3-ZALMOXIS

  – misteriu, în trei acte –

 

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

 

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I – PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec  cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi – deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci –  în DACO-VALAHIA!

 

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad – ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da’ tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da’ de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da’ tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu’ Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu’, de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da’ tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii – Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba ‘ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii,  stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt  albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS…

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator – dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera,  acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE… se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul Învierii…LEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS…

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul”) ”Domnul Nevăzut”…

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTE… între Cer şi Pământ…între OM şi ZEUL ASCUNS…şi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste,  vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

“SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!…şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL…

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT,  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI  CELUI  ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORUL…Cel fără de Suflet…FĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS…

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS–CEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA…

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!… – …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! –  …şi ARTEMIS-Cea ROŞIE…LUNA NOASTRĂ! … – …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos”).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult, de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat, cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi, pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SACRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu smerenia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…

CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…): “ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!![1]

 

CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere, pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în SCHIMBAREA LA FAŢĂ):  FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos”): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT LIBER  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOARE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOTCUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOARE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!!

SCENA VI

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Zalmoxis (piesă de teatru în 3 acte)” →