Mugurel PUȘCAȘ: Vernale trăiri…(poeme)

ULTIM FESTIN

 

Nu întreba nimic… Stai lângă mine!…
Tăcerea să ne mângâie în zori,
Privirea mea să răscolească-n tine
Păcate vechi, resentimente noi.

 

Nu întreba nimic… Uite cum plouă!…
Stropi reci, amorfi, prelinşi pe tâmpla ta,
Răstălmăcesc ale iubirii patimi,
Străină eşti… Nu te mai simt a mea.

 

Eşti tristă, ştiu… Nu te mai pot atinge
Să-ţi mângâi tâmpla… Veşnicele ploi
Ne vor îndepărta, vetuşti vom stinge
Ce-a mai rămas din iarnă, jar, în noi.

 

E primăvara, totul se topeşte,
Priveşti cu ochi senini şi visători,
Înspre-a iubirii noastre tinereţe,
Când te purtam în braţe printre nori.

 

Continue reading „Mugurel PUȘCAȘ: Vernale trăiri…(poeme)”

Viorel ROMAN: Dilema germană/Constituția europeană

La Marea Schisma, în anul de grație 1054, populaţia globului, circa 200 de milioane, trăiau la cheremul tiranilor tribali, cu superstiţii, boli, foamete, razboaie. Progresul generat de Europa, face ca azi șapte miliarde să trăiască în condiţii incomparabil mai bune. Expectativa de viaţă e de trei ori mai mare.

Religia iudaico-creştină a depăşit superstiţiile, credinţa oarbă în caracterul ciclic al timpului şi a introdus noţiunea lineară de progres. Imitaţia Creatorului, Imago Dei, obligatorie pentru fideli, face ca omul, devenind el însuşi creator, sa stăpânească el natura, nu invers, ca la pagânii idolatri. Papalitatea a sacralizat în sec. 11-13 moștenirea Romei, Atenei și Ierusalimului, persoana, statul de drept, libertatea de mișcare și de exprimare, rațiunea și școala, etica și morala, fundamentul civilizației occidentale.

Mănăstirile au salvat cultura latină periclitată de năvălirea barbarilor, au propagat valorile muncii fizice și intelectuale, au devenit şi primele întreprinderi cu evidenţa costurilor şi a profitului, care era reinvestit, folosit pentru noi investiţii, nu imediat consumat. Înălţarea catedralelor era modelul vizibil al investiţiilor mai multor generaţii.

Puţini la număr, călugării descopereau și promovau tehnologii productive. În evul mediu o treime din Europa era condusă direct de Biserică romană, în limba latină, cu codul canonic romano-catolic, acquisul comunitar de azi, adica totalitatea drepturilor și a obligațiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene, din care face partie de jure și România din 2007.

Europa nu e numai un loc geografic, ci înainte de toate e o noţiune culturală şi istorică, care s-a forma prin forţa creştinismului, el domină din toate punctele de vedere, este elementul central şi definitoriu al întregii istorii a continentului nostru.

Creştinismul a imprimat continentului identitatea proprie, care s-a consolidat pe antichitatea clasică greco-romana, dreptul roman, etica și morala şi pe diferitele contribuţii etnice, mai ales germanice, şi culturale de a lungul secolelor. Se poate afirma pe bună dreptate, credinţa creştină a format cultura europeană, lăsând la o parte ruptura dureroasă dintre Occident şi Orient, Marea Schisma din 1045.

Continue reading „Viorel ROMAN: Dilema germană/Constituția europeană”

Eleonora SCHIPOR: Martie fără Nicolae Motrescu – In memoriam

I-a  fost dat să vină pe lume în ziua de 22  martie a unui an cam greu, 1944. Pe stil vechi  sărbătorim în această zi 40 de sfinţi.

Aşa a vrut soarta, probabil, ca tot într-o zi de primăvară să plece subit, neaşteptat, pe alt tărâm. Iată că la 18 martie, anul curent, s-au împlinit deja 10 ani de când nu-l mai avem printre noi. Nu-i mai auzim vocea cu un tembru deosebit, nu-i admirăm statura dreaptă şi ţinuta-i demnă. Profesorul, publicistul, autorul de cărţi, omul şi crăsneanul Nicolaie Motrescu a plecat într-un martie al anului 2008 spre zările albastre. A fost şi a rămas pentru totdeauna fratele mai mic al regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu.

