Ruth OREN: Mărturisiri la ziua mea

Motivul pentru care scriu/ este de a creea/ ceva frumos ca tine” – afirma admirabilul poet-trubadur Leonard Cohen în 1968, printre versurile sale. Cândva, în anii mei de studenţie, am tradus în ebraică din aceste versuri, publicate de o editură la Tel Aviv. Ca multe alte milioane de cititori, îi admiram lirica, melancolía, ironia, imaginile profetice. Credeam că voi scrie şi eu, pentru a crea ceva frumos. Dar cu anii, am înţeles, că nu se scrie numai pentru a crea „ceva frumos”, ci pentru a exprima gânduri, sentimente, trăiri. Şi nu scriu. Eu citesc, studiez, gândesc, observ. Şi creez imagini.

M-am născut la Bucureşti, unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Am emigrat în Israel la vârsta de 12 ani, cu părinţii, în anul 1961. De-a lungul timpului, părinţii, z.l., au muncit din greu şi au reuşit să minimalizeze statutul lor dificil de noi veniţi, “Olim hadashim”.

Eu am crescut în Israel şi m-am încadrat perfect în cultura ebraică. Pe lângă limba ebraică, în casă se mai vorbea şi se citea în limba română, dar eu ştiam prea puţin despre cultura romană şi nu aveam legături clare cu România.

Prin educaţie, prin socializare, prin serviciul militar, prin plimbări pe drumurile ţării şi explorarea peisajelor israeliene, prin studii, printr-o profesiune şi o carieră, mi-am format personalitatea și identitatea spirituală israeliană. De-a lungul anilor am îmbinat activitate culturală, artistică şi academică, în domeniul comunicării vizuale şi al fotografiei Mi-am complectat studii universitare în Limba și Literatura Ebraică, în Istoria Teatrului, în Media și Jurnalism, dobândind un doctorat, cu o lucrare despre „Tematici și aspecte ale Peisajului Israelian” în fotografia anilor 1945 – 1963. Am predat, am cercetat şi am publicat lucrări în ebraică – și în engleza – aşa cum se cere în universul academic.

Am călătorit în lume cu aparatul fotografic, peisajul urban constituind pentru mine o atracție cu totul specială. Mă simt la locul meu în oraşe, pe străzi, privind case mai vechi sau mai noi, admirând fațadele clădirilor ce poartă amprenta anilor. Am o curiozitate aparte pentru locuri uitate, părăsite, lăsate în paragină, locuri tranzitoriii, care mă îndeamnă să descifrez un trecut diferit de existența lor actuală. Acestea sunt spaţii cu mai multe straturi de viața, cu poveşti ascunse, cu mistere, imprimate în fiecare detaliu. Încerc să-mi imaginez istoriile la care au fost martori.

Şi mai îmi place să mă opresc în parcuri, mă încântă copacii cu umbrele şi formele lor variate, aleile, spaţiul special amenajat pentru cel care îşi caută o oază de linişte, un loc de repaus.

Uneori, imaginile pe care le creez sunt străbătute de o undă de melancolie, care duce cu gândul la trecerea timpului. Totodată, nu-mi lipseşte sentimentul viguros de optimism, ca în locul acela părăsit se ascunde o promisiune.

***

Spre deosebire de mulţi colegi, în călătoriile mele, nu am vizitat România, din 1961 până în 2009. Aproape 50 de ani! Şi iată, în acel an se iveşte ocazia de a fi invitată la Universitatea din Bucureşti, la o conferinţă internaţională, pentru a susţine o prelegere despre „Moştenirea din Arhivele Naţionale de Fotografie din Israel şi Memoria Colectivă, în era schimbărilor mijloacelor de comunicare.”

Încet, încet, învăţ să (re)cunosc Bucureştiul. Caut urmele copilăriei, culeg şi pun laolaltă fragmente din memoria mea. Casa unde m-am născut, drumul spre gradinița de copii, spre şcoală, spre casa bunicii. Nimic nu mai este la fel ca în copilărie! Totul e îndepărtat, mai vechi, mai mic. Dar, în acelaşi timp, oraşul îmi oferă prilejul de a folosi cu precizie limbajul fotografic, unghiurile, mişcarea, compoziţia, jocul de lumini şi umbre, jocul de culoare, pentru a surprinde detalii din cotidian. Privirea mi se opreşte asupra ritmului bulevardelor, asupra vitrinelor şi cafenelelor de pe străzile laterale. Îmi rețin atenția panourile cu reclame hazoase, dar şi spațiile verzi. Realizez o serie de imagini care aveau să stea în continuare, la baza unor proiecte fotografice.

