Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (4)

EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII

… îmi revin auzindu-l pe Marcel, șoferul dat Zoli vorbind de farmecul unei vânători prin zăpada proaspăt căzută, despre rolul câinilor în vânătoare și despre cum cel ce se simte depășit, deși câine fiind, pleacă spre casă neținând cont de nimeni și de nimic.
Gândesc doar pentru mine: DUMNEZEU a lăsat câinele pe pământ spre a-i arăta omului cum trebuie să fie. Îl ascult pe Marcel și-l aud bucurându-se că el și destui alții au primit casă cu chirie într-un bloc al societății pentru care Zoli fusese blamat prin presa locală pentru că dăduse cu roșu, alb, și verde pe unul dintre pereți. Ei și ? el e maghiar și a folosi aceste culori, nu înseamnă pentru nimic în lume cum că ar fi mai puțin roman. Iar Zoli a fost întotdeauna un mare roman, mare de tot !
Zilele zboară, clipele muștruluindu-mă că tocmai acum trebuie să plec, lăsând baltă momentul apariției.
Care moment ?
Momentul îl voi încredința cuiva !
și l-am încredințat cuiva deosebit: ASOCIAȚIA JUDEȚEANĂ A FEMEILOR OLT !
Aici am găsit inima care să-mi încapă zbaterile, iar aceste zbateri și numai urmărite de doctorița Trăistaru și de Meda, și de Ilinca și vor purta aura bucuriei și am găsit o cale rezonabilă a cărei țintă nu se îndepărtează, ci se apropie cu pași iuți, tot mai iuți.Dar ghinioanele nu se lasă. După o despărțire rece, extreme de rece de un alt om providențial, Constantin Spak, duminică seara, sună nea Virgil: domnule Beșcucă, sunt Popescu, de la Craiova, de la tipografie, avem necaz – înghit – ne-ar mai trebui un rând de calcuri pentru ultimul fascicol, cum facem ?
O rezolv, mai rostesc și închid.
Sun la Carmen … asta e !… Nu-i nimic domnul Beșcucă, o rezolvăm, îmi asum o întârziere de o oră ?
Sun la Leonid și-I spun dandanaua … nu-I nimic, o rezolvăm.
Cine nu și-ar dori asemenea prieteni ?
La ora nouă eram cu calcurile-n mână. Îmi mai trebuia o mașină. Intră pe undă un om care tot timpul a fost alături de mine în tot ceea ce am însemnat: Costel Cototșman ! El îmi dă mașina, iar la ora patrusprezece a după-amiezei de luni, nici mișcările liceenilor nu m-au putut împiedica să dau ultima parte tiparului. Aveam să plec la Govora covârșit de așteptare, o așteptare cât toată viața mea de patruzeci de ani. Doi oameni am uitat să amintesc aici: Radu Ioniță și Nicușor Florescu. Ei mi l-au dat pe Mișu care de la slujindu-l pe fostul primvice al consiliului județean, avea să mă poarte pe mine și învățăturile lui Corneliu COPOSU. El, cândva trecut pe o listă preferențială de cumpărare a unui televizor color drept Mișu Șoferu, mă asculta acum cu sufletul la gură povestind despre Corneliu COPOSU.
…”această decorație nu mi-a fost acordată mie personal, Corneliu COPOSU, existând și eu în lumea românească, poate cu unele merite în lupta pentru democrație, cred că gestul semnifică o atenție acordată poporului roman și luptei pentru democrație și libertate pe care a desfășurat-o poporul roman și care nu este necunoscută în Occident; consider că acest prim gest al noului președinte francez nu mi s-a adresat numai mie, ci s-a adresat eroismului poporului roman care a dovedit că în lupta pentru democrație, pentru independență,, pentru reocuparea vechilor tradiții românești, s-a expus și a luptat mai mult decât oricare alt popor din categoria celor ocupate de URSS”
Și ca să te minunezi și mai mult, nea Mișule, ia fii atent ce scria acum câtva timp un om din Slatina, într-un ziar pentru al cărui stăpân lucrasem copios o bună bucată de Vreme: ”ar fi înfăptuit ori nu ceva pentru pasul înainte oamenii de afaceri slătineni reuniți acum în UGIR-1993, dar un lucru cert se profilează la orizont: finanțarea unei cărți pe care o va scrie marele scriitor de cartier, Marin Beșcucă, ce regretă și acum că n-a reușit să termine școala visurilor sale de mărire, Fane Gheorghiu … ăsta era imperativul județului nostru – cartea lui Beșcucă, volum ce s-ar adăuga altui volum de versuri lovit de nulitate și scos tot pe banii managerilor noștri duioși. Cine credeți că face acest apel pentru perpetuarea ideilor acestui om care spune că este bolnav de sindromul Corneliu COPOSU ? Tocmai domnul prefect Morlova care se lasă atât de ușor dus de nas de menestrelul ieftin, Beșcucă. Păcat! Iată ce spunea domnul Gheorghe Dobra referitor la acest aspect: domnul Beșcucă plânge pe la toate ușile și reușește să inducă probabil în eroare … Chiar și pe mine m-a înduioșat. Dacă el vrea să-și publice opera prin aceste metode, spunând că, este suferind și necăjit, dați-mi voie să vă spun că, în curând, își va pierde credibilitatea în fața oamenilor cu bani. Aceștia (și este vorba și de mine !) trebuie să consulte oameni de specialitate înainte de a scoate banul, altfel, sponsorizarea nu-și va atinge scopul ”…(Gazeta Oltului 445!)
Câtă ură, de unde Doamne atâta adunată, de unde ?
Ce era să fac ?
Am suferit mult, tare mult și m-am dus, într-un târziu, spre Umberto Eco: ”râsul este scopul omului, el îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de DUMNEZEU.”
Nu-i așa că era minunat ?
Până și ziarul la care lucram mi-a turnat Cucuta, un mereu nesătul, înfrigurat și puțin mai mult rătăcit decât o nenorocire ce-l prididea, scuipase într-un gest ce s-ar fi voit a fi o încercare de a scoate luminii ultimele spuse ale lui Corneliu COPOSU. Și numai prin acest gest și puterea a demonstrat că, odată ajuns acolo, omenia nu trebuie lepădată. A strâns din dinți, până la a-I sparge și a apelat în continuu în favoarea mea. Știa că am intenții bune și începuse a mă cunoaște mai bine, discuțiile noastre se dezveleau precum roua dimineții. Încercările sale de a rămâne un om obișnuit al cetății i-au dat noblețea, iar loviturile mereu sub centură, chiar dacă l-au descumpănit, nu l-au făcut cu nimic să-și piardă din demnitate și la Florea Morlova era destulă !
și m-aș duce spre un proverb American: ”continuă să ai încredere oarbă în ceea ce faci !” sau, spre dumnezeitul Shakespeare: ”meritul e cerșetor, iar nimicul plutește în măreție !”

