşă…
Parc’aşa, m-ai fi convins…
Mama…’nainta senină,
Mama mea….cu părul nins…

 

Nu se-apropia de mine,
Tor venea, dar se ducea.
Semne îmi făcea cu mâna,
Eu să plec, ea să mai stea.

 

M-a trimis în jos, în viață,
De mâna, tu m-ai desprins…
Inima-ncepea să-mi bată…
Tu…te-ai declarat învins?!

 

Ştiu c-atâtea ți-am promis
Şi nimic nu am făcut.
Iartă-mă, nu doar în vis,
Ceartă-mă, dar fii tăcut!

 

O sa vin odat’ la tine,
Sper să vrei,Tu, să mă iei…
Căci sunt plină de păcate,
Doamne, ai grijă de anii mei!

––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

7 iunie, 2018