„Motivul pentru care scriu/ este de a creea/ ceva frumos ca tine” – afirma admirabilul poet-trubadur Leonard Cohen în 1968, printre versurile sale. Cândva, în anii mei de studenţie, am tradus în ebraică din aceste versuri, publicate de o editură la Tel Aviv. Ca multe alte milioane de cititori, îi admiram lirica, melancolía, ironia, imaginile profetice. Credeam că voi scrie şi eu, pentru a crea ceva frumos. Dar cu anii, am înţeles, că nu se scrie numai pentru a crea „ceva frumos”, ci pentru a exprima gânduri, sentimente, trăiri. Şi nu scriu. Eu citesc, studiez, gândesc, observ. Şi creez imagini.
M-am născut la Bucureşti, unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Am emigrat în Israel la vârsta de 12 ani, cu părinţii, în anul 1961. De-a lungul timpului, părinţii, z.l., au muncit din greu şi au reuşit să minimalizeze statutul lor dificil de noi veniţi, “Olim hadashim”.
Eu am crescut în Israel şi m-am încadrat perfect în cultura ebraică. Pe lângă limba ebraică, în casă se mai vorbea şi se citea în limba română, dar eu ştiam prea puţin despre cultura romană şi nu aveam legături clare cu România.
Prin educaţie, prin socializare, prin serviciul militar, prin plimbări pe drumurile ţării şi explorarea peisajelor israeliene, prin studii, printr-o profesiune şi o carieră, mi-am format personalitatea și identitatea spirituală israeliană. De-a lungul anilor am îmbinat activitate culturală, artistică şi academică, în domeniul comunicării vizuale şi al fotografiei Mi-am complectat studii universitare în Limba și Literatura Ebraică, în Istoria Teatrului, în Media și Jurnalism, dobândind un doctorat, cu o lucrare despre „Tematici și aspecte ale Peisajului Israelian” în fotografia anilor 1945 – 1963. Am predat, am cercetat şi am publicat lucrări în ebraică – și în engleza – aşa cum se cere în universul academic.
Am călătorit în lume cu aparatul fotografic, peisajul urban constituind pentru mine o atracție cu totul specială. Mă simt la locul meu în oraşe, pe străzi, privind case mai vechi sau mai noi, admirând fațadele clădirilor ce poartă amprenta anilor. Am o curiozitate aparte pentru locuri uitate, părăsite, lăsate în paragină, locuri tranzitoriii, care mă îndeamnă să descifrez un trecut diferit de existența lor actuală. Acestea sunt spaţii cu mai multe straturi de viața, cu poveşti ascunse, cu mistere, imprimate în fiecare detaliu. Încerc să-mi imaginez istoriile la care au fost martori.
Şi mai îmi place să mă opresc în parcuri, mă încântă copacii cu umbrele şi formele lor variate, aleile, spaţiul special amenajat pentru cel care îşi caută o oază de linişte, un loc de repaus.
Uneori, imaginile pe care le creez sunt străbătute de o undă de melancolie, care duce cu gândul la trecerea timpului. Totodată, nu-mi lipseşte sentimentul viguros de optimism, ca în locul acela părăsit se ascunde o promisiune.
***
Spre deosebire de mulţi colegi, în călătoriile mele, nu am vizitat România, din 1961 până în 2009. Aproape 50 de ani! Şi iată, în acel an se iveşte ocazia de a fi invitată la Universitatea din Bucureşti, la o conferinţă internaţională, pentru a susţine o prelegere despre „Moştenirea din Arhivele Naţionale de Fotografie din Israel şi Memoria Colectivă, în era schimbărilor mijloacelor de comunicare.”
Înainte de a vorbi despre romanul scris de Ioana Stuparu, intitulat „Cireşul spovedaniei” consider necesară readucerea aminte a unor credinţe arhaice. Din timpuri străvechi există credinţa că există copaci sacri cu puteri magice vindecătoare. Ei se găsesc aproape în fiecare cultură şi perioadă istorică. Sunt văzuţi ca un dar sacru făcut de către mama Pământ pentru ca oamenii să se poată însănătoşi atunci când cred în puterea copacilor, aşa cum cred şi în puterea de vindecare a plantelor a naturii în general. Astfel, de pildă în Europa (lăsând la o parte India, Africa unde copacul considerat a fi sacru este copacul căsătoriei şi al fertilităţii) se regăsesc credinţe conform cărora copacii ar avea puteri vindecătoare. Marii înţelepţi ai celţilor – preoţii druizi – ca de altfel şi călugării creştini – trăiau în adâncul pădurii, nu pentru a se îndepărta de societate, ci pentru că trăind în mijlocul naturii, puteau să o exploreze în profunzime. Ei au observat cum mistreţii scurmă pământul în căutarea ghindei, fructul stejarului, fructul înţelepciunii, după simbolistica celtică şi dădeau exemplu că tot astfel şi ei, driuzii răscolesc natura pe toate cele 3 planuri: fizic, sufletesc şi spiritual, ca să-i înţeleagă Legile.
Lecție de zbor