A fost un bun român, un mare patriot al neamului şi baştinii chiar şi în acele vremuri de restrişte, fapt pentru care a suferit toată viaţa. Alături de regretatul său frate Ştefan Motrescu, fizicianul cu suflet de poet, a ţinut făclia românismului aprinsă acolo, în Crasna lor dragă, susţinuţi şi îndemnaţi şi de ceilalţi fraţi şi unica lor soră Maria.

A reuşit să scoată (mai mult pe cheltuială proprie) în cei 64 de ani cât i-a fost hărăzit pe acest pământ 3 cărţi de valoare pentru baştina-i dragă:

„Biserica „Sfânta Treime” din Crasna”,

„Crasna Bucovinei” – publicistică,

„Crasna Bucovinei” – folclor.

La un an după neaşteptata-i dispariţie subsemnata a scos de sub tipar cartea „Ca bradul la poale de munte” în memoria şi amintirea-i luminoasă…

Profesorul, publicistul, folcloristul Nicolae Motrescu avea încă multe de spus şi de scris… dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit intenţiile, să-şi realizeze visele…

Aşa i-a fost hărăzit…

Pe urmă, acel lucru început de dânsul, adunarea şi selectarea folclorului crăsnean, l-a continuat, luptând cu greutăţile vieţii, draga lui soră d-na Maria Motrescu-Popescu.

Iar nouă nu ne rămâne decât să facem ceva frumos în amintirea sa, să nu uităm acea urmă de neuitat, înveşmântată în cărţi, ziare, fapte bune, activitate intensă, demnitate, curaj, profesionalizm, corectitudine, mândrie şi românism de care a dat dovadă neuitatul om şi crăsnean Nicolae Motrescu.

——————————–

Eleonora SCHIPOR

Cernăuți

22 martie 2018

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (3)

Pas în doi (3)

 

dacă mă mai iubeşti

pune-mi toamna în ochi

şi scutură-mi gândul cu tine

din copacul care mă privește

de când am schimbat

verdele frunzelor mele

pe bruma zborului tău de pe tâmple

 

mă arunc în tine ca-ntr-o fântână

în ochiul tău stâng

îmi las dorința sub pleoapă

la uşa sufletului tău

apoi umblu tiptil cu pașii mici

mă tulbur mă înfior te respir

pe sub oase se-aprind licurici

inima ta bate pentru amândoi

tu respiri și pentru mine

mirosim amândoi a floare-a iubire

 

dacă mă mai iubeşti

lasă-mă să păşesc desculţă

pe iarba ta

să te iau de mână să plutim orbi

să ne lovim de lucruri de oameni de pomi

deschide-ți sufletul și lasă-mă să trec

cu hergheliile mele de fluturi

de îngeri beți

 

fără tine nu aș mai fi

îmi ești aer lumină și sânge

să ne-aruncăm din înalturi îți zic

unul în altul ținându-ne de mână

într-un  vertij aiuritor

o, câtă spaimă se arată

parcă am zbura pe cai înaripați pe fluturi

în schimb nu-mi vine să cred

că te ating pe suflet și că îmi e frig

 

dacă mă mai iubești

spune-mi poveşti

despre zboruri căzute din stele

şi lasă-mă să mă ascund de mine însămi în tine

eu sunt o pasăre migratoare

dragostea mea

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

21 martie 2018

Yalal Ad-DIN RUMI: Aseară în somn m-ai căutat

Sculptură de Marie-Paule Deville Chabrolle, Franța n. 1952

*

Aseară în somn m-ai căutat
și azi din nou te zbați neliniștit
zadarnic prefăcându-te că dormi.
Căci împreună până-n Ceasul Învierii
rămâne-vom, așa că lasă-mă s-ascult –
din nou cuvintele pe care-n vis le murmurai.

Yalal ad-Din Rumi (1207 1273)

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Angi Melania CRISTEA: Poeme

Întâiul mit

 

înțelepții spun că a viețui este sinonim cu

a inhala falii de oxigen și de nefericiri

 

în neînțelepciunea tinereții mele pipăi soarele și miile de stele cu degete de hârtie

cupola lumii îmi pare

o strană în care furtuni de meduze aliezee ale timpului mort aliniază planete

 

prin acest univers ostil port carcasa trupului viu

ramificațiile ei pătrund până la al șaptelea

element

în subterana sufletelor care continuă să viețuiască printre moloz marmură și mituri

 

pot preschimba această punte trecătoare într-o

viitoare viață?

lumea are la temelie picturile rupestre ca și cum oamenii de acum ar fi tot naivii ce au inventat arta

în demisolul singurătății

 

cu puterea întâilor născuți îți zic Ție Doamne

că ne-ai înțelepțit prin cuvânt chiar dacă

în universuri paralele acesta umblă deztrupat

 

