Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.

Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.

Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.

Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII” →

Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

„CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Teodor Sărăcuţ-Comănescu!

Cred că s-a întrebat şi scriitorul Teodor Sărăcuţ-Comănescu. Poate a şi răspuns unei asemenea interogaţii, iar rezultatul nu i-a plăcut. Aşadar a purces la a scrie proză cu oarece tâlcuiri, glume şi uşoare ironii. Meşter în ale scrisului, asemenea croitorului dibaci a ales acul şi foarfecele cele mai ascuţite, decupând cu atenţie din viaţa reală o bucată de material viu colorat, chiar strălucitor pentru a realiza un text plăcut, atractiv şi rezistent în timp.

Povestea din „O glumă… vindicativă“ se petrece în vatra satului, cu personaje dintre localnici, oameni harnici și cu multe alte calități, dar și cu oarece vicii, metehne (răzbunători și băutori…). De, nimeni nu-i perfect! Personajul cheie, în jurul căruia se urzește țesătura narațiunii este un musafir nepoftit și de temut, un „urs păcălit”, nu de vulpe, ci de data aceasta de poreclitul „Furcoi”. „Porecla o preluase oarecum de la bunicul lui, cel care îi lăsase vatra moștenire“, ne spune autorul.

Frumos prezentată şi argumentată este legătura dintre generaţii, transmiterea unor cutume, obiceiuri şi îndeletniciri. Autorul descrie cu mare atenţie şi delicateţe dorinţa părinţilor şi bunicilor de a-i convinge pe copii şi nepoţi să rămână în sat. Legarea de glie a acestora este o lege nescrisă în comunităţile rurale, urmaşii continuând să-şi trăiască viaţa în acelaşi mod cu cel al înaintaşilor. Să se bucure de agoniseala acestora, dar s-o sporească prin muncă şi să lase şi ei moştenire împlinirile lor. <Bătrânul îl îndrăgise de mic și îi ținea hangul când nepotul se da la șotii, ba oarecum îl și mai ademenea cu tot felul de lucruri ce-i plăceau copilului, îndepărtându-l parcă voit de școală. O făcea dinadins ca să fie sigur că nepotul îi va continua munca și nu va rămâne pustiu „furcoiul”>.

Lumea satului are o geografie spirituală aparte, previzibilă, dar şi insolită. Teodor Sărăcuţ-Comănescu ne spune chiar în titlu că uneori, gluma trăieşte alături de răzbunare. Povestirea este o înşiruire de întâmplări, autorul alegându-le pe cele mai relevante şi expresive. Dacă reacţiile par a fi cele fireşti, în toate există şi dedesubturi, care stârnesc ilaritate şi bună dispoziţie. Tendinţa de a se lua în băşcălie unii pe alţii se manifestă la cote înalte. Astfel, în monotonia satului, unde, de obicei lucrurile se întâmplă după ritualuri ştiute şi bătătorite de zeci şi sute de ani, apar evenimente ieşite din comun, precum intrarea unui urs în sat care aduce prejudicii unui localnic, distrugându-i câţiva pomi din gospodărie. Cumpătat şi cu scaun la cap, proprietarul livezii consideră că este de datoria lui să-l anunţe pe primarul satului. Astfel, acesta îşi caută identitatea, îşi caută locul care crede că i se cuvine ca cetăţean în viaţa satului, în jocul plin de sevă al existenţei. Cântăreşte bine şi decide să participe, să se implice activ. De data aceasta, îl preocupă identificarea unei idei, a unei soluţii, a unei rezolvări, sperând s-o găsească la cel care ţine în mână frâiele comunităţii. Onest şi serios merge şi anunţă întâmplarea cu ursul, dar este luat peste picior de către edil în faţa unor consăteni. Dându-i un sfat irelevant, stârneşte râsul celor prezenţi. Chiar dacă în suflet este supărat, Furcoi nu se exteriorizează. El nu consideră că iniţiativa lui de a cere ajutorul este un eşec, ci caută o soluţie pentru a-şi rezolva problema. Se gândeşte la un plan pentru a-l doborî singur şi fără incidente pe urs. „După ce a ajuns acasă, nici nu i-a trebuit mult să se gândească, cum să rezolve situația, oricum era cunoscut pentru hâtreniile și farsele pe care le făcea mai ales sătenilor care îl mai luau peste picior“.

