Etichetă: Nicolae Bălțescu

Nicolae Bălțescu despre aceasta lume…

Mă gândesc la această lume în care trăim….

O lume încărcată de ură, invidie, discordie trăieşte într-o ambianţă chinuită de teroare, catastrofe, cataclisme, trăieşte într-un mediu apăsat de suferinţe, lacrimi, sânge, într-o atmosferă plină de indiferenţă, insensibilitate, viclenii. O lume lipsită de sinceritate, văduvită de iubire.

Această lume încercată de ambiţii, însetată de putere, de grandoare, de glorie, de prestanţă, se îndreaptă cu o viteză înspăimântătoare în abis. O lume rătăcită, o lume cu oameni deveniţi atăt de pământeni, încât nu mai ştiu de unde vin, cine sunt şi unde se duc. De fapt, nici nu-i deranjează care le este originea, care este sensul existenţei pe acest pământ, ce este viaţa, ce este moartea. Trăiesc într-o apatie cutremurătoare!

Am fost să fim Zidiți Copii Lui…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi Trăiește azi! Noi, specia umană nu am dorit să fim Copiii Lui…

Noi, oamenii, (seminția umană) toți, am fost în Sfântul Gând,

Zidiți să fim Copii Lui! Da, și în această mare Binecuvântare

Dumnezeu ne-a pus să purtăm Numele Om! Și în Legământ

Ne-a Poruncit, pururi să păstrăm noblețea ăstui Nume ca atare…

Plăsmuiți fiind în Sfântul Gând am fost zidiți și Acolo în Eden,

Din Mâna Lui, noi am primit Mari Daruri, Podoabe nobile, pure:

Vitală Energie, suflare, voință liberă, intuiție, Dorul de Nalt, gen

Botezat în Iubirea Lui cu Numele Om! Sensul, Calea, Menirea

Consfințite toate în Poruncă spre ascultare și totul să ne bucure…

Acele Mari Daruri, Podoabe nobile, pure au fost sădite în fiecare.

Ajunși pe Terra, noi (seminția umană) doar cunoșteam Porunca

Să fim Copiii Lui! Binecuvântate, sădite înăuntru urmau ca atare

În devenire să le dezvoltăm și să le cultivăm. Nevrerea ne arunca

Pe altă Cale, slăvind primatul minții, ancorasem totul în lumesc…

Omul în devenire a oferit deplin dictatul absolut rațiunii terriene

Ajuns pământean nu este nici pe aproape ceea ce crede el că este,

Și în niciun caz nu poate să revendice dreptul său negreșit la eterne

Existență și fericire: Cu spiritul inert nu-și va trăi viața în poveste!

Astăzi, însă au rămas puțini din cei ce poartă, acel nobil Nume

Om! Ei, sincer, firesc Cinstesc Celestul Tată și sunt Copiii Lui!

Ceilalți, sunt mulți, puzderii și-au făurit un univers al lor, o lume

În devenire pământeană, rătăcită, crudă, străină și ostilă Cerului…

Au construit o lume fără Dumnezeu, L-au neglijat, L-au negat,

L-au urât, L-au dat uitării! Și ei, nu și-au dorit Copii Lui să fie,

Ba, chiar se vedeau, și încă se văd mai sus decât sunt și li-e dat,

Credeau, cred că pot să fi chiar Dumnezeu! E curată Blasfemie!

O, pământean poți să fii Copil al Lui, cu țigara aprinsă între dinți?

Corpul fizic, e un Dat pentr-a-mplini Menirea Sacră, tu-l profanezi

Arzându-i măruntaiele, (procedează astfel alogic și cei necuminți)

Cu duhoarea spurci Aerul Binecuvântat pentru suflare! Tu ruinezi!

Omuleții își doreșc la nebunie să fie remarcați, elogiați, apreciați

Și-mbătați de sine euforic tresaltă frenetic sub Semnul Dependenței

În extaz demonic se complac că-s „Cineva”! Sunt mulți, împrăștiați

Pe Terra îi întâlnești oriunde, se cred Vedete, Maieștri, Excelențe…

Da, ei se lasă hărțuiți de această terestră existență căci aici totul

Este îndreptat spre influență, glorie, putere și avere pământești.

Necontenit în vis, aievea se văd în primplanul tuturor! Și rostul?

Problema e că în mândrie ei satisfacția-și găsesc și ca în povești

Cred că plutesc de fericire, chiar dacă sunt ridicoli și grotești…

O, pământeni: Oare, putem noi să ne numim, Copiii Lui pe astă

Stea, când omul aici e hrana altui om? Când apocaliptic plânge

În căderi de ploi cu stele Universul, iar Terra încinsă de-a noastră

Răutate (milenii șiruri curg puhoaie de suferinți, de lacrimi, sânge),

Focul din adâncuri își varsă râuri-râuri și-n catastrofe le revarsă…

Privește-ți lumea pământeană făurită: O lume ciudată și stupidă…

Valorile spirituale în astă lume nu pot fi înțelese! Cum ar putea

Să le înțeleagă? Cu atâtea piedici construite sumedenii! Insipidă,

O lume cu bariere religioase sau cele ce țin de națiune sunt sadea

Pur pământești ridicate de rațiunea omenească și nu-s hotare vii…

Și nu au sens în panorama lumii, de fapt aievea lucruri mărunte

Sunt. Pământeanul însă, le consideră mărețe de dragul inluenței

Terriene. Opisul Clio spune, că anume acestea au lansat crunte

Urgii, dezastre, teroare, pe tot parcursul Cosmic ăstei Existențe.