Moarte narcotică

 

poate dincolo moartea este caldă

ca mustul ce fierbe în întuneric

poate e ca zăpezile ce acoperă creste de munți

tot mai subțire tot mai rară

o floare de-nu-mă-uita smulsă de botul umed

al unui cerb rătăcit

 

moartea…ah! gustul ei de oțet

mi-a ars epiglota

nu mai am suflu să îi vorbesc despre

dimineata nașterii mele

cu flori de gheață sculptate pe iris

 

voi păși spre moarte cu tot cerul meu ancorat

de emisfera stângă

simt de pe acum pulsul mâinilor cu care mă vor îmbrățișa

simfoniile morții haotic

 

Nopți filiforme

 

în noaptea asta stelele privesc autostrada

populată de singurătăți

fiecare cu roșia manta a sângelui strânsă la piept

știu că am aruncat pe cer timpul sufocat de ani imperiali

dar ascund în palme lumi la scadență neputințe calamități

facturi neplătite ale vieții în zadar

 

dă-mi luna

rotundul ei fixat ca un girofar îmi pătrunde

în plămânii uscați

și te strig din umbra arborelui-poem

cu tălpile linse de pietre

val spre uscat sare amară a clipele mele

 

Timp ubicuu

 

iarna asta zăpada acoperă ochii cailor orbi

aburi îmi urcă în piept și mă scutur de timpul viu

care continuă să se înfășoare salamandră ce fierbe pe piatra filosofală

 

îmi miroase a geruri care topesc stalagmite

le transformă în filigran

apoi se așază la masă cu propria mea ingenuitate

îți arunc singurătățile la cutia milei

 

îndrăgostiții inspiră dragostea cu aerul ei oxidat

iar eu scriu cu umbra mâinii tale pe gheața

artificială zig-zagurile morții

gura mea rostește cuvântul perfid cu care

au cucerit femeile trecători

 

viața este o iarnă dezghețată între mii de poeme albe

 

Ziduri chinezești

 

păsări ca umbre ascuțite cresc

dincolo de orizontul pătrat

îmi atârn inima de gâtul luminii

și tac cu pendulul lumii fixat între branhii

niciun om nu-mi ridică zorii

până la nori/ candele aspre

ce va fi dincolo de tăcerea vibrantă?

ne vor orbi îngerii cireșele amare se vor coace?

 

lumea ta fantomatică pare a se prinde

de ruginiul pământ

sub care se ascund iriși tomnateci

bulbi străvezii

sentimente de aer pe care le trag

mai adânc mai adânc

în plămânii mei largi

ce respiră cu sute de valve ancorate

în universul aerat

sub marele zid

 

Traseul

 

viața la parametrii normali

are un lung traseu

nu zguduie mentalul colectiv

doar se pliază pe ventriculul stâng

 

iubiri filiforme trec prin tine

ca printr-un cap de pajură

mecanismul lor subtil are un resort

înfipt în sol

cine manevrează sentimentele

aura lor diformă ?

 

focuri înalte îmi joacă pe sternul

din care albul se scurge grunjos

Continue reading „Angi Melania CRISTEA: Poeme”

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Tu

 

Nu puteam evoca
Înapoia gândului
Paşii încordaţi,
Căutători de linişte
Zăpada albă – iubire!
Mireasa de har
Mă-nvăluia în jurul ei
Pe tine căutându-te
Să-ţi spun că acolo, ei
Erau trecuţi şi uscaţi
…nu plânge iubire,
ia-mă de mână, vino!

 

Iţi iau inima în palme,
Căldura inimii tale….
Singura existentă
Apoi neliniştile tale
Altruismul, dăruirea ta
Le revărs asupra oamenilor
Arătând, evocând…

 

Bob de dor cu amintiri

 

Te priveam,
așa cum erai…
Cu dorurile strânse-n tine,
şi sufletul gârbovit de ani.