Parcă printr-o ironie a sorţii, inspirat de sfatul incoerent şi stupid primit, el stabileşte metoda de a soluţiona problema. Şi care i-a fost cea mai la îndemână, din moment ce: „Furcoi era un om harnic, mereu cu zâmbetul pe buze, pus pe tot felul de glume, lucru ce îl făcea să fie plăcut sătenilor. Îl strica însă băutura, cu care era bun prieten încă de tânâr, dar atunci ținea la băutură, că adesea nu prea știai dacă era băut, numai dacă vorbeai ceva mai mult cu el, până să te dumirești“. Elixirul potrivit, care nu dă greş niciodată pentru a adormi pe cineva. Această combinaţie „dulce ca mierea şi tare ca ţuica“ îl atrage pe urs, îl turmentează imediat şi-l adoarme tun. În concluzie, punct ochit, punct lovit. De data aceasta, doborâţi doi dintr-o singură lovitură, ursul şi primarul. De la un posibil eşec la reuşită n-a fost decât un pas, realizat cu inteligenţă. Dar, a fost şi o lecţie pentru edilul care se considera superior, se vedea pe un soclu înalt deasupra concetăţenilor pe care-i reprezenta şi-ar fi trebuit să-i ajute în situaţii delicate, dificile.

Ineditul povestirii constă în maniera de prezentare a faptelor, însă autorul este şi un iscusit portretist, conturând portrete ale personajelor cu lumini şi umbre în proporţii bine stabilite. Calităţile şi defectele se completează în aşa manieră încât personajul este plăcut, îl are pe vino-ncoa, te face să empatizezi cu el şi să-l îndrăgeşti. În planul epic, personajele umane câştigă savoare prin existenţa ursului. Dialogul este ritmic, replicile cu nuanţe hâtre, uneori cu înţelesuri absconse. Într-o poveste cu evoluţie graduală, autorul descrie cu precizie fapte şi evenimente. Punctul culminat, în loc să incite, să provoace îngrijorare, aduce linişte în sufletul lui Furcoi şi putem vorbi chiar de un final fericit al încurcăturii în care intrase, însă relaxarea lui provoacă furtună în ograda inimii primarului. Furcoi ascultător a urmat sfatul edilului, şi-a făcut treaba cum s-a priceput el mai bine, dar a lăsat decizia finală să-i aparţină celui care i-a dat sfatul. Acesta neştiind cum să acţioneze, apelează la structurile locale ale statului, în speţă la poliţie; „cei doi polițiști și-au coborât involuntar armele de pe umăr, în timp ce Furcoi râdea cu gura până la urechi”. Şi cum să nu râzi de o asemenea ispavă?

Dacă la început se manifesta o lipsă de limpezime a situaţiei, o nebuloasă în rezolvarea unei probleme stridente, acest lucru se redresează prin lentoarea reacţiilor şi tihna interioară a lui Furcoi, asemenea croitorului care măsoară atent de mai multe ori materialul şi taie o singură dată, atât cât este nevoie pentru a-şi croi haina dorită în care să se simtă confortabil. Şi, trebuie să recunoaştem că i-a reuşit şi tare bine îl mai prinde!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” →

Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu

„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.

Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.

Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.

Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!

Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.

Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».

Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ” →

Vasilica GRIGORAȘ: Felicitări și mulțumiri și criticului literar Daniel Luca

Am primit cartea „Raftul de la colț”, vol. 3, Timișoara, Castrum de Thymes, 2020. Sincere mulțumiri autorului Daniel Luca.

Nici pe departe nu este o carte de „pus la colț” asemenea copiilor, pentru cine știe ce necuviință, obrăznicie, cu atât mai mult pe autorii acestora. Este o carte de cronici de întâmpinare a cărților unui număr însemnat de autori (peste 100). O prezentare succintă, dar la obiect, cu gândul bun de sesizare a esenței scriiturilor.