Un Copil aL Lui ar fi știut, că o concepție religioasă particulără

Nu are nimic de a face cu prezența sau cu lipsa valorii unui spirit

Uman, chiar mai mult că atât, ura religioasă cât, și cea națională

Lucruri urâte, josnice, fără rost duc o lume în necaz la nesfârșit…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente

După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi

Trăiește azi! Noi, specia umană, nu am dorit să fim Copiii Lui…

03-08.03.2023. Chișinău.

Drepturi de autor rezervate.

Nicolae Bălțescu

postat de Hususan Mioara

Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu

Scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește  Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Cartea este structurată în opt capitole distincte. Asfel, primul capitol intitulat „Gânduri” cuprinde un număr de zece poezii prin care poetul basarabean ne explică faptul că există o singură cale spre mântuirea sufletului, adică Calea Iubirii. Câteva titluri: „Undeva peste zări, orizonturi….”; „Eu nu vreau să văduvesc…”; „Rugă”; „Mărturisire”; „Destin”; „Om rătăcit”; „Invocare”, „Dor”; „Ce pot să fac…”; Toate sunt în voia Lui Celestă”. Suntr poezii sensibile, valoroase, care abordează iubirea şi credinţa în bunul Dumnezeu, Creatorul Universului. Capitolul doi, numit „Cele zece porunci”, cuprinde 10 poeme şi 1 (una) poezie (Îndemn) ale autorului, fiecare dintre poruncile biblice lăsate de Creator nouă muritorilor beneficiind de versuri minunate, explicate pe îndelete, în stil propriu de către autor. Exemplific: „Sunt Sfinte Cuvinte! Numai cel ce ştie să le prindă atent,/ Trecându-le prin inimă, va pătrunde-n adâncul lor şi ades/Neapărat găsi-va cu siguranță-n ele un categoric, iminent/Verdict pentru acei ce-n cruntă amnezie nu şi-au dorit un/Înțeles sublim: „Să nu ai alți dumnezei!”(Prima poruncă); „E strigător la Cer! Tocmai înjosirea Lui Dumnezeu este/Întâiul lucru rău, deprins de tineret de la cei vârstnici./Încălcări inofensive numai aparent. Să te revolți: „Funeste/ Sunt” ar fi un strigăt în pustiu!/ La fel se roagă unii pustnici/ Dar nu i-aude nimeni…” (Porunca a Doua); „E trist. Porunca Sacră pe Pământ nu este respectată, ci e târâtă/În noroi! Căci oamenii nu grijesc de Ceasul lor de sărbătoare./Ziua de odihnă ciudat e onorată, iar frumusețea zilei e omorâtă/ În distracții pământeşti: beții cumplite, orgii, desfrâu. Bizare,/ Crunte feluri de petrecanii pământeşti…” (Porunca a Treia); „Cuvintele „Mamă” „Tată” ar trebui tot timpul să trezească/O vibrație profundă intuitivă şi fierbinte din care să apară/Privirii înainte imaginea demnă-n deplină puritate să lucească,/Ca un far, Stea călăuză în întreaga existență pământească!/Cred că este pe înțeles să spui: Ce comoară i se fură oricărui/ Copil atunci când nu-şi poate cinsti tătăl şi mama din tot/ Adâncul sufletului său!” (Porunca a Patra); „Tatăl, prin îngâmfarea sa, a căutat să facă să moară acel ceva/ Frumos ce dăruit i-a fost în astă existență pentru dezvoltare/ Și înălțare. Socotelile meschine pământeşti ucis-au şi-n altcineva,/În acea jună, făclia dragostei dintâi, speranța într-o viață plină/ De lumină. A ucis acea iubire mare…” (Porunca a Cincea); „Condiția cerută trăieşte în lege. Legea Atracției de Specii Omogene/ Imensul Univers pretinde să fie împlinită, dacă se vrea completă/ Fericirea! Acolo unde pace nu-i şi armonie, căsătoria nici nu merită/ Numită căsnicie, ci numai o convețuire pământească, este alogenă/ Și ca atare nu are nicio valoare-n Fața Lui acea binecuvântare cerută/Într-o căsătorie adevărată!” (Porunca a Şasea); „E trist, ciudat pe astă Stea Albastră! Apar servicii de intimidare,/Pe banii tuturor, se urmăresc poeții, artiştii şi alți mulți oameni/Care tind spre-Nalt şi nu se-ncadrează-n tiparele lumeşti: dosare/Se-ntocmesc, cu informații burduşite, prestigiul, gânduri de la ei/ Furate, adunate neruşinat de semeni…” (Porunca a Şaptea); Memento, oameni! Plaga în trupul pământesc mult mai uşor,/Se tămăduieşte, atacul psihologic însă provoacă adânc în suflet – /Chiar peste ani deschisă – o rană sângerândă. E deprimat îngrozitor/ Că-i acuzat e pe nedrept! Onoarea, reputația, valoarea se călcă cumplit/În picioare! Cea mai neprețuită bogăție a sufletului nobil!” (Porunca a Opta); „Iubirea dreaptă este-n spirit! Iubirea sufletească/Este cea mai bună pavăză împotriva încălcării/Astei Porunci! Un om cu iubirea lui firească/Și curată – vrea-ntotdeauna numai ce-i mai bun/Pentru cel iubit şi nu poate avea nicidecum/ Dorințe sau pretenții necurate!” (Porunca a Noua); „O poftă de nepotolit, dezlănțuită rău, s-a răspândit/Și a cuprins întreg Pământul, peste toți oamenii/Molimă, fie ei cu pielea albă, galbenă sau cătrănită,/Roşie, maro, poftă prin care-şi invidiază semenii:/ Pentru tot ceea ce ei încă nu posedă!” (Porunca a Zecea). Capitolul trei „Purtăm din Facere imboldul revenirii” este şi cel care dă titlul voluminosului volum şi are un număr de treisprezece poeme-epistole în care autorul abordează temele perene şi mereu actuale ale Sfintei Scripturi, fie că vorbim de Vechiul sau Noul Testament. Capitolul patru numit, „Femeie trebuie să urci”, este dedicat de Nicolae Bălţescu femeii creştine, femeii dătătoare de viaţă, femeii mamă şi femeii iubite.Capitolul cinci, „Iubire pământească” are un număr de douăzeci poeme şi redescoperim latura sensibilă a autorului, în care sunt redate trăirile autorului faţă de femeia cu care îşi împarte zilele. În sprijinul afirmaţiei mele am să exemplific: „În parcul amintirilor/ „Coboară amurgul stingher…/Dincolo de visul meu,/La marginea aşteptării, /La marginea durerii/Eşti tu. /Dar eşti atât de departe…/Ofileşti frumusețea în iarnă,/Într-o iarnă depăşită./Dorul mă duce spre tine/Prin spații şi întinsuri./Dorul meu e vântul ce frământă/Marea sărmanului meu suflet,/Într-o veşnică furtună…/Dorința de-a te revedea mereu.//Amurgul e mai dens./Cerul nocturn, înstelat – spectrul durerii,/Barometrul tristeții mele –/ Ridică-n sus talerul fericirii,/Lăsând în jos talerul cu dorința/ Încă a imposibilului,/Cu setea de dragostea ta,/Cu setea de infinit./O, Balanță! Cât de fragilă eşti în astă lume!/Învăluit de cer, plutesc spre tine./Cărările sunt atât de rapide./Vin să gust în linişte/Din mireasma sufleului tău,/Din mireasma frumuseții tale/Flămânde şi rare./ Vin ca ochii mei/S-absoarbă cu bucurie chipul tău,/Să facă să-nflorească din nou în ei/Speranța. Răbdător/S-aştept reînvierea/ Primăverilor adolescenței tale.” („Dar la tine e iarnă…”). Capitolul şase, numit „Imagini”, conţine un număr de 8 poezii şi abordează lumea satului, obiceiurile locului, aşa cum se poate observa şi din titlurile poeziilor: Peisaj de iarnă”, „Crăciun”, „Seara la sat”, „O viață de o zi”. Capitolul şapte, este dedicat „In Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu” →

Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești

  Nicolae Bălţescu un călător prin viaţă un om inedit, cu un suflet sensibil. În operele sale ne comunică stările sufleteşti simţite şi trăite. În poeziile dumnealui este un zbucium al sufletului într-o realitate dură. Exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragostea de frumos. Tot ce face o face cu sârguinţă, dăruire seninătate şi bucurie. Pune în evidenţă sinceritatea, seriozitatea şi consecvenţă cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Volumul de poezii poeme cu o lirică modernă, cu o structură şi o formă, creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poetul Nicolae Bălţescu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile poetului au reuşit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor şi epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările şi emoţiile poetului de trecerea sufletului prin credinţă şi iubire. Reuşeşte să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletesti. Un elogiu adus iubirii, în revărsarea lui necontenit. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. În primul capitol „Gânduri” pictează cu penelul sufletului peste zări, orizonturi cu o împletitură de şoapte, gânduri şi iubire. „Undeva peste zări, orizonturi,/În Înalturi, departe de vamă,/ Şi mai sus – de unde Soarele /Îşi revarsă razele în tihnă…/”( Undeva peste zări, orizonturi). Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poetul pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată cel frământă pe autor, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Nici astăzi doru-mi nu poate să uite (Dor) Iubirea şi dorul este prezent în fiecare poem, însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umplu cămara inimii delicate al autorului.

8 „Ce pot să fac Cu Dorul-zbucium …Dorul, şi… fiinţa mea timidă, În plină floare… va plânge/Cu lacrimi din Lumină…” (Ce pot să fac…) Capitolul II Cele zece porunci, Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci. Nicolae Bălţescu ne descrie sfinţenia cuvintelor, slujirea şi slava dumnezeiască. Poetul ne arată slujirea numai Lui îşi închină toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu. Din versurile sale ne învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Autorul ne povăţuieşte cu arta cuvintelor, că este oprit a huli numele Lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: a respecta Cuvântul şi al doilea – Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi datoria muncii. Prin versurile sale sublime, numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător: Bunăoară cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele Lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi este Sfânt. Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa Lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

Continue reading „Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești” →

Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…

,,Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu

 sufletului, pentru ca să urce până la El”.

Michelangelo

 

 

 

Purtăm din Facere imboldul revenirii… un titlu plin de substanță, prin care poetul Nicolae Bălțescu, ne invită într-o lume a iubirii,  o ,,iubire neînțeleasă pe această Stea Albastră”.

Autorul explică și ,,deschide în imagini cum s-a manifestat și se manifestă față de noi, oamenii  pe parcursul întregii Ere Cosmice Iubirea Lui Dumnezeu!  Da, din Facere și până în prezent! De fapt, Omenirea se află în Apocalipsă! Da, ne aflăm ajunși la hotarul unde suntem întrebați hamletian: <A fi sau A nu fi>!…”

Lirica existențială a poetului Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu  o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină.

Volumul este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii… ; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Scrise în perioade de timp diferite, versurile păstrează aceeași notă de profunzime, tematica religioasă fiind primordială. ,,Încă mama de mic îmi vorbea /Despre Cetatea de Sus și din vise./Tatăl meu multe drumuri, /Cărări căutase spre Ea, /Dar în cumplite dureri rătăcise…/Deși Drumul dorit nu-l găsi, /Nu-n zadar căutase cu dor/ Și cu gândul la mine./Înainte să plece spre alte tărâmuri/Șopti: Mult căutată, fiule, /Este Cetatea Luminii!”. (Undeva peste zări orizonturi…) Trecerea timpului îi certifică faptul că va găsi  ,,Cărarea spre Înalturi.”