– va urma –

————————————-
Marin BEȘCUCĂ

14 iunie, 2018

Alexandru NEMOIANU: O provocare grosolană

Începutul lunii ianuarie, 2015 a fost tulburat de evenimente grave ce s-au petrecut în Paris, Franța.
Doi, relativ tineri mahomedani, au atacat redacția unei gazete satirice, „Charlie Hebdo”, și au ucis un număr de lucrători.
„Motivația” acestei crime sălbatice era, conform gândirii celor doi fanatici, răzbunarea onoarei Profetului Mohamed. Acea onoare ar fi fost atinsă de către gazeta pomenită prin publicarea unor caricaturi care, după părerea mea, erau de prost gust. Fără îndoială că acea crimă a fost o monstruozitate.
Dar dincolo de acest lucru câteva lucruri trebuiesc amintite.

Publicația „Charlie Hebdo” se „specializase” în producerea de caricaturi care, pentru credincioși, sunt blasfemii, sau în “ironii” etnice. La caz că asemenea ironii ar privi “poporul,  zis, ales”, evident s-ar face plângeri în Consiliul de Securitate ONU.
Victima de preferință a acestor blasfemii era Creștinismul. Doar că exemplu, cu rușine și sincer cu scârbă, pomenesc un caz.
În numărul de Crăciun, la Nașterea Domnului, creștinii din Paris au fost „salutați” de către „Charlie Hebdo”, cu o „caricatură” înfățișând pe Fecioara Maria cu picioarele larg desfăcute și dând naștere unui copil cu figura nătângă. Această a fost „felicitarea” de Crăciun, Nașterea Domnului, a publicației „Charlie Hebdo”!
Pentru credincioși, fie ei Creștini, Musulmani sau orice altă, acest gen de „caricaturi” sunt provocări. Asemenea este dezgustator să aplici “neamurilor” streotipuri.
Recent publicația amintită a aflat de bine să o atace și batjocorească grosolan pe Simona Halep. Prezentând-o drept tzigancă adunătoare de fier vechi. Ma întreb cum ar fi reacționat “opinia internaționala”, ”apusul liberal” daca un ovrei era prezentat ucigând palestinieni sau practicând camăta sângeroasă (care nu este străină “poporului, asa zis, ales”). Oricum aceasta caricatură și în general toate stereotipurile derogative folosite de “apusul liberal” la adresa Neamului Românesc, ar trebui să tempereze cretinoidul entuziasm pentru “valorile” euro-atlanice.

În față provocărilor oamenii au reacții diferite: unii tac, alții murmură, alții reacționează, alții reacționează violent și câțiva pot reacționa foarte violent. În aceste condiții, considerând posibilitatea consecințelor, este mai cuminte să nu provoci.
Oricum, în acest context, enormele demonstrații, declarațiile eroice, prostească lozinca „Je suis Charlie” (personal nu vreau să fiu Charlie și nici nu vreau să îi împărtășesc soarta) au fost, iarăși după părerea mea, exagerate, fără rost și sincer de prost gust. Dar câteva lucruri trebuiesc lămurite și spuse limpede.

Se vorbește acuma despre „conflict între civilizații”.  Care „civilizații”?
La nici un caz nu între Creștinism și Islam. Și una și altă dintre aceste civilizații au fost aproape egal batjocorite de către „Charlie Hebdo”. Pentru „globalism” și asociatul său, bătrână viperă „secularismul militant”,  termenul de „civilizație” nu poate fi aplicat.
Dar mi se pare că evenimentele care au avut loc la Paris, Franța, la începutul lui ianuarie 2015 reprezintă ceva mult mai semnificativ.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O provocare grosolană”

Veronica IVANOV: Şcoala Românească din Nicosia-Festivitatea de închidere a anului școlar 2017 – 2018

Sâmbătă, 16 iunie, în sala de festivităţi a Şcolii Pernera din Nicosia a avut loc ceremonia de închidere a anului şcolar.