Cu respectul cuvenit, sub un titlu metaforic, criticul Daniel Luca întreprinde un demers literar admirabil, cuminte și generos aducând lumina din noile apariții editoriale în colțul ochilor și minții cititorului. Volumul merită așezat în „colțul inimii” deschise spre noutățile literare, spre lirism și frumos, spre cunoașterea și deslușirea unor trăiri și experiențe oferite spre lectură.

Mulțumesc pentru adnotările cu privire la cartea mea de poeme: „Stropi de toamnă verde”, Iași, PIM, 2020 (p. 270-271).

Felicitări autorilor și recenzentului, despre care Cristian Gabriel Moraru ne spune: „Personalitate complexă a vieții culturale timișorene și nu numai, fie că abordează poezia, romanul, literatura pentru copii, eseul sau critica literară, Daniel Luca dovedește de fiecare dată că este un profesionist al scrisului. Ceea ce nu ne miră absolut deloc!” și „Prestigiul criticului este conferit în special de erudiția sa, de capacitatea de a pune corect în context o carte sau de a intra în subtextul acesteia, respectiv de verdictul critic din final care face ordine în haos, propunând o ierarhie axiologică, de care este atâta nevoie”.

———————––––––

Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: VĂLUL CUMINȚENIEI

Din cutele minții

răsare un gând pufos

care mă îndeamnă

să scotocesc în lada

de zestre a întregii ființe.

Recenzez dota primită la naștere

și surprinsă de noile descoperiri

acopăr cu vălul cumințeniei

stânca din mine

ca nu cumva

zimții neciopliți încă

să rănească mâna blândă

a iscusitului sculptor

de visuri poetice.

La brațul cuvântului

plin ochi de înțelesuri subtile

mă înaripez de-ndată

cu speranța zborului

prin ploaia despletită

a ideilor năzdrăvane

ostoindu-mă vădit

într-un strașnic poem

ce pâlpâia-n tăcere.

———————–

Vasilica Grigoraș

(Imagine internet)

Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?

În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.

Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.

Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“

Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!

Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.

La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!” →

Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.” Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”; „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul: „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”; „Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”; „Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”; „Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”; „Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”; „Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie să se topească în ochii lui.” Doamne ajută! Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană… Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE” →

Vasilica GRIGORAȘ: ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

De la o vreme
adun toate temerile
le așez cu răbdare
în desaga încă verde
a cuvintelor roditoare
care vibrează
în sângele-mi îndorurat
de dulceața inocenței.

În curgerea fină
a nisipului din clepsidră
mă răsfăț în anotimpul
versului alb așezat cu migală
în poemele zvăpăiate
din avalanșa
dorurilor neostoite.

Iubesc adânc și alintos
precum un flutur jucăuș
înfruptat din fiorii
ninsorilor dalbe din camera
de curat a imaginației
apoi cu smerenie îmi reazăm
tâmpla brumată
de cerul nopții și mă las pradă
candorii fără sfârșit.

(imagine internet)

———————–

Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc. Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

împlinirile.

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei. Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind izvoarele PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua

Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (III)

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

III. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

CAPITOLUL III este constituit din mici note ale recenzentei pe marginea unor proze publicate online de trei colegi în „Cercul literar de la Cluj”, din care face parte și Vasilica Grigoraș, și anume: Maria Cernegura, Petre Ioan Crețu, Teodor Sărăcuț-Comănescu. Scrierile cenacliștilor, interesante prin țesătură, sinceritatea exprimării, intrigă sau situații neprevăzute, sunt adesea nedeterminate ca dimensiune, specie, drept care adnotanta le numește vag texte, scriituri, proze.