În această lume plină de paradoxuri, uneori chiar nefirească, poetul ne îndeamnă spre iubire. ,,Rogu-vă, oameni, nu striviți /Minunea, Darul, sădit în fiecare/ Dintre noi încă-n Zidire:/Lumina, Sufletul, Iubirea! (Eu nu vreau să văduvesc…)

Poetul Nicolae Bălțescu, își găsește echilibru, prin blânda rugăciune. Ascultă-mi, Doamne, ruga,/Și lasă-mă să cânt,/Căci n-am cântat destul!/Vin către Tine cu o știre:/Eu n-am cântat acestei Lumi/Până la urmă/Cântu-mi de iubire…/Mai lasă-mă, Doamne,/Pe-acest Pământ…(Rugă)

Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate! “

Continue reading „Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…” →

Nicolae BĂLȚESCU: Trezeşte-te, Lume!

Trezeşte-te, Lume!

 

Drumeţule! Opreşte-te lângă trista răstignire,

În faţa simbolului Sfintei mărturii păşeşte smerit.

Iisus din vina omenirii în chinuri mari pe cruce a murit.

Mulţumeşte-I pentru calea ce a deschis-o lumii întru mântuire,

Pentru LUMINĂ, ADEVĂR, pentru tot ce ţi-a adus.

 

Bântuia peste tot năluca Satania,

Întunericul domnea, conducea pe pământ.

Nefericirea înflorea, răutatea, pierzania

Îndreptau omenirea spre porţile Iadului,

Alungând bunătatea, mântuirea, sfânta pace a Raiului.

 

Rătăciţi, pământenii, bezmetici, legaţi de pământ,

Înlănţuiţi, zăvorâţi, închişi ca într-o cetate,

Pe deplin limitaţi de spaţiu, de timp,

Nu mai puteau înţelege calea spre Infinit, Eternitate:

Voinţa curată devenise prea slabă în răstimp.

 

Întunericul totul sufoca pe Pământ,

Omenirea cu o viteză nebună aluneca în abis

Şi nu mai putea să găsească calea spre Puritate, Lumină:

Dorul de Înalt nu le apărea nici în vis,

Salvarea umanităţii era în Puterea Divină.

 

Dumnezeu privi îndurerat nesăbuita Lume în rătăcire.

De dragul ei, în Marea Lui Iubire, trimise pe pământ

Colacul izbăvirii – Însăşi Iubirea, devenită Viu Cuvânt,

Să spargă zidul întunecat, să aducă mântuire,

Să redeschidă calea spre iertare şi Paradis.

 

Iisus – postament pământesc al Luminii –

Păşea riguros printre oameni, trezindu-i din somnul de moarte.

A reaprins făclia Iubirii, minunea minunii

Speranţa, năzuinţa, dorul într-înşii să poarte

Pentru o veşnicie, doar ei au o menire, un rost.

 

Lumina, în Puritatea Iubirii, în slavă vibra pe pământ.

Adevărul, Cuvântul viu adus şi rostit de Iisus

Şi minunile ce aveau loc simultan prin preajmă darnic

Luminau omenirii Calea, Credinţa în Tatăl de Sus.

Aceasta a şi fost Lucrarea de mântuire a Lui Christos.

 

Întunecimea fierbea, tot mai des pierdea sprijinul în oameni.

Parcă mai ieri credea că stăpâneşte întregul pământ.

Atunci Bezna rata. Zdruncinată turba Talpa Iadului,

Incitând cărturarii sălbatec şi fariseii în legământ

Să-L omoare pe Christ, risipă să arunce în Sfânta Lucrare a Lui.

 

Lucifer, Anticristul, spera să distrugă Lucrarea Luminii

Doar El stăpânea acest blestemat pământ

Din armia lui de tirani cu smintite, demente dorinţi

Încătuşaţi pământeşte de spaţiu şi timp, lipsiţi de avânt

Se găsise un Iuda să-L vândă pe Christ pentru 30 arginţi.

 

Patima, tristeţea, durerea îL scăldau pe Iisus

Suferinţa paharul umpluse, curgea peste marginea vie

În Ghetsimani Christ în rugă profundă Celui de Sus:

Calea Lumii am deschis, Iubirea nu las pentru certuri

Cuvântul, Adevărul Tău, Tată, Îl las pentru vecie.

 

Din Ghetsimani Iisus a ieşit trist dar hotărât

Lucrarea de mântuire nu va nega niciodată

Gloata întărâtată desprinsese un amârât

Odiosul sărut al lui Iuda l-a trădat pe Christos dintr-o dată

În lanţuri L-au ferecat şi L-au dus la Pilat.

 

Întunericul instiga pământenii cu oarbă furie,

Toţi s-au lăsat de Iubire, de tot şi de toate mai sfinte,

Chiar şi Petru apostolul de trei ori s-a lepădat de Christos,

Totul dase uitării de frică, dar ştia: în zori cocoşul o să cânte.

Prorocia se împlinea, mulţimea zbiera fioros.

 

Cu o plăcere demonică îL torturau, L-au îmbrăcat în purpuriu

În ocară‚ pe cap I-au înfipt coroană de spini Celui fără de vină,

L-au împus Să-şi ducă Crucea, unealta torturii. Pe Cine?

Pe Trimisul Lui Dumnezeu, Aducător de Adevăr şi Lumină!

Lumea, o turmă, urla. Laşii tăceau. Nu-L apărase nimeni.

 

Irod, Anna, Caiafa, Pilat şi toţi din tagma duşmăniei

L-au legat, îL băteau, schinjuiau, îL huleau

Gloata, mulţimea fierbea în culmea mâniei

El Le zâmbea trist, iertător, căci El era Însăşi Iubirea

Omenirea în dementul extaz îL respingea pe Mesia.