Alături de directoarea Şcolii Româneşti din Cipru, prof. Christina Christodoulou Todea, prof. Valentina Cican, prof. Irina Muşat, prof. Leonardo Cican s-au aflat: preotul comunităţii ortodoxe române din Cipru, pr. Petre Matei, dna. Daniela Ţane Sezonov, ataşat cu afaceri la Ambasada României la Nicosia, directoarea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, dna. Adelina Brad, alături de dna. Elena Ilie – secretar general adjunct, împreună cu alţi doi invitaţi din România, scriitorii Radu Şerban şi Marius Chivu.

Directoarea Şcolii Româneşti din Cipru, dna. Christina Christodoulou Todea a deschis festivitatea vorbind despre cei  14 ani de activitate ai Şcolii Româneşti din Cipru, şcoală care este susţinută de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni din 2006, existând în şase mari oraşe din insulă (Nicosia, Limassol, Pafos, Larnaca, Dali şi Paralimni) şi având peste 220 de elevi.

În timpul anului şcolar, copiii au avut posibilitatea să cunoască şi personalităţi ale culturii româneşti din România: pictoriţa Aurelia Stoie Mărginean, regizorul Ioan Cărmăzan, scriitoarea de cărţi pentru copii Victoria Pătraşcu şi  astăzi  (6 iunie) doi mari scriitori Robert Șerban și Marius Chivu.

Domnul Robert Şerban este scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. Este redactor al Revistei Orizont, a publicat foarte multe volume de poezii, a primit multe premii şi distincţii… şi Meritul cultural în grad de cavaler.

Robert Şerban: „Mă bucur pentru voi copii că terminaţi şcoala. Am şi eu acasă un puşti şi o puştoaică, au terminat clasa I şi a IV-a. Cel mai mult le-a plăcut pauzele… şi acum o să aibă de furcă cu trei luni de vacanţă.”

Ultima lui carte: „Tata, eu glumesc serios!”… este o carte în care a strâns „perlele” pe care fiul său (Tudor) le spunea între 2 şi 7 ani şi din care a citit celor prezenţi la eveniment, aducând zâmbetul pe chipurile tuturor.

Domnul Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar, redactor la “Dilema Veche”. A realizat cel mai rapid roman din lume (recunoscut de Guinness Book). A scris jurnale de călătorii… prin Anzi şi Himalaya.

Marius Chivu  a vorbit despre lumea fascinantă din cărţile lui Jules Verne: „Cartea “20000 de leghe sub mări” mi-a schimbat cumva viaţa… am devenit interesat de geografie…”

Şi părintele comunităţii a dorit să transmită un mesaj copiilor şi părinţilor prezenţi la festivitate.

Pr. Petre Matei: „Astăzi ne întoarcem în lumea copilăriei, prin intrarea în vacanţă. Copii vin la şcoală cu multă dragoste şi parcă le pare rău că s-a terminat anul şcolar. Şcoala este foarte frumoasă, copiii se simt foarte bine aici… Sufletele copiilor se cern din mâinile părinţilor, rolul acestora în educaţia copiilor fiind covârşitor…

Copii, în vacanţă să citiţi o carte, care este prietenul vostru… să  nu vă uitaţi învăţătorii, să veniţi cu părinţii la biserică.”

A URMAT CEREMONIA DE DECERNARE A DIPLOMELOR.

Elevii clasei I, a II-a şi a III-a au primit ca premiu o carte, din partea Ambasadei României din Nicosia, oferită de doamna Daniela Ţane Sezonov, pentru încurajarea dragostei copiilor pentru lectură.

Elevii clasei a IV-a, cei care de-a lungul celor patru ani au învăţat să scrie şi să citească în limba română, însuşindu-şi totodată şi cunoştinţe de istorie şi geografie a României, au primit pe lângă premiu şi tradiţionala CORONIŢĂ.

Prof. Valentina Cican: „Dacă am reuşit să vă stârnesc curiozitatea de a descoperi lucruri noi mă consider împlinită. De acum înainte depinde de voi dacă veţi întreţine aprinsă flacăra învăţăturii sau o veţi stinge pentru a o aprinde mai târziu. De acum încolo începeţi să vă conturaţi personalitatea şi să faceţi alegerile care vi se potrivesc fiecăruia. Fiţi mândri de originile voastre. Iubiţi România şi gândiţi-vă cum aţi putea contribui la renaşterea ei.

Copii, ieşiţi în aer liber, visaţi, citiţi, pictaţi şi la toamnă vă aşteptăm cu forţe proaspete. Dragi părinţi vă mulţumim pentru eforturile dumneavoastră, vă dorim sănătate şi vacanţă placută!

Să ne revedem în Septembrie pentru noi proiecte şi noi provocări!”

Diplome au primit şi elevii Cursului de Cultură, Tradiţie şi Educaţie Plastică, prof. Valentina si Leonardo Cican.

Elevii au oferit flori, în semn de dragoste, mulţumire şi respect doamnelor profesoare Valentina Cican (clasele I, III şi IV), Irina Muşat (clasa a II-a) şi directoarei şcolii, dna. Christina Christodoulou Todea. La sfârşitul festivităţii cei prezenţi au putut gusta din bunătăţile pregătite de mâinile doamnelor Daniela Zachariou şi Elena Pintiliescu.

I-am simţit lipsa regretatei doamne profesoare Anca Cristina Pericleous, dar şi poetei Georgeta Resteman, care din motive întemeiate nu a putut participa la acest eveniment de suflet al Alianţei Românilor din Cipru.