„Scriitura” Mariei Cernegura, „Semințele fericirii”, bunăoară, redă dorul ființei adulte de copilărie; în ea își dau mâna inocența copilului și luciditatea maturului. O călătorie în timp și în spațiu înseamnă o revenire în locurile natale, la starea duioasă de copil plin de candoare din mijlocul naturii, la seninul de altădată, la jocurile fermecătoare, înseamnă a trece încă o dată prin ipostazele antonimice ale vieții: fericit și trist, atent și distrat, ascultător și neastâmpărat, mângâiat și pișcat cu nuielușa lui moș Nicolae sau încălecat pe calul bălan ca Smărăndița popii. Comentatoarea constată cu bucurie că scriitoarei nu-i scapă nimic din trăirile copilului, anturajul în care trăiește și se manifestă acesta: descrierile de relief și peisaj, frumusețile mirifice ale naturii înconjurătoare: grădina cu flori, livada cu nuci, cireșul cu cireșe amare, agudul, merii, perii, vișinii vecinei, care amintesc de cireșele mătușii Mărioara din „Amintirile…” lui Creangă, narcisele… Prin fața ochilor ni se perindă portretele vii ale părinților, prietenilor de copilărie, ale cosițelor fetițelor din clasă, care ne distrăgeau atenția de la tabla înmulțirii, primul fior inexplicabil ce ne furnica simțirea… Totul extraordinar de plăcut, frumos, duios: întâmplările hazlii, relațiile sincere, curate dintre vecini, șmecheriile omului simplu, satisfacția în a-l păcăli pe altul, legătura profundă cu Dumnezeu, mersul la biserică, mirosul îmbătător al florilor de Florii. „Scriitura” are expresivitate prin lumina, căldura și sunetul-clinchet de clopoțel al glasului de copil, puritatea și tandrețea contemplării, prin tonul diafan și mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „semințe de fericire”, prin „adierea intermitentă a seninului și a umbrelor”, această concluzie poetizantă trădează sufletul și măiestria de poet a recenzentei înseși. <Atenție, pericol de contaminare cu „Semințele fericirii”!>, se joacă ghiduș cu noi adnotanta, avertismentul provocându-ne mai degrabă la „păcatul” contaminării cu lectura amintirilor din copilărie ale Mariei Cernegura. Vă invităm și noi cu drag s-o faceți, iubiți cititori. Nu înainte de a citi mai întâi integral adnotările relativ extinse ale Vasilicăi Grigoraș la respectivele amintiri.

„Sindromul fricii” de Petre Ioan Crețu este o povestire a unui trecut de nu demult trist, un episod de istorie amară din societatea socialistă de până la 1990. Face parte din ceea ce noi am numit-o „literatură de sertar”. Textele scrise cu acribia anilor ’70-80 sunt scoase la lumina zilei în 2019 pentru noi și pentru cunoașterea tarelor sistemului socialist apus de către tânăra generație, ne explică recenzenta în marginaliile sale la volum actualitatea unor astfel de scrieri. Tot ea constată pe bună dreptate că faptele relatate nu sunt pur și simplu istorie, ci una ușor literaturizată, pentru că „trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare”, iar condeiul scriitorului este bine ascuțit. Cele două personaje opuse, călăul și victima, sunt puse față-n față într-o incompatibilitate razantă: primul – needucat, slugoi servil al puterii, cel de-al doilea – învățat, educat, vertical, demn, omul opozant puterii, neînfricat, nesupus. Torționarii sunt sortiți la viață, întemnițații care nu se supuneau „reeducării”- sortiți la moarte. Se inocula senzația de FRICĂ permanentă. Tortura din închisori – iadul de pe pământ: <…Mi s-a spus să stau nemișcat.[…] „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide>. „Scriitura (lui Petre Ioan Crețu) este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea, această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți”, conchide recenzenta. Și ne îndeamnă, ca un dangăt de clopote de la Buchenwald: „Să nu uităm!”, adăugăm noi.