 

L-au mânat pe Golgota, cu cei fără de lege a fost estimat

Şi pe unealta torturii, pe Cruce în cuie L-au pironit.

Iisus atârna sângerând. Gloata râdea, sfida,

Triumfa răutatea în demonicul plac.

Cu ultimul suflu, în durere cumplită, Fiul I-a strigat disperat:

Tată, iartă-i! Căci ei nu ştiu ce fac!

 

Trezeşte-te, lume! Nu! Moartea Lui nu v-a adus mântuire!

Ci Cuvântul, Adevărul lansat şi vestit de Christos!

Moartea feroce în chinuri nu a fost necesar sacrificiu, ci crimă!

Şi a încărcat lumea plină de ură cu o mai grea povară şi vină.

Oameni! Este o gravă eroare să credeţi că prin Marele Chin

Al Lui Iisus vi se acordă iertarea păcatelor voastre aşa din senin.

Nu! Mesia Calea v-a arătat spre Adevăr şi Lumină.

Urmaţi-L! Trăiţi după El! Trăiţi-vă viaţa în Iubire!

–––––––––––-

Nicolae BĂLȚESCU

 Aprilie-mai 2008

 Chişinău

Nicolae BĂLȚESCU: Imn Poeziei!

Imn Poeziei!

 

Poezie! Eşti veşnic conflict
Între suflet şi trupul de lut…
Eşti Scara spre Cerul
Albastru, înstelat,
Inversiuni de cascade,
În slove, în cantate
Ridicate spre Înalt,
Înspre Lumină.
Eşti avântul curat
Al Iubirii în Etern Absolut,
Spre Culmi, armonii, libertate.

Poezie! Eşti suflul
Uranian şi ecoul Lirei,
Crez verbal al Frumuseţii,
Al Nostalgiei, al Suferinţei
Şi al Alinării
În vers Vulcanic
Şi în vers Zidit
Pe unduiri, vibraţii,
Tresăriri senine,
Efervescente,
În sunete de bronz monolit,
Curate, cristaline,
Curgeri de cuvinte
În şuvoaie şi torente,
Când zbuciumate
Şi când lente.

Poezie, ritm al adevărului,
Iubirii şi dreptăţii în cuvinte,
Predecesoare a simţirii
Şi mladă a desăvârşirii!
Poezie, eşti prima dimineaţă
A lumii şi a omenirii,
Eşti grai de suflet,
Muzică sublimă
În veşnicul veşmânt
Al purităţii din Olimp,
Calea în transcendent,
Culoarea exprimării
Ce-i dincolo de spaţiu
Şi de timp.

 

Vă felicit cu această Zi Frumoasă, dragi prieteni, cei care cu dragoste Către Cuvânt și prin Cuvânt spun și promovează Adevărul, și cărora Graiul Sufletului le este Poezia! Vă doresc tuturor să acceptați Primăvara și să purtați pururi în suflet!

———————————-

Nicolae BĂLȚESCU

Chișinău

Nicolae BĂLȚESCU: Buchet liric

Luciferice flori

 

O, genii pustii, isteţ şi abil dichisiţi în materii,

Cărturari trăitori în imperiu cu strâmbe oglinzi!

Dezvelind fantezii în pompoase poeme-reverii,

Cinici, voi subestimaţi Creatorul. Urgisiţi apatrizi,

Pentru clipe de slavă deşartă nătâng vă străduiţi!

 

Dumnezeu e Perfect! Voi, brevilini în trupuri de lut,

Neam rătăcit, aţi creat Universul Ororii, arhinumeric

Lănţuiţi de spaţiu şi timp. Unelte de arhanghel căzut,

Renegând Măreţia, Atotputerea, Slava, himeric

Cutezaţi să susţineţi că au fost războaie şi-n Ceruri.

 

Războaie între îngeri şi Marele Tot? În Ceruri măcel?

Plăsmuire bolnavă, cuget intoxicat, ispitit luciferic,

Arogant şi trufaş; flori semănate de apostatul rebel,

Ce cresc în belşug pe tărâmul seminţiei umane, nemernic;

Substanţă a lumii în cădere, sedusă demonic şi fără iubire.

 

Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu…

Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău

La heruvimi, arhangheli, serafimi, şi nici pizma, ura.

În preajma Lui vibrează doar Voinţa Nedeformată, Pură,

Care pentru oameni, teluric, e de necuprins, de nepătruns.

 

Esenţa Răului a izvorât de mult, în negura vremii,

Încă atunci când Lumea, proaspăt plăsmuită, avea nevoie

De sprijin, de răbdare, de iubire slujitoare, aşa încât

Să se avânte spre Lumină prin maturizare, în voie

Vibrând, înnobilând cărări înspre Acasă, în Legi Sfinte.

 

Ziditorul încredinţase Misiunea Sfântă în botez –

Viitorul – strălucitorului arhanghel Lucifer, să pună

În temelia Lumii, spre dezvoltare, drept scut şi crez,

Iubirea altruistă, statornicia s-o întărească – să nu apună.

În ceas nefast… trufaşul se născu, sfidând Porunca Sacră…

 

Or, frumuseţea primilor copii, zidită grijuliu de Dumnezeu

După al său Chip şi-Asemănare, trezi protestul din Nimic,

Neîngăduirea, Răul în Narcis, nevrednicia întru o veşnicie.

Strivind grumazul pietăţii, Lucifer lăsă Iubirea şi în Hău

Alunecă, la polul opus Luminii, eternul perfid inamic,

Maestru al ispitei, prinţ viclean şi sumbru al pustietăţii.

 

Devenind Satan, prin undele ispitei otrăvi lumina în

Smerenii. Sfidare şi fală a plantat în oameni, trezind

Puterea slăbiciunii în femeie, fermecate capcane viclene,

În bărbat cădere în mrejele râvnei de ea, sălbatec avânt

Şi dorinţe nebune într-o salbatică goană după averi.

