SUFLET DE… CÂINE
La un colț îngust de stradă,
lângă-un gard dărăpănat,
pe o buturugă mică,
un copil stătea uitat.
Cu mânuța-i tremurândă
și cu ochii în pământ,
fără vorbe, parcă cere
suflețelul lui flămând.
Toți îl scuipă și se miră:
”– Fu, țigan!
– Vai, secătură!”.
Ei nu știu că de trei zile
n-a luat nimic în gură.
Plouă. Rece. Aproape noapte.
Pe la colțu-ngust de stradă,
fără tare să observe,
o cățea trecuse-n grabă.
Dar i-a fost deajuns o clipă
de copil ca să ia seamă
și să-i simtă tremurarea,
că și ea, mă rog, e mamă.
Peste câteva minute,
cu fiori ce-l bagă-n boală,
vede cum cățeaua-i lasă
o bucată de pârjoală.
Tot atunci se-ntoarse, biata,
și, cu-n salt de-ngrijorare,
de parcă i-ar arde blana,
după gard, din nou, dispare.
Iar acolo, doi netrebnici
tot izbeau fără-ndurare…
Apărându-și copilașii,
ea-și dă ultima suflare.
Omule, tu să te stărui
să deschizi ochii mai bine,
ca să vezi, în realitate,
cine-i om și cine-i câine.
–––––––––––
Natalia BRADU
29 iulie 2019