Istorioara „O glumă …vindicativă” de Teodor Sărăcuțu Comănescu este întoarsă pe toate fețele de recenzentă în microeseul „Ce-ar face românul fără simțul umorului?”. Întâmplările relatate au loc la țară, într-o atmosferă de comportament natural, degajat, cu vorba și gluma la îndemână, spuse la locul potrivit fără ocolișuri, gluma, ironia, umorul, luatul în bășcălie fiind ca un fel de sport preferat. Cică un urs flămânzit de-a binelea s-ar fi înnădit la gospodăria unui țăran harnic, poreclit pentru un tic lipit de el ca un timbru de plic „Furcoi”. Acesta i s-a adresat primarului după ajutor, numai că edilul, în loc să-i satisfacă bietului om rugămintea, îl face de rușine în fața unor consăteni. „Apoi stai matale că ți-ai găsit nănașul, nenicule!..” În capul lui Furcoi încolțește un gând original de răzbunare: să-l adoarmă pe musafirul nepoftit cu miere și palincă. Zis și făcut! Ursul, turmentat, fu prins și jupuit de piele. Primarul, astfel, fu făcut de vorbă și el în fața satului. Mai bună răzbunare nici că se putea! Morala: oricât de mare ai fi, nu trebuie să-l ignori pe omul simplu, care, prin inteligența lui nativă și prin experiența lui de viață, poate veni oricând cu cele mai inspirate soluții.

Povestioara se caracterizează prin căldură și eleganță, prin stil, arta de a povesti a autorului, prin dezinvoltură și nonconformism, finețea observațiilor, firescul istorisirii, dialog natural. De la tonul hâtru al relatării se trece în mod firesc la relatarea realistă a faptelor și viceversa, ceea ce face narațiunea naturală, verosimilă, credibilă. „Românii e deștepți!”, i-am răspunde cu o vorbă frecventă într-un anumit mediu de la noi recenzentei la întrebarea formulată în titlul eseului.

CAPITOLUL IV din cartea Vasilicăi Grigoraș cuprinde analiza a două lucrări din literatura pentru copii: volumul de autor „Cățelușul meu, Bijou” (Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), semnat de poeta Ana Anton, și antologia de literatură pentru copii și tineret „Călătorie pe tărâmul visării” (Editura Tritonic, București, 2019), carte editată de Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui.

Cartea poetei Ana Anton, constată cu o bucurie nedisimulată recenzenta, este scrisă într-un stil colocvial vioi, săltăreț și într-un limbaj accesibil copiilor, pe placul lor, stimulându-le imaginația, spiritul inventiv, creator, plăcerea și dorința de a munci în echipă sau de a se distra împreună, bucurându-se de obiectele și lucrurile drăgălașe privirii, inimii și simțirii lor: un cățeluș albastru cum e cerul pentru că, zglobiu și neatent cum era, „căzuse în butoiul cu vopsea”, un cățeluș nostim, prostuț, dar și mofturos și nespus de drăguț, care „bea lăptic la CUȚU-BAR”, făcându-le poftă și picilor de la grădiniță; un arici morocănos, „deranjat de-un fluture”; niște păsărele „ciripele/ cu mărgele/ prinse-n pene// și rochițe cu fundițe,/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:/ „Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc”; un păun, ce „are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”; un cocoș arțăgos și fălos, care „cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește”. Poeziile sunt indirect moralizatoare prin ceea ce se întâmplă cu ființele necuvântătoare din ele, nicidecum anoste, sâcâitoare, plictisitoare, le cultivă piticilor cele mai alese trăsături de caracter: agreabilul, bunătatea, atenția, delicatețea, gingășia, grația, discreția, dorința de a-și ajuta colegii, părinții, familia. Scrise cu „cea mai fină coardă a sufletului”, „hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltare armonioasă”, poeziile Anei Anton ne cheamă și pe noi, părinții, alăturându-ni-se și stimata recenzentă, să le căutăm și să le citim împreună cu copiii.

