O analiză la „Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice”

a lui Petre Anghel

Comparat cu monumentalul volum Istoria Literaturii Române 1940-2000 a lui Alex Ştefănescu, volumul lui Petre Anghel nu apare atât de amplu. Dar pentru că abordează literatura română din cu totul alt unghi decât cel abordat de faimosul critic şi istoric literar – Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice a lui Petre Anghel este de referinţă pentru cititorul interesat de ce anume s-a petrecut în culisele şi pe coridoarele tenebroase ale luărilor de decizii cu privire la literatură, volume, scriitori, edituri, pe vremea dictaturii comuniste – şi care au fost victimele, multe neştiute de critici şi de public, ale acesteia.

Dacă Alex Ştefănescu se ocupă eminamente de partea literară şi face referinţele necesare şi pertinente la politic, în măsura în care acesta a afectat opera unui scriitor, Petre Anghel subliniază în mod special influenţa politică, şi implicarea politică (mai mult, mai puţin, sau în rare cazuri de loc) a scriitorilor, editurilor, şi politicienilor, a securităţii – elemente care se încrucişează într-un dans de multe ori diabolic, uneori ilar, rareori benefic – şi care-şi lasă amprenta în mod direct pe filele tipărite, sau uneori interzise, ale volumelor apărute, ori modificate înainte de apariţie, ori moarte din faşă.

Nu vreau ca cineva să creadă că aş compara aceste volume, fiindcă ele, deşi se intersectează în anumite puncte cheie, nu pot fi în competiţie. Iar Petre Anghel nu a intenţionat în nici un caz să abordeze prea departe câmpul vast şi arat adânc, cu atâta succes, de către Alex Ştefănescu. Menţionându-le juxtapoziţional, doresc doar să contextualizez mai bine opera lui Petre Anghel pentru un eventual cititor. Cele două volume au premize şi abordări diferite, dar mai ales unghiuri diferite – deşi nu opuse, ci de multe ori complementare. Oricum, credincios strategiei lui, Alex Ştefănescu nu se pierde prea departe de literatură, nu alunecă aiurea înspre culisele de multe ori sordide ale politicului din acea perioadă – asta pe deoparte. Iar pe de altă parte Petre Anghel se preocupă de literatură şi alege scriitori pe care-i analizează, cu precădere în măsura în care intervine politicul – şi din punctul de vedere al politicului – aceasta fiind de la început intenţia declarată a Istoriei Politice a Literaturii Române Postbelice. Deci fiecare în felul lui rămâne credincios intenţiei declarate de la început. Spre exemplu Petre Anghel discută despre unii scriitori, poate necunoscuţi criticilor şi publicului larg (şi a fost acuzat de acest lucru de către unii critici mai neatenţi, sau dogmatici, sau pur şi simplu snobi – iar numărul acestora din urmă este legiune). Dar el argumentează, pertinent zic eu, că aceşti necunoscuţi merită o analiză mai atentă – că ei ar fi fost la fel de faimoşi precum alte nume celebre, dacă nu s-ar fi pomenit (pentru un motiv sau altul) sub tirul necruţător al politicului şi instrumentelor de stat de la acea vreme, al agenţilor acestora plătiţi sau voluntari slugarnici – care le-au tăiat multor talente şansa de a fi publicaţi de editurile respectabile de atunci. Aceşti scriitori au pierdut astfel şansa de a a-şi lăsa amprenta asupra literaturii române, după cum ar fi meritat. Un exemplu care-mi vine în minte este Florin Lăiu – dar mai sunt multe altele. În acest context, Petre Anghel face un lucru extraordinar, după opinia mea Cei ce l-au criticat ar trebui ca mai întâi să citească operele unui Lăiu şi altora menţionaţi, şi abia apoi să apese pe tastele calculatorului ca să-l condamne sau să-l laude pe Petre Anghel. Revenind la cele două volume, citindu-le, este ca şi cum ai merge pe aceeaşi cărare, dar lumina aruncă altfel de umbre, subliniind pentru trecător aspecte diferite, dependente de pagina şi volumul pe care-l ai în mână în momentul respectiv. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare” →