 

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Alexandru NEMOIANU: Importanța clipei

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o alta încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slava Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imită comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.
La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.
Nu știm ce se va întâmpla în viitor. Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale. Dacă vom cerceta ceea ce “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci, patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi, pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau încetinei la minte. Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek, întemeietorul școlii economice din Chicago, drept, ”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’. În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Importanța clipei”

Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat

Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat

Antologia pentru Civilizația Creștină, ASCIOR – 2017

09 ianuarie 2018

Vasilica Grigoraş: Ioan Nicolae Muşat, ne-am cunoscut de foarte puţin timp, doar online. Accesând surse de informare electronice, am aflat câteva date, despre viaţa şi activitatea ta, care  mi-au stârnit interesul să te cunosc mai bine, şi cred, că şi cititorii doresc acest lucru. Ai avut amabilitatea de a-mi trimite câteva numere din revista „Orizonturile Bucuriei” şi două cărți ale tale: „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, Buzău, Alpha MDN, 2015 şi „Paştile Tău, Doamne!”, poezii, Buzău, Teocora, 2016. Mă simt binecuvântată pentru acest dar minunat şi-ți mulţumesc din suflet. Deoarece ştiu că poţi  cunoaşte un om, dacă nu în totalitate, măcar parţial prin scrierile sale, şi mai cred că din tot ceea ce citim, aflăm, descoperim, învăţăm câte ceva.  În momentul în care am primit cărţile, m-am rugat să mă lumineze bunul Dumnezeu să le citesc, să înţeleg esenţa şi să scriu ceva despre ele. Volumele şi publicaţiile periodice primite se bucură de grafică de excepţie, expresivă şi atrăgătoare. Am deschis prima carte, începând să citesc materialele introductive, semnate de nume sonore ale intelectualităţii literare şi spirituale ale Buzăului, dar şi din întreaga ţară. Constat foarte repede că nu e suficient acest lucru, apoi am luat un creion şi o hârtie, luând notiţe. Pe măsură ce înaintam în lectură pot afirma, fără teama de a greşi, că descopeream „diamante”, bine şlefuite, şi mă refer atât la conţinutul cărţii, dar şi la autor, clădit la „sfânta şcoală a Domnului”. Consider că ar fi o impietate să  reproduc eu câteva informaţii despre tine şi volumele de autor, te voi ruga să vorbești și despre ele. Ești directorul fondator al revistei Orizonturile Bucurei, ești președintele fondator al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, ai lansat o salutară şi lăudabilă iniţiativa a publicării unei antologii sub egida ASCIOR, confirmare a ceea ce spun fiind receptivitatea unui număr însemnat de poeţi şi scriitori români, trăitori în România sau în ţări adoptive. de aceea, te rog, să ne spui: Cine ești domnule Ioan Nicolae Muşat? Aş vrea să precizezi obârşia, formarea profesională, pasiuni, … tot ceea ce crezi că te reprezintă.

 

            Ioan Nicolae Muşat: Bună ziua distinsă Vasilica Grigoraș! Îți mulțumesc mult pentru prietenia acordată în mediul virtual, pentru aderarea la ASCIOR și pentru publicare în prima antologie a asociației ASCIOR: Antologia pentru Civilizația Creștină, ASCIOR 2017, dar și pentru acest interviu, care, sperăm, va lămuri câteva aspecte privind Civilizația Creștină, Asociația pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, antologiile ASCIOR. Trăim într-o lume a morții, a confuziilor, a înșelăciunii, a distrugerii și vrem să ieșim din această capcană ce ne-am întins-o singuri și nu știm, nu putem căci nu vrem să folosim împotriva hidrei propriul ei venin. Și, în pofida faptului că lumea merge foarte accelerat spre Cataclismul Energetic Global, oamenii nu au timp pentru viața lor și a copiilor și nepoților lor. Vor să înțeleagă aceste lucruri grele repede, în două-trei pagini, fără cultura necesară, fără discernământul necesar, fără efortul și strădania necesare cunoașterii a ceea ce este și ce-ar trebui să fie. Cu speranța că acest lung interviu nu va fi zadarnic, să purcedem la lucru.

            Probabil că omul nu se poate vedea cu discernământ pe sine însuși și nici nu este cunoscut pe deplin în timpul vieții sale. Abia după zeci sau sute de ani de la trecerea sa la cele veșnice se alege cine a fost acel om pe pământ. Omul este subiectiv în ce-l privește, societatea este confuză, foarte confuză acum și în a se cunoaște și în a-și cunoaște Calea dar și în a-și cunoaște cetățenii. Deci, trebuie să ajutăm societatea să se cunoască și, cunoscându-se, să se înțeleagă și, înțelegându-se, să se definească, să-și cunoască și să-și definească proprii cetățeni, iar aceștia, prin și cu ajutorul unei societăți clare, curate și responsabile să se înțeleagă și să se rostuiască pe ei înșiși….

            V.G.: Nu așa, cu siguranță este mult prea vag și alambicat pentru cititorii noștri, mult mai concret, cine ești, ce vrei, ce crezi că poți să faci Ioan Nicolae Mușat?