 

Satan sporea aroganţa din oameni, grăbit, nemăsurat.

Zilnic înfăşându-i în veşmintele trufiei, a semănat febril

Seminţele de măr şi, îndemnându-i să dea uitării Porunca

Sfântă a Lui Dumnezeu, a revărsat eresuri. Pe pământ fertil

Au răsărit din belşug flori luciferice: viclenia, lăcomia,

Ura, asuprirea… care, înmulţindu-se, s-au tot împrăştiat.

 

26.11.10.

Chişinău

 

Ispita

 

Ispita, sămânţă implantată în oameni încă în Paradis,

Născută din voinţa unui înger căzut, forţă mare, mereu

Atrăgătoare, dulceag mângâietoare, îmbietoare de proscris,

Putere impulsivă pe unde nevăzute, îndemn spre rău.

 

Irezistibilă, tentantă, pătrunzătoare, tăria Evei a străpuns

Statornicia lui Adam, sădind mai-marele blestem al lumii,

Cel dintâi zidit în fundamentul omenirii şi care a ajuns

Cu hărnicie să prăsească floarea veche, floarea mumiei,

Primluciferică, ce bântuie neîntrerupt, cu infamie

Civilizaţii fără Dumnezeu, lăsate peste prag de veşnicie.

 

Prin raze dulci, seducătoare, trezi ispita în femeie:

Prinsori ţesute în mrejele de farmec, voite în puterea

Slăbiciunii; plăsmuite căderi, râvnite, dorite să încheie

Ciclul pe pământ, prin alergări după comori, prin poftele

Bărbatului, crescânde, de-a o avea pe ea, şi… bogăţii.

 

Plini de îngâmfare, purtaţi pe valurile Beznei, nu lăsară

Copiii ce dinăuntru îi priveau să tindă spre Lumină!

Legându-se de timp, de spaţiu, ei Universul Patimii creară,

Regate de asupriri, minciuni şi ură. Posedaţi de Lucifer,

Robi ai ispitei, pierzând dumnezeirea, ei merg în Nicăieri.

 

30.11.10.

Chişinău

 

Aroganţa

 

Aroganţa – dezgustător comportament, extrem de sfidător,

Superlativ teribil al mândriei şi trufiei luciferice. Adânc

Pătrunsă-n matriţa umană, a declanşat în lanţ devastatoare

Urgii în Univers şi pe Pământ. Sentiment barbar, nătâng,

Esenţă de înger căzut, ce fierbe sălbatec, zelos împătimită

În pământean, din vina sa, proscris.

 

 

Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire.

Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină,

Dintr-o zăludă, ţăcănită înfumurare şi o pornire deplasată,

În prostia lui nemărginită, el năzuia să ajungă Creator, voia

Năvalnic să supună voinţei sale pământeşti… pe Dumnezeu!

Să-L facă manechin-marionetă!

 

 

Şi – culmea! – el visa să se cocoaţe, făcându-l pe grozavul,

Deasupra Operei Superbe, să-I dirijeze Mecanismul, care-i era

Lui însuşi total necunoscut! Câtă bravadă şi obrăznicie!

O, brevilin de lut! O, creatură, saltimbanc, bufon! Lipsit de orice

Gratitudine, nechibzuit, plin de grandomanie aiurită, ai cutezat

Să-nfrunţi pe Creatorul tău, pe Cel ce te-a făcut?

 

 

Nimic n-a ajutat să-ţi disperseze aroganţa sădită în adâncu-ţi

De îngerul stigmatizat, cărui te-ai dăruit unealtă pentru rele.

Din Început n-ai vrut s-asculţi de nimeni, căci tu le ştii pe toate

Şi le cunoşti mai bine. Din scrântită îngâmfare, nu te-ai plecat

Cuvântului Adus, Profeții, Cei Chemați, Trimiși din Lumină…

Ân dezgust, durere, suferință – au părăsit Pământul. Nu au putut

Nicicum să înțeleagă a  aroganței tale nebunie! O, pământean

Nesocotit și depravat!

 

 

De-a lungul de existentei tale, Bunul Dumnezeu, în Marea

Lui Iubire, mărinimos ţi-a acordat atâtea şanse de a te schimba,

Dar numai aroganţa ta – bolândă şi prea atoateştiutoare –

Nu te-a lăsat să le accepţi şi… le-ai ratat. Priveşte, în urma ta

Amurgul se aşterne: războaie, suferinţe, neîndurare, ură!

Secată seacă de iubire eşti, potrivnică făptură!

 

 

 

 

O, pământean semeţ, eşti unica fiinţă creată în Univers

Ce împiedică Eternul Mers şi evoluţia! Oare nu vezi?

În Cotitură Cosmică ai şi descins! Marele Ciclu se încheie,

E pe sfârşite în Necupins! Altă – cu Celestă rouă – marcantă

Cotitură cu sine aduce cerinţa absolută, trebuincioasă pentru

A-L recunoaşte smerit pe Dumnezeu! În aroganţa ta, trăsnită,

Nu vei renaşte spre o viaţă nouă!

 

16.06.11.

Chişinău

 

Trufia

 

Ispitind statornicia, cercând

Tăria prin unduiri nefaste,

Otrăvind smerenia,

Măgulind „grandoarea”

Seminţiilor umane, Lucifer

Le-a cultivat pentru o veşnicie

Trufia, primordială floare,

Floare infernală, lăsându-le

Fără Dumnezeu…

 

Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat

Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane

Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.

Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate

Fructele satane.

 

Bărbatul, ameţit de vrăjile femeii, s-a pomenit atras

De-a ei putere, ce-o taină nedeschisă a rămas! În goană

După bogătii, trufia plantată înlăuntru se tot umfla, cras

Învelind (femeia) cu valori din lut, strălucitoare. Lansă

În semeni asupriri, prigoană.

