Anna-Nora ROTARU: Poesis

,,NOAPTE DE IARNĂ”  de Anna-Nora Rotaru

pictură personală pe pânză, în ulei,dimensiuni 110 x 90 cm,

din volumul de picturi si poezii  ,,Ut pictura poesis ”

*

.

MAGIA UNEI NOPȚI DE IARNĂ

 

E iarnă, tăcere, liniștea e amorțită…
Se prelinge noaptea peste casă și pe geam…
Mi se-mplântă o senzație, ca lamă ascuțită,
În dansul fulgilor de nea, să mă prind înlănțuită,
Cu florile nopții-n păr și-ale iernii ce strângeam,
Să le-aștern pe-al gândului meu ram…

 

Mijește luna pe boltă, printre nuferii de nori,
Foșnește vântul înghețat, tremură crengile seci,
Sub povara omătului, din lungile ninsori,
Zile-ntregi, pe fruntea nopții și-a aurei de zori,
Împrăștiind difuz lumina palidă peste poteci,
Cu cristaline, razele ei reci…

 

Ce minunat e, mă duce gândul parcă în ispită,
Să deschid cufărul cu amintiri, la tot ce adoram…
La visul alb al tinereții, la iubirea-mi cuibărită,
La trăirile ce mă făceau odată, atât de fericită,
Înălțându-mă-n vârtej, spre culmi de vis zburam,
De emoții vibrând mă-nfioram…

 

Privirea-mi se inundă cu fulgii dalbi ce se topesc,
Prelingându-se pe suflet, argint viu ce-ncă se zbate…
Te caut prin ninsori, vreo speranță să-mi cârpesc,
Pe umărul tău să-mi șed tâmpla și dulce s-ațipesc,
Atât cât inima din piept voi-va incă a mai bate
SI pulsul tău în sânge a-mi străbate….

 

PE FILE DE POVESTE…

 

Se lasă noaptea peste orașul pustiit,
De nu mai vezi, nici om și nicio vietate…
Ninge, ninge monoton, necontenit,
Peste mormane de zăpadă, frământate…

 

Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !

 

Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !

 

Te duc doar pașii în neștire, amorțit,
De ger și viscol, lăsând în urmă-ți urme…
De singurătate și gandul pare înghițit,
Pe undeva, prin cețuri, să se curme…

 

Și mergi, cu pași rătăcitori prin noapte,
Te bântuie vreun gând sau visul neîmplinit…
De-atâta liniște, parc-auzi năluci și șoapte,
Să-ți spună ca te-ndrepți spre infinit,

 

Spre-o altă lume, ce pare-ndepărtată,
În urmă-ți, pașii dispărând fără de veste…
De tine neaflând, poate nimeni niciodată,
Sau, din amintire, scrisa pe-o filă de poveste…

 

,,DIMINEAȚĂ DE IARNĂ” de Anna-Nora ROTARU

pictură personală pe pânză, în ulei, dimensiuni 90 x 70 cm,

din volumul de picturi si poezii ,,Ut pictura poesis”

*

 

ROZA MI-A-NGHEȚAT PLÂNGÂND

 

A căzut din cer grămadă,
Peste case, în grădină,
Mantie albă de zăpadă,
Până ziua să ne vină.

 

Toată noaptea a urlat
Viscolul, prăpădul mare,
Colindând în lung și-n lat,
Cât cu ochii vezi în zare.

 

Totul parcă-i-ncremenit,
Amorțit și înghețat !
Vis de iarnă prigonit,
Peste satul meu uitat.

 

De prin hornuri iese fum,
De la lemne ce-ard în sobe…
Câinii mai urlă în drum,
Cucuvaia plânge-a cobe.

 

În clopotnița cea veche,
Bate clopotu-n răstimp
Și ne-ajunge la ureche,
Deznădejdea ca un ghimp.

 

Flori de gheață pe fereastră.
Aburi dulci de cozonaci,
Fac dantelă așa măiastră,
Împletind frunze de maci.

 

Sunt doar tristă că-n grădină,
Plânsă roza mi-a-nghețat…
Și-acum frântă de tulpină,
Capu-n piept ține plecat,

 

Că zăpada viforoasă,
A căzut frângând bobocii !
Sper că-mi va ieși sfioasă,
Primavar’ l-auzul vocii !

———————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

25 februarie 2018

Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm

„În nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârși nedreptatea, nici să răspundem cu ea, deci nici să săvârșim răul, nici să răspundem cu el.” – Socrate

   Vineri 22 februarie când am scris eseul „Despre rușine”, a fost momentul în care stimabilul prof. universitar, dr. Tudorel Toader și-a încheiat pledoaria, înscenând un proces stalinist în toată regula.