            I.N.M.: M-am născut în Fefelei, un mic sat pe atunci, acum înglobat în orașul Mizil, la doar câteva case de locul nașterii academicianului Grigore Tocilescu, un mare istoric, epigrafist, folclorist și arheolog care, probabil, a vrut să continue în alt fel cercetările privind importanța mondială a Daciei… Am fost botezat la biserica Sfânta Treime din Fefelei, am urmat cursurile primare și gimnaziale la Şcoala nr. 2 din apropierea Fefeleiului, am făcut apoi Liceul industrial pentru Construcții de Mașini, nr. 1, București și am absolvit Facultatea de Automatică a IPB, București în 1983 cu nota 9 pentru lucrarea de licență: „Automat programabil pentru Linia de turnare în forme vidate”. Apoi, după o primă întreprindere am ajuns la Buzău, la IEELIF (pe atunci), întreprindere județeană de irigații unde am avut mai multe inovații nebrevetate dar care au ajutat producția.

            V.G.: Deci, ești un om de profesie strict tehnică, liceu tehnic, facultate tehnică, orientare strict tehnică, inginer cu preocupări de inginerie… Cum se explică aceste cărți de factură teologică, filozofică, politică, socială, lirică: „Catedra Sf. Mare Mucenic Sava” și „Paștile Tău, Doamne!”, care sunt probabil rădăcinile viitoarelor inițiative, revista Orizonturile Bucuriei și asociației ASCIOR?

            I.N.M.: Prin milostivirea Domnului și prin dragostea oamenilor am fost binecuvântat cu mai multe seturi de aripi pe care, din păcatele și nevrednicia mea, le-am folosit rău mult prea adesea… Preocupările naive de toate felurile, teologice, psihologice, filosofice, ba chiar lirice, au început probabil pe la 12-13 ani din pricina unor mari probleme de adaptare… Am avut mare binecuvântare cu înțelepciunea tatălui meu, Ioan, cu blândețea și afecțiunea mamei, Lucia, cu minunații bunici Ștefan și Ana, cu sprijinul surioarei mele mai mari, Georgeta, cu minunata învățătoare și apoi profesoară și dirigintă Elena Rădulescu, cu înțeleptul, omenosul și sfătosul profesor de matematică din gimnaziu, Gheorghe Negoiță (care acum este membru fondator la ASCIOR), cu acel unic și plin de har Părintele Alexandrescu Pompiliu, parohul care m-a botezat și cununat și cu mulți alții cărora le mulțumesc din suflet pentru tot ajutorul ce mi l-au dat, salvându-mă de mine, de modul eronat prin care vedeam din început lumea. Apoi, când făceam inovațiile la serviciu, strict necesare creșterii productivității muncii, lucrul pe șantier în zona Oreavu lângă Râmnicu Sărat, s-a născut ideea Roboților Energetici, idee la care am lucrat ani și pe care trebuia s-o expun (cu succes) la Institutul de la Brașov care se ocupa cu promovarea energiei neconvenționale. Ca să convingi specialiști de prim rang privind avantajele Roboților Energetici trebuia să ai o strategie bine fondată căci „adevărul necunoscut (unul)” venea în mediul „adevărurilor acceptate” (majorități și minorități) și trebuia să răstoarne prejudecăți… Așa s-a născut înainte de 1989 tema științifică ERGOGETICA sub forma „Conducerea informațională a sistemelor sociale”. Problemele grave din familie, moartea tatălui meu datorită unui accident de muncă, cutremurătoarea cădere a comunismului și neputințele științei de a rezolva problema adevărului, toate m-au aruncat într-o depresie acută datorată unei crize de identitate…

            Continue reading „Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat”

Adriana POPA: Poesis

Stagiatură

 

înlocuiam cuvintele cu inefabile păsări
până când stelele se-aprindeau
de gelozie – fără îndoială –
cucul
îşi tot satura numele
undeva între frunze neclare
pletele mele blonde pierdeau
inocenţa grâului copt
tu făceai foc
pentru imperceptibile zboruri eu străluceam
abstract ochii tăi reduceau pădurea din jur
la un singur punct
oraşul ne primea străin
eram cam inconştienţi
bineînţeles
aveam în braţe soare
şi-n buzunare fân
de uimire doamnele
erau să calce trenul
la barieră lângă parc

 

Zbor

 

dac-aş fi cer
aş declina cu norii
mi-aş dezbrăca speranţa
în stropii de ploaie
dac-aş dansa sub lună
cu picior de izvor
aş descânta deşertul din noi
cu livezi
dac-aş răsări dimineaţa
Continue reading „Adriana POPA: Poesis”