În ceea ce privește antologia de literatură pentru copii și tineret, menționată mai sus, ea include texte din creațiile a peste treizeci de scriitori: poeți, prozatori, dramaturgi, de la cei mai cunoscuți și dispăruți: Tudor Pamfile, Alexandru Vlahuță, Victor Ion Popa, Felix Aderca, Elena Farago, Iuliu Rațiu, Constantin Chiriță, Valentin Silvestru ș.a., prin cei mai în vârstă și relativ cunoscuți: Petruș Andrei, Coriolan Păunescu, Valentina Teclici, Vasilica Grigoraș etc., până la Victoria Blaj, Cezar Drăgoi, Sanda Ghinea etc., douăzeci și doi dintre care sunt prezenți cu mostre „zdrumicate” de către autoarea V. Grigoraș în cartea „Tâlcuiri la firul slovei”. Plonjare între visare și zbor, real și imaginar întru cunoașterea și înțelegerea lumii și a Universului, formarea unor caractere sănătoase, a unei atitudini corecte, serioase, respectuoase și respectabile față de lume și viață, a încrederii în viață și a credinței în Dumnezeu sunt câteva dintre obiectivele pe care le urmărește antologia. V. Grigoraș prezintă în cartea sa mostre din toate genurile și speciile literare din creațiile a 22 de scriitori din numita antologie de zile mari. „Cine are în casă o asemenea antologie este fericit” – sună acordul final al prezentării duminicale făcute de V. Grigoraș. Acest îndemn merită neapărat urmat de toți cei care țin la creșterea spirituală a bobocilor noștri de astăzi, florile de mâine ale societății noastre.

CAPITOLUL V găzduiește impresiile despre două cărți de eseuri fulminante din literatura și cultura noastră actuală: 1. Ben Todică „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020) și 2. Dr. Valeriu Lupu „Istorie, familie și dăinuire” (Editura Tipo Moldova, Iași, 2018).

Articolul autoarei „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” este, în realitate, o prefață la numita carte de eseuri a fecundului scriitor prozator și eseist, jurnalist, cineast, promotor cultural, realizator de emisiuni radio și TV, remarcabil artist-declamator Ben Todică, un român australian cu viguroase rădăcini și virtuți românești.

Eclectică din punctul de vedere al conținutului, cartea lui Ben Todică, prin problematică, este puternic ancorată în realitatea contemporană și abordează probleme majore și extrem de acute ale omului și societății contemporane, dintre care vom menționa câteva, evidențiate de recenzia Vasilicăi Grigoraș: a) drama oamenilor muncii onești și cu credință, dar săraci sub aspect material în raport cu îmbogățiții peste noapte prin mijloace ilicite; b) emigrarea în masă a românilor după 1990 din cauza îmbuibaților care au ruinat Țara și au acaparat bogățiile ei, promovând în funcțiile-cheie rubedeniile și acoliții; c) pericolul degradării, pierderii identității de neam, a sentimentului de demnitate și de mândrie de a fi român nu numai de către românii din vecinătatea imediată și din diaspora românească, ci și de cei rămași în Țară; pierderea legăturii românilor din diaspora cu semenii, neamul și Țara, a credinței strămoșești; d) dezolarea totală (omul nu mai crede în rugăciune, în izbăvirea prin rugăciune, în puternicia comunicării cu Dumnezeu); e) condamnarea vehementă a rolului distructiv al tăvălugului globalizării, a ocultei mondiale, care vrea să conducă o lume prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale; f) pierderea suveranității statelor naționale sub pretextul creării unor comunități mari și puternice; g) pandemia distrugătoare dirijată; h) ștergerea memoriei individuale și colective prin mancurtizare, genocid cultural; distrugerea esenței ființei umane; i) presiunea tehnologizării, coborârea ființei umane la nivelul instinctelor; j) internetul, telefonul mobil, smartphonul etc. – instrumente de îndobitocire, înrobire și control al planetei ș.a.