   Când așteptam concluziilor ministrului Tudorel Toader, aveam presimțirea că va încheia în acest mod, adică a cere revocarea din funcție a șefei Direcției Naționale Anticorupție (DNA) – Laura Codruța Kövesi.

   După ce l-am studiat un timp pe ministrul justiției, mi-am dat seama, după felul teatral de manifestare, că nu prețuiește moralitatea, cinstea, integritatea, deși pregătirea sa profesională o cere. Amânările lui în acest verdict au fost probabil dictate de șeful partidului, care pregătea noi și noi dovezi (de ultimă oră) care să o inculpe pe șefa DNA. Când s-a umplut vasul cu lichid mocirlos, a fost chemat de către prim-ministru, din deplasarea pe care o făcuse în Japonia, pentru a face anunțul pregătit. Am auzit exponentul partidului de guvernământ strigând: „Tudorele, fă ceva, nu se mai poate așa”. Ulterior, același secretar general adjunct al PSD, Codrin Ștefănescu, a vorbit tot în numele partidului: „Președintele Iohannis e obligat de lege să o revoce pe Köveşi. Dacă nu o revocă, nu îl vom suspenda pe Președintele statului. Speranța noastră este ca anul viitor candidatul PSD să-l învingă în alegeri drepte și corecte pe Iohannis. Asta este miza cea mare și asta credem toți. Deci într-o competiție democratică și normală, nu cu suspendări și cu astfel de acolade. Nu vom câștiga alegerile așa. Vrem să le câștigăm corect și sunt convins că le vom câștiga cu viitorul nostru candidat”. Vai, câtă generozitate! „Să facă corect ceea ce trebuie să facă, de fapt, un ministru al Justiției”, a grăit prim-ministrul Viorica Dăncilă. „Sper să nu se facă de râs” , grăit-a Liviu Dragnea – președintele PSD-ului. Unii au considerat ultima afirmație drept o premoniție. Nu, nu a fost premoniție, a știut ce va urma, înțelegerea a fost pusă la cale. Cum? Numai cei doi actori știu. Suficient să se fi înțeles din priviri. A fost ocazia în care Liviu Dragnea a arătat baronilor certați cu legea că va reuși să-și subordoneze justiția și vor scăpa de deciziile nedorite ale judecătorilor.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm”

George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini

            Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

            Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

            Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor.  “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

            L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

*

            De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

            Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

            – Publicaţi poezia aceasta.

            – Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

            – Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

            – Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

            – N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

            – Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

            – Nu e de publicat…

           – Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

            Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

            Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

            Am refuzat să miros parfumul la care  m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

            Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

            Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

            Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

*

            Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini”

Camelia CRISTEA: Rai din Primăveri

Rai din Primăveri

 

Dumă-n primăveri cu iubirea toată,
Pune-mi flori de măr iarăși la urechi,
Talpa mea desculță, iarba-i sărutată
Prin păduri de vise, blânde mângâieri.

 

Drumuri șerpuite, vor să ne despartă
Pendulăm amnezic între ieri și azi,
Am făcut un pod de tăceri durute
Lacrimi picurate, râuri pe obraz.

 

Și ne-am prins de mâini la capăt de pod,
Ochii celor mulți nici nu ne mai văd,
Aripi ne-au crescut, suntem iarăși îngeri
Și trecem în zbor valea cea de plângeri.

 

Am ajuns în rai, e lumină nudă,
Dragostea eternă, parcă mă inundă
Nu mai vreau să plec eu din primăveri,
Podul să-l mai trec înspre nicăieri…

––––––––

Camelia CRISTEA

București

23 februarie 2018

Dr. Viorel ROMAN: ,,Treceţi batalioane române, Carpaţii”

,,Treceţi batalioane române, Carpaţii”, unul dintre cele mai frumoase cântece patriotice ne ajută și să-i înțelegem pe ortodocșii din Statul Paralel Legitim, din 1946 la putere în București, în luptă azi cu Statul Paralel Ilegitim de peste Carpați, cu d-na Kövesi din Mediaș, d-ul Iohannis din Sibiu, aversiune care se extinde vizibil și împotriva așa zisului colonialism occidentul, UE, USA, NATO, OLAF, FMI, Banca Mondială.

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/demisia-d-nei-kovesi.html

http://www.logossiagape.ro/2018/02/13/viorel-roman-razboiul-dintre-statele-paralele/

Moldo-valahi au făcut parte din teocrațiile orientale, Califatul islamic, Imperiul Rus, dar niciodată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Asta se observă firește și în vremea noastră. Vezi și filmul valah: Aferim!