 

Agonisind comori, trufia clocotea în ei, născând acerb

Zădărnicia, setea nebună de putere şi materii. Pe pământ

Urgia coborî: viclenia, ura, lăcomia! Uitară toţi de Verb,

Cel îmbrăcat de Domn în Adevăr, Dreptate şi Iubire.

Nu-şi aminteau de datul legământ.

 

Trufaşul e plin de răutate, izvor de certuri e şi de dispreţ,

Şi de războaie. Din vremuri de demult, stând în sălaşul

Lui Mamona şi în târla gloriei deşarte, cu nedreptăţi

Tot împânzeşte Terra: de atâtea lacrimi, sânge, suferinţi,

O fac să-şi piardă supărată glasul.

 

Trufia este primul – cel mai urât, mai grav – păcat al lumii,

Un semn fără iubire, lipsit de Dumnezeu, cu schisme

Între oameni, care Grădina nu i-au preţuit. Ei datul nume

Şi l-au pângărit! Preaplini de răutăţi, au provocat

Dezastre, confuzii, cataclisme.

 

Trufia-i lepădare de Dumnezeu, e luciferică capcană –

De bunăvoie acceptată, – ce duce o lume rătăcită în abis.

Iar lumea, indolentă, neînţeleasă în nebunia ei avană,

Nici în cădere nu se-ntreabă care-o fi sensul sau menirea:

Urmează calea rebelului proscris!

 

 

Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat

Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane

Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.

Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate

Fructele satane…

 

06.12.10.

Chişinău.

 

Discordia

 

Discordia, buchet al demoniei, suită luciferică diseminată

De mărul cel de aur al lui Eris, pe o vecie. Unduiri nefaste

În al urgiei spectru pe Pământ: neînţelegeri, ceartă,

Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Buchet liric” →

Nicolae BĂLȚESCU: Despre batjocură şi îndoială

Despre batjocură şi îndoială

 

Liră să numeşti acea sălbatică ispită ce trezea

Revoltă, croncănind batjocură, îndoială, ducând

Urât o lume întreagă pe Drumul Decăderii?

O, Doamne Sfinte, dăruieşte-mi harul şi – smerite

În pocăinţă – privirea, gândul, fapta şi cuvântul,

Ca să trimit recunoştinţa mea spre Tine! Precum

Ţi-i Vrerea, iertare dă-mi, putere, chinul să-ndur,

Cu bucurie suferinţa să primesc pentru păcatul

Săvârşit! Redă-mi în al meu suflet şi în gând,

Preabunule Părinte, Cântarea Ta pe Calea Dreaptă

                                                              A Mântuirii!

 

Toţi neîncrezătorii, batjocoritorii, revoltaţii, ei,

Hulitori de Dumnezeu, pe tot parcursul existenţei

Pământeşti, arogant înfăşuraţi în viclenii, ipocrizii,

De spaţiu şi de timp înlănţuiţi, au împletit minciunii

Cununi din lauri, lăsând în urmă şiroaie de lacrimi,

Sânge şi dureri! Trezindu-li-se conştiinţa abia

Pe patul morţii, în clipa cea din urmă, recunoşteau că

Viaţa şi-au trăit-o fără rost, himeric au zidit castele

De nisip. În îndelungi, în crunte agonii şi zvârcoliri,

Necontenit urlau, cereau iertare, repetau la nesfârşit

Că, fără Dumnezeu, s-au pomenit definitiv pierduţi,

                                                        Pentru o Vecie!

 

Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,

Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,

Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,

Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă

Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…

Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite

Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…

E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni

Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă

                                                                Degradare.

———————————-

Nicolae BĂLȚESCU

Chișinău

5 septembrie 2011

 

Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe

Coborând în negura de vremuri…

 

Coborând în negura de vremuri, tot răsfoind

Imensele la număr, îngălbenite, prăfuite pagini

Ale registrului confuzei Clio, te miri c-atâtea lumi,

Civilizaţii, înfloritoare şi ajunse în apogeul lor

Teluric, sfârşeau în indecenţă şi desfrâu, ruine

Şi declin, pierzându-şi urmele-n neant! Setoase

De putere, reînviau din scrum pe dărâmături

Noi seminţii care urmau – ah, ce păcat! – aceeaşi

Cale a prăbuşirii, conform unui stupid scenariu,

Demonic, blestemat…

 

Înalta, lăudata lor cunoaştere n-a fost în stare

Să preîntâmpine căderea şi nu le-a oferit salvarea…

Babilonenii, egiptenii, elenii şi romanii au mers

Pe acelaşi drum: i-au urmat francezii, spaniolii,

Mongolii, ruşii, nemţii, otomanii! În esenţa acestor

Repetări orânduite  bine, în rădăcina unui rău

Atât de grav, nimeni nu s-a încumetat să intre!

Măreţia, puterea, splendoarea lor au fost doar

Aparenţe, prin lege pământească menţinute numai

Prin forţă, violenţă. N-au fost consolidate

Pe Adevăr, Iubire şi Dreptate!

 

Oameni, oare nu e uimitor? Şi astăzi splendid

Strălucesc pe mantia bătrânei Clio perle ce dăinuiesc

Plecării, prăbuşirii acelor neamuri, ce cândva

Se lăfăiau trufaş, văzând Primordialul

În clipe trecătoare, în sete de putere, bogăţii

Materiale, glorie deşartă, aroma aroganţei,

Nălucirii, zidite pe suferinţe şi dureri, lacrimi,

Sânge, amărăciune ce au curs şi curg şuvoi

Necontenit din semeni! Aceste perle sunt

Produsul spiritului: lucrări şi opere de artă!