Dna. Georgeta Resteman a transmis însă un MESAJ PENTRU VOI:

“Dragi copii, dragi părinți, stimați dascăli, onorat auditoriu,

Mi-ar fi plăcut ca astăzi să vă vorbesc și să petrecem timp plăcut împreună, nu să vă scriu… dar n-a fost să fie…

Îmi este dor să vă revăd, să vă ascult cântând și recitând, dragii și neprețuiții mei micuți prieteni, și să povestim câte-n lună și-n stele… Promit să mă revanșez  și să vă vizitez cu altă ocazie, cât mai curând, dar am credința că cei doi scriitori care vă sunt astăzi oaspeți, domnii Robert Șerban și Marius Chivu, vă vor  împărtăși povești  interesante despre carte, despre scris și scriitori, despre alți copii ca voi și despre călătorii, dăruindu-vă un final de an școlar minunat, cu adevărat de poveste!

Felicitări tuturor, de la mic la mare,  pentru încheierea unui nou an de studii, pentru rezultatele obținute și pentru dragostea cu care veniți  cu toții să slujiți cea mai frumoasă limbă de pe pământ: LIMBA noastră cea ROMÂNĂ”!

Eu ce pot să vă mai spun… De la poalele Apusenilor vă  însoțesc  astăzi doar cu gânduri bune și luminoase, vă mulțumesc pentru neuitare, Simonei Simiomescu îi mulțumesc pentru invitație și tare regret că nu sunt  acum cu voi, la Nicosia … Celor mici, dragii mei copilași, vă doresc din toată inima o vacanță minunată, mult succes și în viitorii ani, iar celor mari – sănătate, bucurii și împliniri!

Continuați să fiți VOI, iubiți-vă ȚARA,  respectați-vă NEAMUL, nu uitați LIMBA ROMÂNĂ și  păstrați ROMÂNIA în suflet ca pe un dar de la Dumnezeu de care trebuie să aveți grijă. Pentru că ROMÂNIA are nevoie de fiecare fiu al său! Vă respect și vă iubesc!”

***

Elevii de la Şcoala Românească din Nicosia se pot vedeam mâine (17 iunie), pe DIGI24 TV, de la ora 15:30.

——————————–

Veronica IVANOV

Nicosia, Cipru

16 iunie, 2018

Violeta SECOȘAN CADAR: Bat clopotele lumii…

Bat clopotele lumii…

 

Bat clopotele lumii…pe lespedea tăcerii…
Din ceruri curge ..sigur o iarnă-n primăvară…
Te-am răstignit Iisuse…
De 2ooo de ani perpetuăm..păcatul ..an după an…se adaugă mai multe triste fapte…
Veniți ! Luați lumina…din Răstignirea mea!
Dar eu pe ura voastră
Mi-am dăruit: Iubirea !
Iertându-vă potopul de răni şi Răstignirea….
Veniți luați lumina…
Lumina Învierii cu Moartea pe Moarte…călcând !
Veniți luați lumina…cu Moartea contra Morții…Hristos a Înviat!
Şi toacă veșnic toaca
Păcatele pe toacă
Cel răstignit ne cheamă…cu rana dintre coaste:
Veniți luați Lumina din suferința mea!
Cu jertfa: Vieții Tale
Tu ne-ai spălat păcatul…Azi Viața e Triumful…
Veniți luați Lumină!
Hristos a Înviat!
Dar..după..Învierea-i
Slăvită…Hristos s-a dus la Tatăl…să pregătească locul celui ce crede-n El.
Veniți la închinare:
Hristos s-a Înălțat !
—————————-

 Violeta SECOȘAN CADAR

 Timișoara
( Din vol. ,,Între cer…şi pământ”, Editura David Press, 2012) Continue reading „Violeta SECOȘAN CADAR: Bat clopotele lumii…”

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

BUNICA

 

Ţi-e faţa brăzdată,
de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
de mulţimea dorurilor.
Dar sufletul ţi-e plin,
de harul Iubirii,
revărsat asupra Tuturor…

 

BUNICUL

 

Pe scaun, sub măr, stă bunicul,
Alături, bastonul de-alun.
Pe rondul de flori stă piticul,
Cioplit dintr-un trunchi de gorun.

 

Şi-aduce aminte de vremuri trecute
Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea,
De-atunci au rămas doar statui tăcute
Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.

 

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Codrul verde și Dacul nemuririi

„-Cum pot oamenii dormii, când

    privighetorile cântă atât de frumos?!”

   (Maria Şoimu-eroină basarabeană a deportării)

 

 

   Arborele uriaş din trunchiul plămadei primordiale al Protodacilor care, şi-a rezemat fruntea veşniciei de Cerul înstelat de martiriu, a întrupat cele mai miraculoase corole ale frumuseţii firii, menirii, gândirii, grăirii, cântării, rugii, creaţiei, slujirii, dăruirii, jertfirii, doririi, izbăvirii, împlinirii, înnoirii, iubirii, biruirii.

   Codrul Verde este cetatea Naturii patriarhale ce ne înconjoară ca o expresie a Creaţiei lui Dumnezeu, urzită pentru ca Omul să devină Rege al ei, ocrotind-o mereu.

   Omul, încheind ciclul Genezei divine, a primit aura cerească de rege al Creaţiei, existând astfel o similitudine între fiinţa-persoană umană şi varietatea fiinţelor Creaţiei, precum şi Rapsodia diversităţii lucrurilor mirifice.

