Amurg de femeie
Chiar dacă-i toamnă-n părul meu și ninge ’naltul în asalt
De bruma anilor amurg mă tem în gând și-n vis tresalt
Și vin iernatice corăbii, în prova vântului grăbesc
Spre portul mării-ncărunțite, în cheiul tâmplei vremuiesc.
Și încă simt parfum de tei în umbra anilor trecuți
Ce vin galop și rup cărări, zorind în ochii mei tăcuți,
E câmp de luptă-n părul meu și două cete războiesc
E firul verde ce-a uscat și firul galben ce-l smolesc.
Aud copite tropăind în sânul lumii veșted fard
De teama iernilor ce-au nins, de teama verilor ce ard,
Trudesc la sorții ce-mi surâd prin ciurul măștii fără chip
Și râd și plâng și cumpănesc… cât e văzduh și cât nisip?
Alung troienile din cer rotind în vatră anotimpuri
În așteptarea unor ani ce plâng la tâmpla unor timpuri,
Privesc senină depărtarea cu ochii-mi verzi ca de smarald
Și prind curaj zicând aievea… e vară totuși și e cald!
Antipoezie
Când versu-i trist și-i doar o umbră, iar muza plânge pe hârtie
Colindă sufletu-n derivă, gândind că-i doar o nebunie
Să-nșir cuvinte fără noimă, să storc condeiului cerneala
Simțind peniței întristarea și poeziei… oboseala.
Rebele semne de-ntrebare ucid în mine bucuria
De-a ține ritmul printre strofe, de-a prinde-n rime veșnicia,
De-a plânge doina în catrene, duios de-a vântura iubirea,
De-a da pastelului culoarea și stihului însuflețirea.
Pășesc cu teamă printre piedici, cerșesc un minim necesar,
Aprind făclia-n lacrimi stinsă și ard cărbuni încinși pe jar
Și chiar de vor să-ntorn din drumu-mi, a renunța nu e ușor,
Balsam mi-e slova și mi-e cântul, tristețea tainic o dobor!
Aș vărsa călimara
Mi-e flămândă penița de albastra cerneală
Din al muzelor cearcăn și al șoaptelor dans,
Aș vărsa călimara pe a laptelui coală
Mâzgălind-o în vorbe ticluite-n balans.
Opulență de slove adunate-ntre rânduri
Îmi dau libera mână de-a le pune din mers
C-o armată de îngeri și altare de gânduri
Aș mai prinde o rimă, aș mai scrie un vers.
Mi-e flămândă speranța de-a sculpta în cuvânt
Cu o daltă-aș ciopli ascuțind-o-n condeie,
Cu o alt-aș zbura ca o boare de vânt
Pe o pagină goală… trup golaș de femeie.
Mutilând castitatea feciorelnicei foi
Cu a umbrelor negre coborâri pe hârtie,
Ca o dulce chemare, fără strop de nevoi
Aș vărsa călimara ca pe-o lacrimă vie.
Clipe și îngeri
Tobogan de speranțe lunecând printre valuri
Îmi încearcă norocul acostând lângă maluri
Răvășindu-mi cărarea-nspre care plutesc
Cu firescul din mine cât ar fi să trăiesc.
Curcubeu de dorințe șerpuind printre gânduri
Îmi agită cuvântul căutând printre rânduri
Tencuindu-mi cascade din al lacrimii dor
Cu lumina cea vie din al vieții izvor.
Sanctuar de visări rătăcind printre nopți
Îmi colindă destinul spre al zorilor copți
Separându-mi trecutul de al timpului scurs
Cu bătăile inimii în clepsidra ce-a curs.
Fluturi mari de credință prin al soarelui foc
Juruiesc lăcomia de-a mă prinde în joc
De-a cruța din al vremii maldăr de plângeri
Veșnicia de patimi, de clipe și îngeri!
Două mâini
Două mâini neobosite ’nalță-n ceruri rugăciuni
Din a vieților blândețe șterg palate de minciuni,
Contenesc a fi străjerii… veșnic armii de temut,
Adăpost și mângâiere, sfânt căuș născut din lut.
Două mâini vindecătoare cern urâtul de frumos,
Aruncând ispita-n iad și nimicuri în prisos,
Vrăjmășii și cleveteală, un balast necimentat
Ce amestecă dreptatea cu al urii greu păcat.
Două mâini dibaci frământă nedormitele vegheri,
Ocrotind la stâlpul vieții de cumplitele dureri,
În a lor noblețe castă părtinesc de grele slugi
Și de dușmanii de moarte ce trudesc tăioase rugi.
Două mâini ocrotitoare șterg al lacrimilor dor
Înmuiate-n saramură… torc ca firele-n fuior,
Ostenesc dorind a face lucruri binecuvântate
Duios puse-n așezare din născare pân’ la moarte.
——————————
Sibiana Mirela ANTOCHE
8 iunie, 2018