Luciferice flori
O, genii pustii, isteţ şi abil dichisiţi în materii,
Cărturari trăitori în imperiu cu strâmbe oglinzi!
Dezvelind fantezii în pompoase poeme-reverii,
Cinici, voi subestimaţi Creatorul. Urgisiţi apatrizi,
Pentru clipe de slavă deşartă nătâng vă străduiţi!
Dumnezeu e Perfect! Voi, brevilini în trupuri de lut,
Neam rătăcit, aţi creat Universul Ororii, arhinumeric
Lănţuiţi de spaţiu şi timp. Unelte de arhanghel căzut,
Renegând Măreţia, Atotputerea, Slava, himeric
Cutezaţi să susţineţi că au fost războaie şi-n Ceruri.
Războaie între îngeri şi Marele Tot? În Ceruri măcel?
Plăsmuire bolnavă, cuget intoxicat, ispitit luciferic,
Arogant şi trufaş; flori semănate de apostatul rebel,
Ce cresc în belşug pe tărâmul seminţiei umane, nemernic;
Substanţă a lumii în cădere, sedusă demonic şi fără iubire.
Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu…
Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău
La heruvimi, arhangheli, serafimi, şi nici pizma, ura.
În preajma Lui vibrează doar Voinţa Nedeformată, Pură,
Care pentru oameni, teluric, e de necuprins, de nepătruns.
Esenţa Răului a izvorât de mult, în negura vremii,
Încă atunci când Lumea, proaspăt plăsmuită, avea nevoie
De sprijin, de răbdare, de iubire slujitoare, aşa încât
Să se avânte spre Lumină prin maturizare, în voie
Vibrând, înnobilând cărări înspre Acasă, în Legi Sfinte.
Ziditorul încredinţase Misiunea Sfântă în botez –
Viitorul – strălucitorului arhanghel Lucifer, să pună
În temelia Lumii, spre dezvoltare, drept scut şi crez,
Iubirea altruistă, statornicia s-o întărească – să nu apună.
În ceas nefast… trufaşul se născu, sfidând Porunca Sacră…
Or, frumuseţea primilor copii, zidită grijuliu de Dumnezeu
După al său Chip şi-Asemănare, trezi protestul din Nimic,
Neîngăduirea, Răul în Narcis, nevrednicia întru o veşnicie.
Strivind grumazul pietăţii, Lucifer lăsă Iubirea şi în Hău
Alunecă, la polul opus Luminii, eternul perfid inamic,
Maestru al ispitei, prinţ viclean şi sumbru al pustietăţii.
Devenind Satan, prin undele ispitei otrăvi lumina în
Smerenii. Sfidare şi fală a plantat în oameni, trezind
Puterea slăbiciunii în femeie, fermecate capcane viclene,
În bărbat cădere în mrejele râvnei de ea, sălbatec avânt
Şi dorinţe nebune într-o salbatică goană după averi.
Satan sporea aroganţa din oameni, grăbit, nemăsurat.
Zilnic înfăşându-i în veşmintele trufiei, a semănat febril
Seminţele de măr şi, îndemnându-i să dea uitării Porunca
Sfântă a Lui Dumnezeu, a revărsat eresuri. Pe pământ fertil
Au răsărit din belşug flori luciferice: viclenia, lăcomia,
Ura, asuprirea… care, înmulţindu-se, s-au tot împrăştiat.
26.11.10.
Chişinău
Ispita
Ispita, sămânţă implantată în oameni încă în Paradis,
Născută din voinţa unui înger căzut, forţă mare, mereu
Atrăgătoare, dulceag mângâietoare, îmbietoare de proscris,
Putere impulsivă pe unde nevăzute, îndemn spre rău.
Irezistibilă, tentantă, pătrunzătoare, tăria Evei a străpuns
Statornicia lui Adam, sădind mai-marele blestem al lumii,
Cel dintâi zidit în fundamentul omenirii şi care a ajuns
Cu hărnicie să prăsească floarea veche, floarea mumiei,
Primluciferică, ce bântuie neîntrerupt, cu infamie
Civilizaţii fără Dumnezeu, lăsate peste prag de veşnicie.