   În această chibzuinţă a lui Dumnezeu există simbioza şi sinergia înfrăţirii Omului cu Natura în integralitatea ei ca beatitudine a splendorii, a miracolului, a înălţării mistice.

   Pruncul doririi se plămădeşte aşadar în peştera din sufletul divin al Mamei-Iubirii.

   Se poate însă uneori/ deseori ca Mama să-şi nască Pruncul chiar într-o Peşteră, aşa cum s-au născut din Moşii şi Strămoşii noştri atâţia Prunci de daci frumoşi.

   Aşa cum Fecioara Maria-Maica Domnului L-a născut pe Mântuitorul lumii Hristos.

   Prin urmare Pruncul este Duhul ce se plimbă pe deasupra  apelor vieţii şi-al sorţii.

   Capul este zămislit dintr-o streaşină de boltă, peste care au răsărit doi irişi-luceferi.

   Din zările lor uneori albastre, alteori verzi şi deseori altfel, se picură mana cereasă a lacrimilor de bucurie, de alinare, de uimire, de suferinţă, de fascinaţie, de har.

   Părul pare ca o pădure deasă, virgină de la poalele Muntelui ce adăposteşte stânca peste care se prăvălesc ca într-o cascadă gândurile albe, curate, cereşti.

   Obrajii par două dealuri însorite peste care se răsfiră viile nobile, doldora cu ciorchinii  lor de aur, pentru sfânta trezvie isihastă, pentru sfânta cuminecare mistică.

   Nasul seamănă a fi turnul de pază cu cele două intrări-ieşiri spre templul raţiunii sinelui, spre Pantheonul Sfinxului stăpânirii, spre Kogaionul pătrunderii cunoaşterii.

   Urechile-galaxiile sunetului prin care se propagă ca într-un tunel înţelegerea eului.

   Gura, narează divina comedie cu cele trei surâsuri: infernul, purgatoriul, paradisul.

   Buzele-cele două tărâmuri ale destinului: murirea vieţii şi nădejdea nemuririi.

   Limba-puntea suspendată între cer şi pământ, între sublim şi profan, între rai şi iad.

   Gâtul-stâlpul ce susţine temelia creaţiei spre destinul imperial al transcendenţei.

   Umerii-pilonii de susţinere a boltei pământeşti întru năzuinţa întrupării cereşti.

   Pieptul-scutul adăpostirii safirului existenţei în devenirea ei spre culmea serafică.

   Inima-suflet-altar al slujirii liturgice a conştiinţei geto-dacice naţionalist-ortodoxe.

   Braţele-cuprinderea Cerului Moşilor şi Strămoşilor şi pământul sfânt al celor dragi.

   Mâinile-arpegiul simfoniei, înduioşării divine sub aura unei armonii atât de celeste.

   Mijlocul-Trupului, brâul ce susţine Coloana infinitului sub tainica Masă a Tăcerii.

   Coapsele-rotonda sublimă ce susţine cupola ciclului sacru al procreaţiei angelice.

   Picioarele-mersul Demnităţii Aleşilor, Cuvioşilor, Mamelor, Profeţilor, Eroilor, Martirilor, Sfinţilor, Mărturisitorilor în Calea lor spre Cerul năpustit de dumnezeire.

   În perioada copilăriei, pentru Copiii alintaţi ai naturii, Codrul Verde este o Dumbravă minunată în care înmuguresc bucuriile sub candelabrul păpădiei.

   Codrul din Dacul răsare şi Dacul din Codrul tresare!

   Codrul din Dacul răsare unde se zbenguie cântecele în zbor de cuci şi privighetori.

   Codrul din Dacul răsare cu gânduri-rândunele prinse-ntr-un freamăt de horă ca o corolă de fluturi peste câmpul cu maci.

   Codrul din Dacul răsare în suflet de Mamă-auroră, în inima sfântă ce-l adoră.

   Codrul din Dacul răsare şi dănţuie pe clipele rostogolite în iureşul jocului purpuriu.

   Codrul din Dacul răsare şi-n delii de azur se prinde şăgalnic de mersul bunicii apăsat de destin.

   Codrul din Dacul răsare cu aripi ce năzuiesc spre înălţimi siderale, peste ţărâna sacră ce se prelinge-n obrajii îmbujoraţi mustind de legendă.

   Codrul din Dacul răsare risipind crâmpeie de timp peste timp, peste paşii care alunecă înspre cer de parcă se ascund într-un lan de curcubeie.

   Dacul din Codrul tresare peste fiorii focoşi ca nişte bidivii sălbatici în galopul zburdălniciei selenare.

   Dacul din Codrul tresare, uneori devenind deseori cântecul dulce cu tremur de viori.

   Dacul din Codrul tresare şi iarba şi razele se-mbrăţişează cu dor şi se încântă.

   Dacul din Codrul tresare, aidoma peştii ţâşnesc prin vad şi vâltori, pe sub maluri cu sălcii de mame-plângătoare.

   Dacul din Codrul tresare peste care Pădurea-brocart cu tot ce-i al ei îşi începe liturghia şi cântă.

   Dacul din Codrul tresare, iar privirea desprinde sîngerândul unei corole de flori.

   Dacul din Codrul tresare, când joaca oboselii cade frântă, toate gândurile dalbe se întorc la mama lor, la Mama noastră cea sfântă.