Mă întorc apoi acasă şi descopăr aici universul cultural de limbă romana, scriitori şi literatură, presa întâlniri la Cercuri Culturale, o lume în cadrul căreia au loc numeroase activităţi şi de care mă simt mai apropiată. Încep să cunosc momente din istoria evreilor din România, împreună cu unele trasee ale culturii româneşti. Înţeleg scrisul israelian de limbp română, care este atât de mult legat de trecutul autorilor în România şi, în special, de istoria unor familii, care începe în mici oraşele, la începuturile secolului trecut. Aceasta istorie îşi continua cursul în cei 70 de ani de existenţa a Statului Israel, unde au emigrat cu reuşită… 400.000 de evrei din România. Experienţa vieţii israeliene este, deasemenea, exprimată în unele din textele scriitorilor de limbă română din Israel.

Îmi place să răsfoiesc paginile din această literatură, care îşi caută un loc aparte în istoria literaturii române, dar în special, pot spune că legăturile mele cu limba română devin mai puternice. Se înmulţesc călătoriile şi activităţile mele în România, creez noi prietenii, susţin prelegeri şi întâlniri cu studenţi. Traseul meu trece şi prin Cluj, pe la Universitatea Babeș-Bolyai, prin drumurile acestui minunat oraş. Şi pe drumuri de ţară, la Breaza, la Câmpina, la Brebu, în muzee şi în locuri evocatoare de istorie.

În România sau în Israel, gust din farmecul unei limbi în plus, o limbă care mi-a marcat cei 7 ani de acasă, miresmele de tei şi zăpada pufoasă pe care o culegeam cu degetul de pe gard şi o lingeam, Ţăndărică, şoşonii care nu mă încălzeau destul, o siguranţă de sine pe care o aveam la vârsta de 4 ani, când învăţasem să citesc.

Şi acum, după mulţi ani, mă întorc la poezia „Motivul pentru care scriu” semnată de Leonard Cohen. Versul continua astfel: „Când mă aflu cu tine/ doresc să fiu acel tip de erou/ care doream să fiu/ când aveam şapte ani/ un bărbat perfect/ care ucide”.

Mă gândeam la semnificaţia acestui vers ciudat şi la o eventuală interpretare personală.

Ce sentiment se trezeşte în sufletul personajului masculin lângă frumoasă iubita? Ce reprezintă pentru el gândirea unui copil, care se vede un erou cu puteri superioare dar şi cu o agresivitate delicventă? Poate, pe lângă dorinţa de apropiere, de iubire prin estetică şi vers, ne aflăm în faţa unui sentiment de regresie, de reîntoarcere la naivitate.

Clarificându-mi versul într-un fel, mă gândeam că eu folosesc acum limba română ca o întoarcere la anii copilăriei, ca şi cum aşi dori să o iau de la început. Să întorc clepsidra peste cap, să inversez vremea, să străbat din nou viaţa. Ar avea limba aceste puteri magice?

În discuţii, aflu că aparţin unei generaţii care îşi redescoperă o „identitate ascunsă”, care a fost lăsată la o parte, în era creări unei identităţi israeliene colective, unitare. Şi mi se mai spune: „Este un fenomen al vârstei”! Adică, îmbătrâneşti, fetiţo!

Dar mă întreb: oare noţiunea de „identitate” nu este trecătoare, tranzitorie, aşa cum suntem şi noi? Cine suntem, cu adevărat? Iar până vom afla, mă gândeam, ca de ziua mea, care se apropie, să-mi acord câteva ceasuri de bucurie, împreună cu prietenii şi familia. Şi… „Sărbători Fericite”, ori care ar fi…

—————-

Ruth OREN

Haifa, Israel

aprilie 2018

Lasă un răspuns