Coborând în negura de vremuri…
Coborând în negura de vremuri, tot răsfoind
Imensele la număr, îngălbenite, prăfuite pagini
Ale registrului confuzei Clio, te miri c-atâtea lumi,
Civilizaţii, înfloritoare şi ajunse în apogeul lor
Teluric, sfârşeau în indecenţă şi desfrâu, ruine
Şi declin, pierzându-şi urmele-n neant! Setoase
De putere, reînviau din scrum pe dărâmături
Noi seminţii care urmau – ah, ce păcat! – aceeaşi
Cale a prăbuşirii, conform unui stupid scenariu,
Demonic, blestemat…
Înalta, lăudata lor cunoaştere n-a fost în stare
Să preîntâmpine căderea şi nu le-a oferit salvarea…
Babilonenii, egiptenii, elenii şi romanii au mers
Pe acelaşi drum: i-au urmat francezii, spaniolii,
Mongolii, ruşii, nemţii, otomanii! În esenţa acestor
Repetări orânduite bine, în rădăcina unui rău
Atât de grav, nimeni nu s-a încumetat să intre!
Măreţia, puterea, splendoarea lor au fost doar
Aparenţe, prin lege pământească menţinute numai
Prin forţă, violenţă. N-au fost consolidate
Pe Adevăr, Iubire şi Dreptate!
Oameni, oare nu e uimitor? Şi astăzi splendid
Strălucesc pe mantia bătrânei Clio perle ce dăinuiesc
Plecării, prăbuşirii acelor neamuri, ce cândva
Se lăfăiau trufaş, văzând Primordialul
În clipe trecătoare, în sete de putere, bogăţii
Materiale, glorie deşartă, aroma aroganţei,
Nălucirii, zidite pe suferinţe şi dureri, lacrimi,
Sânge, amărăciune ce au curs şi curg şuvoi
Necontenit din semeni! Aceste perle sunt
Produsul spiritului: lucrări şi opere de artă!
Ce-a fost în rest, a fost deşertăciune! Ei – toţi! –
S-au prăbuşit, că au căzut în mrejele ispitei, L-au
Ignorat pe Dumnezeu şi terestru deveniră robi
Convinşi ai raţiunii pământești…
23.03.11
Chişinău
Pasaj teluric
Pasaj teluric,
Febril, fatal,
Tăcere mută,
Fără cuvinte,
Goană, zbucium,
Avânt bestial,
Alergări lipsite de sens…
Spre morminte.
Lacrimi, tristeţe,
Nostalgie şi dor
Dar… pentru puţini
Au un sens şi iubire.
Pentru toţi:
Restriştii, dezastre,
Durere, multă durere,
Vrajbă şi confruntări,
Cruzime şi sânge,
Mult sânge
Ce curge şuvoi
Împreună cu ură
Peste frumosul,
Al Terrei,
Verde-albastru veşmânt
(Să-l spele cred,
Din belşug i-ar ajunge).
Cât, Doamne,
Vei mai răbda
Pe Pământ
Atât de urâtă
Făptură,
Teroare, erupţii
Vulcanice de fanatism
Pe ogor?
…Şi păsări cu aripi
Rănite în zbor
Vin cu prunci
Nenăscuţi
Dar…
Nu ajung.
Credinţa-convingere
În Dumnezeu –
Floare rară –
Nu înfloreşte
La munte,
Nici în câmpii.
Câte una
Înfloreşte
În dezgust.
Da! În dezgustul
Delirului
Unei Lumi rătăcite
Care aleargă
Într-o goană
Nebună –
Aleargă în declin.
……………………………………
Ascultă!
Ei se pornesc,
Pruncii cei nenăscuţi!
Ei vin. Zâmbesc.
Le aud şi surâsul
Plin de Dreptate
Şi de Iubire.
Ei vin!
Dar sunt
Încă departe
25 octombrie 2008
Chişinău
Avertisment
Lume de pământeni rătăciţi,
Trezeşte-te! Planeta e în flăcări,
În suferinţe şi chinuri, mâhniri.
De atătea lacrimi, sânge, moarte, nevoi,
Pământul – sarcofag de milenii –
E în doliu continuu, disperat de dureri,
Privat de sfinţenii!
Opreşte-te, Lume de pământeni!
Voi, făpturi ce sunteţi,
Nu moşteniţi păcatul în voi.
Moşteniţi doar pericolul,
Riscul de a naşte păcate.
Tot ce faceţi, voi faceţi de bunăvoie.
Voi nu vă naşteţi în lanţuri,
Voi singuri vă înlănţuiţi,
În neştire creaţi generaţii întregi
De primejdii, nelinişti, epidemii şi nevoi.
Trzeşte-ţi, Lume de pământeni,
Dorul, avântul de Înalturi!
Ascultă-ţi vocea lăuntrică, intuiţia pură,
Care nu minte, nu amăgeşte.
Acest Dar, Marele Dar, Creatorul L-a dat
La toţi pământenii în egală măsură,
De aceeaşi putere,
Este Eul, Omul din voi, Omul nemuritor!
Tot ce este lumesc, tot ce e pământesc,
Tot ce este materii,
Totul e în veşnică pierzanie, totul e trecător!
Lume de pământeni!
Vă îndemn, oameni, să dăinuiţi!
Voi gânduri lumeşti alungaţi spre departe,
Întrebaţi-vă Inima: v-a îmbiat
Ea vreodat’ la minciună şi moarte?
Numai, oameni, deveniţi pământeni-apatrizi
În capcana femeii, de farmec, căzuţi,
De dânsa voită, râvniţi,
De Lucifer tentaţi, ispitiţi
Semănară seminţi:
Să furi, să necinsteşti, să ucizi…
Şi florile Răului au înflorit.