Ce-a fost în rest, a fost deşertăciune! Ei – toţi! –

S-au prăbuşit, că au căzut în mrejele ispitei, L-au

Ignorat pe Dumnezeu şi terestru deveniră robi

Convinşi ai raţiunii pământești…

 

                                                                              23.03.11

                                                                              Chişinău

 

Pasaj teluric

 

Pasaj teluric,

Febril, fatal,

Tăcere mută,

Fără cuvinte,

Goană, zbucium,

Avânt bestial,

Alergări lipsite de sens…

Spre morminte.

Lacrimi, tristeţe,

Nostalgie şi dor

Dar… pentru puţini

Au un sens şi iubire.

Pentru toţi:

Restriştii, dezastre,

Durere, multă durere,

Vrajbă şi confruntări,

Cruzime şi sânge,

Mult sânge

Ce curge şuvoi

Împreună cu ură

Peste frumosul,

Al Terrei,

Verde-albastru veşmânt

(Să-l spele cred,

Din belşug i-ar ajunge).

Cât, Doamne,

Vei mai răbda

Pe Pământ

Atât de urâtă

Făptură,

Teroare, erupţii

Vulcanice de fanatism

Pe ogor?

…Şi păsări cu aripi

Rănite în zbor

Vin cu prunci

Nenăscuţi

Dar…

Nu ajung.

Credinţa-convingere

În Dumnezeu –

Floare rară –

Nu înfloreşte

La munte,

Nici în câmpii.

Câte una

Înfloreşte

În dezgust.

Da! În dezgustul

Delirului

Unei Lumi rătăcite

Care aleargă

Într-o goană

Nebună –

Aleargă în declin.

……………………………………

Ascultă!

Ei se pornesc,

Pruncii cei nenăscuţi!

Ei vin. Zâmbesc.

Le aud şi surâsul

Plin de Dreptate

Şi de Iubire.

Ei vin!

Dar sunt

Încă departe

 

                                                   25 octombrie 2008

                                                  Chişinău

 

Avertisment

 

Lume de pământeni rătăciţi,

Trezeşte-te! Planeta e în flăcări,

În suferinţe şi chinuri, mâhniri.

De atătea lacrimi, sânge, moarte, nevoi,

Pământul – sarcofag de milenii –

E în doliu continuu, disperat de dureri,

Privat de sfinţenii!

 

Opreşte-te, Lume de pământeni!

Voi, făpturi ce sunteţi,

Nu moşteniţi păcatul în voi.

Moşteniţi doar pericolul,

Riscul de a naşte păcate.

Tot ce faceţi, voi faceţi de bunăvoie.

Voi nu vă naşteţi în lanţuri,

Voi singuri vă înlănţuiţi,

În neştire creaţi generaţii întregi

De primejdii, nelinişti, epidemii şi nevoi.

 

Trzeşte-ţi, Lume de pământeni,

Dorul, avântul de Înalturi!

Ascultă-ţi vocea lăuntrică, intuiţia pură,

Care nu minte, nu amăgeşte.

Acest Dar, Marele Dar, Creatorul L-a dat

La toţi pământenii în egală măsură,

De aceeaşi putere,

Este Eul, Omul din voi, Omul nemuritor!

Tot ce este lumesc, tot ce e pământesc,

Tot ce este materii,

Totul e în veşnică pierzanie, totul e trecător!

 

Lume de pământeni!

Vă îndemn, oameni, să dăinuiţi!

Voi gânduri lumeşti alungaţi spre departe,

Întrebaţi-vă Inima: v-a îmbiat

Ea vreodat’ la minciună şi moarte?

Numai, oameni, deveniţi pământeni-apatrizi

În capcana femeii, de farmec, căzuţi,

De dânsa voită, râvniţi,

De Lucifer tentaţi, ispitiţi

Semănară seminţi:

Să furi, să necinsteşti, să ucizi…

Şi florile Răului au înflorit.

 

Lume de pământeni rătăciţi!

Nu vă lăsaţi intimidaţi, dirijaţi

De ,,mai-marii, mai-tarii acestui Pământ,”

Înveşmântaţi în straie lumeşti

Şi în goană nebună după trufii şi materii.

                                                                                   08.01.09

                                                                                 Chişinău

 

Eminesciană Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe” →

Nicolae BĂLȚESCU: Apocalipsa e în toi…

Apocalipsa e în toi…

 

Apocalipsa

E în toi,

Pe Pământ

Multă ură,

Teroare,

Minciună

Desfrâu, fanatism,

Foame, crime,

Războaie, mizerii,

Impertinenţă, dezmăţ,

Declin, vandalism.

În ţări – alocări

De Gulag-uri,

Bliţ lansări

De Siberii.

Letalitate,

Morbiditate,

În cifre imense,

Copii născuţi neimuni,

Guverne

Descumpănite,

Popoare

Conduşe trufaş de nebuni.

…Îşi şuşotesc

Peste tot,

Febril aşteptând.

Multe zvonuri

Se aud în ţări,

Între triburi

Şi multe popoare.

Anticristul,

Spun, va veni,

Va păşi

Pe Pământ.

Credincioşii

Strâng Biblii

La piept,

Cuprinşi de fiori,

Disperare…

Oameni,

Treziţi-vă!

Fiţi vigilenţi!

Nu vă lăsaţi derutaţi

De alţi semeni

Şi de alte biserici.

Ei vă mint

Când vă spun

Să aşteptaţi.

Anticrist este de mult

Pe Pământ,

Acţionează

Prin oameni

În Asia,

Africa, Australia,

Europa

Şi în Americi.

Priviţi,

Este acelaşi tablou,

Apocaliptic!

Nu vă miraţi!

Este acelaşi

În Asia, Africa,

Australia,

Europa şi în Americi.

 

24 noiembrie

Chişinău 2008

———————————-

Nicolae BĂLȚESCU