   Apoi când anii înmuguriţi cresc, înfloresc şi rodesc se stinge orice prihană, câmpia copilăriei trece dealul semeţ, spre piscul muntelui adăpostit sub stânca veşniciei.

 Vârsta şi Natura te răsfaţă ca o nobilă curtezană, îţi despoaie sufletul de alba lui sutană şi doar bunica te prinde râzând cu un surâs enigmatic răsfrânt din Icoană.

   Apar apoi vise, năzuinţi, împliniri, înnoiri, coborâşuri, doriri, privegheri, înălţări.

   Apar cărări mai multe ca legiuni de nouri ce se preling în soartă suişuri şi căderi.

   Apare şiragul de vise mari ce se răsfiră ca-ntr-un zbor majestuos de privighetori.

   Apare Azurul ce-şi pune patrafirul peste suavele, încântătoarele, înverzitele câmpii.

   Apar Luceferii brodând cuvintele-albine ale Luminii şi vorbe cu duhu-înţelepciunii.

   Apare Ramura mlădiţei alese ce se leagănă suav pe sub bulboana verde de cer.

   Apare vinul adolescenţei săltând fioruri de căluşari pe strune de ţambal şi vioară.

   Apare romanţa ca şi struna Crizantemei de Aur cu cerul ei dacic, de necuprins.

   Apar garoafele aprinse la urechile viitoarelor Mirese, scânteind de dorul-rubin.

   Apare busuiocul cuprins în dulcea mireasmă de sân a frumoaselor Fecioare.

   Apare adâncul cuget dintr-un vis de safir ca petalele îndrăgostitului trandafir.

   Apare omul Dacoromân al demnităţii creştine în suişul lui ortodox, înalt, serafim.

   Apare eroul în mers de legendă ce scutură biruinţa peste duşmani şi vrăjmaşi.

   Apare martirul în Potirul său mistic al cuminecării întru Dragostea lui Hristos.

   Apare sfântul, catapeteasmă albastră a credinţei, nădejdii şi a iubirii Măicuţe.

   Apare iar Codrul cel drag stând de veghe peste cerul Ierbii verde de-Acasă.

   + Sf. Prooroc Amos, Sf. Mc. Isihie, Fer. Ieronim şi Augustin.

  • Vineri,15 Iunie-Ziua veşniciei Domnului Mihail Eminescu, ora 12, 20’.

 

  • Poem inspirat de Luceafăr întru cinstirea lui şi a Neamului nostru!
  • Şi-a micuțului nostru Damian-Constantin !

 

––––––––––––––––-

Prof.dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

16 iunie, 2018

 

 

Marin BEȘCUCĂ: 15 de Eminescu 2018

15 de Eminescu 2018

 

… nu mi te-am pierdut ?
da-cum să mi te pierd ?
m-am născut aci,
iar orașul meu împânzea orice suflu
în mireasma de tei
și din tei mi te-am simțit în mine,
de început …
fremătam la fiece semn de trecere,
auzisem și mi te căutam, prin noapte,
copil fiind, cutreieram pe cer
Luceafărul să-ți știu alege,
dar cum s-alegi ?
era doar Unul printre Sfinți !
cumpăna timpului îmi părea necruțătoare,
dar am știut unde să i mă așez,
s-a trebuit abac pentru ani
și abac pentru pursânge,
abia de urc dealul fără să mă tem de sară …
când m-am fost de oaste,
să mi te aduc mi s-a părut atât de ușor,
cum ce vrei tu !?
n-am fost om de luptă,
dar lupta cu penița mea-nsăvârșit,
am ascultat fiece șuierat,
acum nu mai e niciun accelerat,
adun melancolie și romantic,
îmi trag vlaga de printre scrisori …
frate-meu și cu mine nu mai suntem frați,
nici alți muguri nu mai au sevă din mine …
Emine !
cosmicul ce mi te-a păstrat mi te tot relevă
și strigătele acelea mă-ndeamnă să-l urc,
dar încă mi te aduc sub salcie,
de amurg !
să ne presărăm pete de întuneric,
tu să-mi arăți cum să mă vărs Lumină …
Emine-Emine …
din toate timpurile suntem aceeași lume !

–––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

15 iunie, 2018

Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[1].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[2].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea  –  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei[3], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative[4].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[5]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României[6], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  –   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[7], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[8]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[9]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[10], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[11]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIAca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[12]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

Continue reading „Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian”

George ANCA: EMINESCU JAIL

                            

EMINESCU JAIL

 

                             Mushatin

by Mihai Eminescu

 

the wood is white its leaf is black

its thousand little twigs

by snow are heavy

only the wind passes through them

the cold wind and some magpie

sheding let them off

white is the night the one with moon

from the distance wood resounds

the wolves in troops mass together

blows the wind blows incessantly

grove and heaven make to me pair

mad grief comes over one

as long and stretched grief

as the county all under snow

the wood shiver like an aspen leaf

as large as one’s horizon

the wolvws over peakes race

wandering through snows

troops the crows fly

 