Lume de pământeni rătăciţi!
Nu vă lăsaţi intimidaţi, dirijaţi
De ,,mai-marii, mai-tarii acestui Pământ,”
Înveşmântaţi în straie lumeşti
Şi în goană nebună după trufii şi materii.
08.01.09
Chişinău
Eminesciană
Așa-i fu datul sorții: pe un Picior de Plai
Să cadă din Netimp cu fruntea înstelată,
S-aprindă focul viu pe Glia-nstrăinată
De Bezna ce-nghițise acea „Gură de rai”
Și o ținuse-n ignoranță îngropată.
Cu o imensă dragoste în sufletul curat,
El coborî din Ceruri la Neamul Geto-Dac
Și-n simțăminte adânci trăi durerea
Cruntă a răzlețirii, visând până la lacrimi
Eliberarea și Reîntregirea…
Din prima clipă pământească, chipul său,
Încoronat cu nimb de aur, asemeni unui zeu,
Cu un surâs blajin și melancolic și poetic,
Purta-mpăcat amprenta enormei suferințe
A-nsinguratului, prin rostul său fatidic.
Intrând în universul Gintei năvalnic și candid,
Străin de nedreptate, de slugărie, arivism,
Minciună, disprețuia demagogia și spiritul sordid
Și logoreea unor ipocrite, nechemate călăuze,
Și furtul deghizat în moralism.
Naiv și bun, departe de firea cea lumească,
Vulnerabil, fu prins în mreje fariseice, păgâne,
Când doar Iubire sacră purta în curăția-i sufletească.
Acolo, Sus, nu cunoscuse răzbunarea, nici ura, viclenia,
Aici fu încolțit perfid de cei cu inimă de câine.
Fierbea în sânge, violent, argintul viu, cumplite
Suporta dureri de schingiuri cu funii umezite,
Dar nu-nceta să se întrebe, vrând să pătrundă Neînțelesul:
,,De ce un neam, cândva ales, ce-a prețuit valoarea Veșniciei,
Azi, cu mișei Altarul și-a ticsit, demonic etalând Eresul?”
O, Doamne! E greu, chinuitor să te numești român
Când țara ți-i barbar condusă de netrebnici!
O țărișoară în derivă, unde Mamona e stăpân,
Unde poeții mor, hoția, falsitatea sunt virtuți, talentul
E disprețuit, iar onorați sunt cei nevrednici.
E trist, dar și adevărat: poeții își au destinul lor aparte.
Ducându-și traiu-n zbucium sub lună și sub soare,
Lor Graiul Lui să-L scrie li-i ursit și Focul Sfânt să-L poarte
În suflet. Ei sunt o punte între morți și vii și pământească
N-au asemăbare. Ei știu doar să iubească….
08.01.2015
Chișinău
Mizerabilii
E trist, dezgustător când îi priveşti,
Doar şi ei au coborât de Sus mirabili.
Din seminţia umană, ca în poveşti,
Mirabilă sămânţă au fost zidiţi,
Dar au ajuns cumplit de mizerabili!
La adăpostul sărăciei sufleteşti,
Ei au crescut pe drojdii ispitite,
Lăuntric, monstruozităţi groteşti,
Oameni urâţi, oribil de haini, lipsiţi
De îndurare, scrupule, respect, regrete…
O lume schilodită au născut, în care totul
Este de vânzare: la kilogram
Îşi vând copiii, familia, onoarea, portul
Strămoşesc, posturi de miniştri, şefi
Şi titluri…. Insultă, cinic, neamul
Omenesc.
Homini Politicus moderni, prea ocupaţi
Cu ale lor absurde activităţi, şi-aruncă
Reciproc acuze, se cred chemaţi.
Apoi îi doare în cot de ce se-ntâmplă
Şi cu neruşinare sfidează un popor,
Ingraţi.
Groşi de obraz, ei trivial legiferează,
Protejează îmbogăţiţii de tranzit, capitalişti
Prin alianţă, milionari de mucava, pe fază
Totdeauna cu tupeu şi dictatori postmodernişti.
Avid şi crud mafia aprig în politică tronează…
Mizerabilii sunt neam străvechi, dar nu sunt
Naţiune. Identitatea lor de nesimţiţi, născută
Şi zidită în Cain, a înflorit şi înfloreşte crunt,
Dând rod bogat în toată seminţia făloasă
Şi coruptă: teroare, persecuţii, inchiziţii,
Schingiuiri… Urâte flori în sufletul imund.
01.04.11
Chişinău
Undeva peste zări, orizonturi…
Undeva peste zări, orizonturi,
În Înalturi departe de vamă,
Și mai sus de unde soarele
Își revarsă razele în tihnă
Este o Cetate spre care,
Tinde dorul năprasnic, nostalgic,
Și care necontenit mă cheamă
Fără răgaz și odihnă…
Încă mama de mic îmi vorbea
Despre Cetatea de Sus și din vise
Tatăl meu, multe drumuri,
Cărări căutase spre Ea
Dar în cumplite dureri rătăcise…
Deși Drumul dorit nu-l găsi,
Nu-n zadar căutase cu dor
Și cu gândul la mine
Înainte să plece spre alte tărâmuri,
Șopti: Multcăutata, fiule,
Este Cetatea Luminii!
De atunci s-au scurs ani mulți,
Mulți ani, și triști și grei,
Tatăl meu a trecut în nemoarte
Azi soarele-i altul, sclipește
Dar… din munți pare atât de departe…
Cred … că în acest Univers,
Totul se mișcă pe orbite și-n salturi,
Spun chiar, dacă acesta ar fi ultimul vers
Sunt convins, voi găsi
Cărarea spre Înalturi….
22.05 1998
Chișinău
———————————-
Nicolae BĂLȚESCU