Ben Todică, un mare român de la Antipozi, cu un dor nestăvilit de frumusețile plaiului natal și ale limbii române, ale melosului popular și cult românesc, omul care trăiește, gândește și visează în limba română, care, fără limba română, ar fi murit demult, îndrăgostit cu toată suflarea sa de Eminescu, pe care îl divinizează, militând pentru canonizarea acestuia de către BOR, luptă cu arma scrisului, a audiovizualului, critică, demască, înfierează racilele societății românești și ale omenirii în genere, este un polemist din spița lui Eminescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga ș.a. De multe ori dezolat, găsește, totuși, forțe să-și reîncarce bateriile, să creadă în forța rațiunii și a înțelepciunii omului, să nu-și piardă, până la urmă, încrederea în soluționarea cel puțin parțială a unor probleme stringente prin implicarea activă a acestuia în apărarea cetății. El însuși, prin exemplu personal, mereu în frământare, necunten pe baricade, prin poziția sa socială activă, speră că va fi văzut, susținut, urmat de alții. „Cuvântul său, în aprecierea admiratoarei-recenzente, este mângâiere și miere, dar și mitralieră care aruncă săgeți și anateme acolo unde se impune, în speranța de a trezi conștiința”. Eseurile freneticului luptător român-australian sunt o încercare de a-l face pe om mai înțelegător, capabil să creeze un viitor mai bun, mai uman, astfel încât copiii și urmașii noștri să nu mai repete greșelile noastre, erorile istoriei.

Pentru cei care încă nu au avut fericitul prilej să se înfrupte din eseurile lui Ben Todică, incluse în cartea recenzată de Vasilica Grigoraș, reiterez îndemnul din prefața subsemnatului la culegerea de eseuri respectivă: „Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore, după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții”. La care acum țin să adaug: Cei dintre domniile voastre care nu ați luat cunoștință de prefața la cartea respectivă a lui Ben Todică, semnată de Vasilica Grigoraș, citiți-o acum sub formă de articol din această carte a distinsei scriitoare, intitulat cu un dulce zumzet de albine: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”. Veți avea un ilustru model de prezentare al unui ilustru zbucium de zbor în zigzag!

Cea de-a doua culegere de eseuri, recenzată de V. Grigoraș, este semnată de medicul și scriitorul Valeriu Lupu. Lucrarea riguros structurată pe capitole și subcapitole, paragrafe și subparagrafe, tratează la fel de riguros subiectele punctuale abordate, la finele fiecărei diviziuni și sudiviziuni rezervându-se spațiu pentru concluzii și bibliografie.

În capitolul I al lucrării sunt descrise evenimentele politice, sociale și culturale din secolele XIX și XX, apariția unor ilustre personalități din rândul tinerilor români școliți în instituții prestigioase din Occident, patrioți înflăcărați, mari intelectuali și oameni de stat, buni cunoscători și interpreți ai spiritului istoric, ai tendințelor și intereselor țărilor europene. Încă de pe atunci, de la 1848, a apărut și s-a manifestat acut ideea de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriilor românești, idee care, dezvoltându-se, a căpătat contur clar și, conform voinței românilor, a dus, la 1 Decembrie 1918, la realizarea Marii Uniri. Era o manifestare a profundului spirit de românism prin limbă, cultură, cuget și simțire românească, prin mândria de a fi român. Sunt evocate personalitățile notorii, care, prin eroismul și caracterul lor hotărât, au adus o contribuție personală enormă la lupta pentru unitatea neamului și integralitatea țării: neînfricata în lupte Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria, mareșalul Alexandru Averescu, renumitul medic Grigore T. Popa, medicul și scriitorul Vasile Voiculescu ș.a. Este subliniat în deosebi meritul Armatei Române.

Făcând un arc peste timp, autorul condamnă comunismul, metodele barbare de distrugere a țăranilor gospodari, de exterminare a elitei intelectuale românești, ororile din închisorile comuniste, lașitățile și trădările din partea unor pretinși savanți și oameni de cultură, membri de partid, politicieni.

Capitolul II tratează conceptul de familie tradițională la români, mult dezbătut, atacat, denaturat și supus revizuirii de către neomarxiștii și sorosiștii actuali. Este subliniat expres rolul familiei în educarea copiilor, alături de școală și de biserică.

Capitolul „Tradiție și dăinuire” dezvăluie rolul limbii în formarea conștiinței de neam, dezvoltarea și modernizarea limbii române, rolul Școlii ardelene în emanciparea românilor transilvăneni. Se pune accentul pe faptul că românii și limba română au rezistat de-a lungul vremii, înfruntând diverse obstacole și vitregii.