in the ground of dense woods

there is no path to get out

there’s no way there’s no boundary

neither hunter’s trace

making blizzard on snow drifts

they filled up the glades

let down on dry boughs

over shed leaves

over water over all things

in the impenetrable forest

a little house is hidden

there’s no village nor nearby road

quite alone one doesn’t know how

only from its chimney the smoke juts out

who would stay in the house

that doesnţt care for the snow

which falls and will fall

ever heap on heap

surpassing the fence in the yard

up to eaves it will reach

if left is long winter

zoung little widow

stays there quite alone

how many days are left

she doesn’t go to village any more

how long the time of a winter

how the snow is all falling

she ever winds and weaves

white threads exquisite linens

while the fire burns in the hearth

the wolves howl the gogs bark

and she spins from tow

swinging on a leg

the trough with a little child

asleep and graceful

and as she sings as she sighs

the voice of wood imitates her

 

in the ground of the wood

there’s no path thewre’s no way

that if ever a path existed

it turned into a valley

that if a way ever existed

it is with leaves burried

it is filled with thorns and thistle

that one doesn’t find its trace

if there is path somewhere

nobody knows it anymore

that they lost its traces

shepherd boys with the flocks

and they lost their signs

woodmen with the logs

and they forgotten the folds

hunters with the bows

nobody in the world knows any more

that around only desert

whici its borders are

where are its springs

the grass grows behold again

beaten by the summer wind

where the forest is rare

but in the beautiful grass

never a scythe entered

where the forest is dense

by its thick of wood

no axe did touch

in the ground of wood

path isn’t way isn’t

but a glade of fir trees

and a cheerful eye of pond

and a garden with stile

and a little house with trouble

and at the door of house grows

the old tile tree which shadows it

like a living covering

its flower falls without wind

shaken over the land

and on the porch who is seen

who nwaer craddle is staying

young little widow woman

who knew about herself only she

and as the wood bestirs itself

she sings for her she charms her away

swinging with a leg

she says gently

lullaby lullaby little child

I’d tell you atale

lullaby lullaby between us

I’l tell you a tale

and in models I’ll dress it

and beautifully I’ll untie it

zou to understand it only I pause

towards others I say nothing

the tears a valley fall from me

my father was a shephard

as many seconds are in year

as many shepherds he was having

with thousands flocks beside

flocks in thousands of little she lambs

little shepherds after them

haughty flocks also of sheeps

the little shepherds backwards

with flutes and bagpipes

he had also if you understand me

herds of untamed horses

which like hurricanes

were filling his plains

were grazing his estates

and in the length of rivers

they settled themselves on deserts

and in the waves of grass

were grazing the hinds and the stags

and through mountains lost in clouds

he had big herds of bisons

cold rivers cold springs

in the shadow were flowing eternally

and he had mountains and he had forests

and fortresses with fortifications

and had villages thousands and thousands

strewn on the plains

and had villages big and small ones

and full with brave men

what an uproar what a struggling

when cheerfully sounding from horn

was calling the country to boundaries

that were running with little and grown up

that they were flowing like rivers

and blackened the deserts

bitter me into a sigh

the tears are valley coming to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

and how beautiful I was

how no one was kin by kin

of gold were my plaits

and by girls they were plaited

rosy like a peony

I was dear to everybody

they came behold they came

emperors from the east

to ask me in marriage

but they went as they arrived

kings came and messengers came

learned in many schools

with reasonable words

they asked me with justice

good time old shepherd

our emperor master

did send us to ask

if you marry your daughter or not

he answers then honestly

dear brave men welcome to you

dear’s to me to feast you

with you to get delighted

but any much you did ask me

daughter I haven’t to marry

but he emperor from the west

did come and didn’t go

two words only he told me

my heart he did subdue

he was stately and armed

an enarmoured soldier

he was stately and hale

having care of nothing

he was tall and I was tall

nice looking we were together

fitted in excess

I beautiful he beautiful

bitter me in a sigh

the tears valley come to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

they heard and if they heard

match makers from the east

that I was going to marry

and when I just gor married

many people aroused

our house only to spoil

and to separate us

thousand of tongues were flowing as rivers

risen from the deserts

and they came mobs

risen from the forests

some on horseback some on walk

ever came in thick cloud

they came swarms came flock

and left the desert after them

they came flocks came valley

and crumbled forts in their way

vainly my man faced them

they pushed him only back

they defeated his armies

they ravished his glories

they desered the countries

they brought his fortunes

they balckened his sun

they enslaved his people

I in the deserted wood

wandering lately

I heard from foreign tongues

that my man isn’t coming any more

I learned from the west

that my man went away

by all humans followed

I learned from the east

that my man has died

that has died and was mourned

world entire was wailing him

did wail all hermitages

all orients

and wests all

and peoples tongues and crowds

midnight midday

they couldn’t awake him any more

weild behold those kings

the emperors of whole world

and a storm started

which earth drowned

midnight and westward

thousand kins put to way

big flocks and predatory

of alien peoples

which were fowing behold flowing

end they didn’t have any more

just for putting inheritence

over poor mankind

when I think to such sorrows

it seems to me they were yeasterday

when I think to my shepherds

it seems to me they were thousands years

bur when I learned

that my man has died

this linden tree I planted

grows the tile and flourishes

and shadows my life

and as in its shadow I live

I don’t get old any more

dear mother’s little child

many in world I’d tell you

but I am afraid you’d leave me

bur I am afraid you’ll understand me

and you’ll grow and will start

how the wood don’t comprise you

and you’ll go into the wide world

but you sleep more behold a bit

that you’re tender of years and little

sleep at shadow sleep on peace

that your mother will make you

under that tile tree beaten by wind

the bedding at land

when the sun will set

then the wind will drow off

and you’ll get asleep

the teeny branches will beat

and if stars will penetrate

and the moon will penetrate

our solitude

and when the wind will blow

the tile tree will rock

its flowers it will shed

and again will awake you

in the ground of the great night

and at rustling of oak trees

under the circling of clouds

in the falling of flowers

under the shining of stars

and at dance of wicked fairies

under the leaf of oak trees

at the voice of springs

where is it the cross from ways

you don’t cry more me

they grow like brothers two spruce firs

do laugh chick-abiddy laugh

where there are birds in the trees

be quiet chick be quiet

they gather girls and lads

do sleep chick heigh

stags gather the soft ones

awake chick do awake

and as she sings and sighs

the voice of wood imitates her

 