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/01/teocratia-moldo-valaha.html

Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: ,,Treceţi batalioane române, Carpaţii””

Anna-Nora ROTARU: Nostalgii (versuri)

,,TOATE PÂNZELE SUS” de Anna-Nora Rotaru

pictură personală pe pânză, în ulei, dimensiuni 130 x 100 cm,

din volumul de picturi și poezii  ,,Ut pictura poesis”

*

PE APA SUFLETULUI MEU

 

Simt adesea că n-am forță să ajung,
La ”oaza” ce-o întrezăresc în depărtare…
Merg, dar drumu-mi pare tot mai lung,
Răsar scaieți în cale, în talpă mă străpung,
Munți, furtunoase mări, îmi zic să cer iertare,

 

C-am vrut să ridic fruntea tot mai sus,
Că, dovadă nu am dat de cumpătare…
Că, dorințele punându-le cât mai presus,
Aladin nu-mi mai era credincios supus,
L-am obosit, tot cerându-i dar de desfătare !

 

Și-acum, singură mă simt, lumea nu știe,
Că-n noapte s-au ascuns zilele-mi senine…
Că, de deșerturi vreau să fug și de pustie,
Pe apele sufletului făcând bărcuțe de hârtie,
Să mă poarte vălul și spuma să m-aline !

 

În ele să-mi pot pune toate visurile mele
Și gândurile plutind pe valurile line
Rupând, ce mă ținea în lanț, după zăbrele…
Să-mi umplu brațul, cu scăldate-n apă, stele
Și să m-avânt cu ele-n tacerille depline ! Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Nostalgii (versuri)”

Anatol COVALI: Sonete

Nu se mai poate!!!…

 

Vom mai răbda puţin scrâşnind din dinţi
şi blestemând cu gura încleştată
această cruntă teamă vinovată
de faptul că suntem aşa cuminţi.

 

Dar când în deznădejdea ferecată,
într-un sfârşit, ne vom ieşi din minţi,
nici dacă aveţi maldăre de-arginţi
nu veţi scăpa de cuvenita plată.

 

Că mult prea des, râzând, v-aţi bătut joc
de creştineasca noastră bunătate
ce ne-a adus doar plâns şi nenoroc,

 

ca să vă fie faptele iertate
în clipa când, luând de ură foc,
destinul va urla: Nu se mai poate!!!… Continue reading „Anatol COVALI: Sonete”

George ANCA: 12 zile

            12 NOPȚI

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

            Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile primite prntru cine ştie ce merite. Mă uit pe masă – goală.

            De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

            Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

            Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

            Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi.

            Plămânii tăi răscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul portretului ţi se ascunde sub aripă. Înfloreşti la primăvară?

            Ce să mai înfloresc, mi-arunci. Om trăi şi-om vedea. Prin păduri foarte bătrâne îţi caut vrăji pentru la primăvară.

            Păduri într-una.

            Afiş semnat de fostul primar. Să dau două pahare primului viceprimar, am dreptul, fiindcă l-am visat azi-noapte. Îmi respingea o ofertă, după ce altădată îmi batjocorise cererea.

            Hrană de sus. Nori în vârfuri. Rădăcini dulci, aluaturi eterne. Din mărăcini şi rugi, cărni spânzurate de şerpi şi iepuri, fructe roşii, negre, ape, râpa apelor, arsă, foc în argilă, icoane, fiare în somn. O, sub crengi, sub rădăcină e un adăpost, sacul pierdut fă-l vizuină, ce se poate întâmpla, numai în afară omul se mânca.

            Fantomele aromează ceaiul din miez de noapte picurând foi invizibile în apa micuţă înfoiată de întuneric.

            Braconierii să nu flămânzească. Eu mi-am lăsat armele la poalele pădurii. Dacă şi le-o sufleca, voi fi văzut tolănit în vintrele ei năclăite de spasme nocturne.

            Limba păsării bate în toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte noaptea. Puţini mai sunt în stare să smulgă copaci din rădăcini. Dar fata răsare deşirată prin ploaie, de sus în jos şi tot cu tălpile pe muşchiul umed, de departe şi tot ameţitor de înaltă, până la cuibul unde în aluat etern puii învaţă să cânte. “Acolo se aştern numai mlaştini. Casa stă între dealuri sinistre, zice, bătută de vânturi groaznice, mergi mult, acum e muzeu, am fost, povesteşte, ceea ce au scris ele nu este nimic, lacurile sunt şi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecă acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a văzut în călătorie, când umbla cu alţi paşi, fără dansul din noaptea noastră?”

            Continue reading „George ANCA: 12 zile”

Vavila POPOVICI: Despre rușine

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”

 – Aristotel

 

   Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.

   O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.

   Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului „rușine” provine de la  un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.

   Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre rușine”