Există o relație intrinsecă între cultura, civilizația și spiritualitatea poporului român, se arată în următorul capitol. În toate aceste domenii România a dat mari cărturari, iluștri filozofi, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori, oameni de știință etc., care studiaseră și se formaseră în mari centre universitare europene și care, atunci când țara a avut stringentă nevoie de sprijinul lor, s-au reîntors acasă. Trecând la situația la zi, renumitul doctor atenționează asupra pericolului globalizării, scoate în vileag rolul extrem de nefast al emigrării în masă a românilor în perioada de după 1990, scurgerea de talente și creiere, instruite și educate în țară. Este deosebit de important, sună alarma medicului, și recenzenta e întru totul de acord cu autorul, să ne cunoaștem istoria adevărată, nedenaturată, netrunchiată, necosmetizată, nemachiată. În tratarea istoriei nimic nu e mai important decât adevărul!

Cartea talentatului eseist V. Lupu are menirea de a trezi conștiința cititorului, trage concluzia recenzenta, este o carte a unor mari idei, un studiu fundamental pentru cunoașterea de către generația actuală și de către cele viitoare a obârșiei neamului. „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, ne reamintește V. Grigoraș o mare și tristă constatare a renumitului filozof, eseist și scriitor american de origine spaniolă George Santayana (1863-1952).

CAPITOLUL VI. În articolul „Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” V. Grigoraș se referă la volumul de aforisme „Anaforisme din Țara Luanei” (Editura OMEGA, Buzău, 2019), semnat de cunoscutul poet, eseist și critic literar buzoian Girel Barbu. Apariția volumului a fost întâmpinată cu aplauze și de alți recenzenți, dovadă că și aforismele autohtone reușite sunt savurate de cei care urmăresc sclipirile de înțelepciune care iau naștere prin ciocnirile de sensuri foarte apropiate („Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”) sau, dimpotrivă, contrare ale cuvintelor („Fă-mă sclavul iubirii și voi fi liber”), din jocurile de cuvinte cu forme apropiate, dar cu sensuri diferite („Când poetul transpiră, criticul se inspiră”), din întrebuințarea unor cuvinte cu sens direct și sinonimele sau parasemantele lor făcând parte dintr-o expresie frazeologică („Un om cu scaun la cap nu se suie pe masă”) etc., etc. Principalul e să răsară scânteia, sclipirea unui gând original, înțelepciunea, să te invite la reflecție și la savurarea gândului exprimat într-o formă extrem de lapidară, concisă („Ca să te doară capul, trebuie să-l ai”). Pentru aceasta trebuie să ai un dezvoltat spirit de observație, să fii un bun cunoscător al caracterului oamenilor, trăsăturilor obiectelor, să dispui de un fin simț al limbii, al „perlelor” ei expresive, să poți face asemănări, comparații, să fii original, excluzând cu desăvârșire riscul de a relua sentințe de la antici și clasici. Dăltuite în formulări laconice, de o expresivitate deosebită, pot fi atinse de patina eternității. Girel Barbu este un maestru al ticluirii aforismelor, ba, mai mult, se pare că, din jocul de-a cuvintele și cu cuvintele (aforism, anafóră, anaforic, nafură, anafură, a-, ana ș.a.) ar vrea să „breveteze” un nou cuvânt – anaforismele (a se reține chiar titlul volumului: nu a spus: „Aforisme din Țara Luanei”, ci „Anaforisme…”), cu o semnificație nițel deosebitoare de a aforismelor propriu-zise, un fel de subspecie a aforismelor. Recenzenta, profitând de forma aproape identică a două cuvinte cu sensuri absolut diferite din limba noastră, a creat ad-hoc, pe baza jocului de cuvinte, un aforism nou, complimentându-l, într-un fel, o dată în plus, prin această zicere măiastră, pe scriitorul recenzat: „… cu ajutorul anaforei, Girel Barbu ne împărtășește cu anafura cuvântului remarcabil scris”. Să-i fie de bine!

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (III)” →