poor country of the high

all zour fame has gone

now five hundreds years ago

only wood you were to me

around were growing deserts

empires were crumbling

the peoples were getting old

kingdoms were fading

and forts were scatterng

only your woods were growing

green is the unpenetrated shadow

where a world is hidden

and in the shadow for ever

cold rivers were flowing

tenderly clear turning

having voices of springs

Bistritsa in rocks struggles

hrough dark forests

and ever goes deeper

where the water slightly twinkle

and at once it sees that

its watwrs hitches

and by roxks it is dammed up

it gathers and ever grows

it dam up in wondrous lake

of which waters are quiet

and trees make shadow to it

dense leaf over

in depth the water watches

and the oak trees from bank to bank

over it fall down

peaks prop up together

and make to me a tall vault

by the peaks they are knitted

and in shadow they rule

and in eternal freshness

the waves are sparkling

from one bank to another

it fell a tall trunk

it fell crosswise

that its foliage is hanging

long bridge of a tree

over a silence of lake

long bridge big bridge

that one can pass it on horse back

and Mushatin youngish

passes the bridge quiet alone

with the vest of steel

with black busby of lamb

with white thick cloth on him

how he was coming to hunt

he was carrying the bow on back

quiver of arrows he has

wih long plaits up to on back

but a forehead cutted off

little child in tight cloths

lightly is feeling himself

if he aims at a deer

the falcon flys over by him

if he holds his hand upward

the falcon put in his palm

and he ever comes shouting

and from leaf always bursting

and when starts to sing

the woods resound

hear you dear do you mother

how Mushatin is calling you

nobody was around him

only the blackbird was whistling

and he was getting down

where the water was trembling

and the blackbird says

what are you searching for boy by here

grow you wood and do you cluster

only for a path leave me room

to pass you across

only I will reach a clearing

and a spring of water

to see the falcon how it drinks

the wood says quietly

I went of leafing me out

for you did want me

and the waves sound

moving they gather

among the linens of leaf

the sun trys to penetrate

burn in the shadow at cooling

the sparkling spots

and on waves beat

the light pours flame

on clear long torrents

the rays fly like strips

under an oak long-haired oak tree

which was letting its branches down

Mushatin was lenghtenning out

putting the bow beside

you wood wood my dear

it seems I’ve told you that

you sound from leaf ever

for since I didn’t see you

much time has passed

and since I didn’t search you

much worlds I wandered

wood your majesty

let me under your foot

that I’ll spoil nothing

but only a little branch

to hang my arms in it

to hang them at my head

where I’ll make my bed

under that tile beaten by wind

with the flower upto ground

to lay with the face upward

and to sleep should deadly sleep

but to hear even in my dream

dear wood your voice

from that glade of beech

doina song sounding dearly

how wailing vibrates

that rocks my leaf

and the slowed wind

will see that I’ve got asleep

and through the tile it will rake up

and with flowers would cover me

thw wood was bowing down to him

and from branches was shaking

you Mushatin you Mushatin

cheerfully I shake my branches

and gayly I’d speak to you

long live your majesty

come Mushat to understand each other

and so choose you as our emperor

emperor of the springs

and of the deers

seated to some brook

to tear your flute from the waist

you to sing and I to sing

all my leaf to stear

to start booming in wind

on springs

from steepnesses

where the birds are flying

where the branches are bowing

and the deers are playing

the water says to him o child

hold your hand to me

come on my bright bottom

for you are beautiful child

and Mushatin answers to it

vainly you allure me in waves

vainly wood my dear

you sounds from leaves ever

that I’ll go away from you

that leaf will weep after me

that from soul it snatches me

longing-dor path longing-dor of going

and even I feel so much grief

for the weep of my litle mother

I’d go I’d ever go

longing-dor never to snatch me

and I’d go on long way

longing-dor  to not reach me any more

vainly on wind are calling me

longing-dor for home longing-dor for mother

vainly it sounds in wind

that so destined I am

to make my way on earth

to hold my paths

to wander the countries

the countries and the seas

be it my voice strong

as to pass always

from everywhere I’ll be

over waters over bridges

over woods from mountains

to reach upto home

where my mother stays to weave

and to tell her in many lines

do not die mother of thoughts

don’t go you child

but if you have in world days

present them all to me

know you beloved brother

that I am not wood but fort

but since long I am enchanted

and by sleep darkened

only when the night arrives

the moon in heaven journeys

it runs through all my shadow

with its cold light

on then from horn sound to me

all trees together

griefly sounds the leaf in moon

and my world gathers

that tree after tree

all at once come untied

from oak tree with dense leaf

comes out a wondrous empress

with long hairs upto the heels

and with golden cloths

wonderful is her dress-rochia

and her name is Dochia

Continue reading „George ANCA: EMINESCU JAIL”