Prin raze dulci, seducătoare, trezi ispita în femeie:
Prinsori ţesute în mrejele de farmec, voite în puterea
Slăbiciunii; plăsmuite căderi, râvnite, dorite să încheie
Ciclul pe pământ, prin alergări după comori, prin poftele
Bărbatului, crescânde, de-a o avea pe ea, şi… bogăţii.
Plini de îngâmfare, purtaţi pe valurile Beznei, nu lăsară
Copiii ce dinăuntru îi priveau să tindă spre Lumină!
Legându-se de timp, de spaţiu, ei Universul Patimii creară,
Regate de asupriri, minciuni şi ură. Posedaţi de Lucifer,
Robi ai ispitei, pierzând dumnezeirea, ei merg în Nicăieri.
30.11.10.
Chişinău
Aroganţa
Aroganţa – dezgustător comportament, extrem de sfidător,
Superlativ teribil al mândriei şi trufiei luciferice. Adânc
Pătrunsă-n matriţa umană, a declanşat în lanţ devastatoare
Urgii în Univers şi pe Pământ. Sentiment barbar, nătâng,
Esenţă de înger căzut, ce fierbe sălbatec, zelos împătimită
În pământean, din vina sa, proscris.
Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire.
Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină,
Dintr-o zăludă, ţăcănită înfumurare şi o pornire deplasată,
În prostia lui nemărginită, el năzuia să ajungă Creator, voia
Năvalnic să supună voinţei sale pământeşti… pe Dumnezeu!
Să-L facă manechin-marionetă!
Şi – culmea! – el visa să se cocoaţe, făcându-l pe grozavul,
Deasupra Operei Superbe, să-I dirijeze Mecanismul, care-i era
Lui însuşi total necunoscut! Câtă bravadă şi obrăznicie!
O, brevilin de lut! O, creatură, saltimbanc, bufon! Lipsit de orice
Gratitudine, nechibzuit, plin de grandomanie aiurită, ai cutezat
Să-nfrunţi pe Creatorul tău, pe Cel ce te-a făcut?
Nimic n-a ajutat să-ţi disperseze aroganţa sădită în adâncu-ţi
De îngerul stigmatizat, cărui te-ai dăruit unealtă pentru rele.
Din Început n-ai vrut s-asculţi de nimeni, căci tu le ştii pe toate
Şi le cunoşti mai bine. Din scrântită îngâmfare, nu te-ai plecat
Cuvântului Adus, Profeții, Cei Chemați, Trimiși din Lumină…
Ân dezgust, durere, suferință – au părăsit Pământul. Nu au putut
Nicicum să înțeleagă a aroganței tale nebunie! O, pământean
Nesocotit și depravat!
De-a lungul de existentei tale, Bunul Dumnezeu, în Marea
Lui Iubire, mărinimos ţi-a acordat atâtea şanse de a te schimba,
Dar numai aroganţa ta – bolândă şi prea atoateştiutoare –
Nu te-a lăsat să le accepţi şi… le-ai ratat. Priveşte, în urma ta
Amurgul se aşterne: războaie, suferinţe, neîndurare, ură!
Secată seacă de iubire eşti, potrivnică făptură!
O, pământean semeţ, eşti unica fiinţă creată în Univers
Ce împiedică Eternul Mers şi evoluţia! Oare nu vezi?
În Cotitură Cosmică ai şi descins! Marele Ciclu se încheie,
E pe sfârşite în Necupins! Altă – cu Celestă rouă – marcantă
Cotitură cu sine aduce cerinţa absolută, trebuincioasă pentru
A-L recunoaşte smerit pe Dumnezeu! În aroganţa ta, trăsnită,
Nu vei renaşte spre o viaţă nouă!
16.06.11.
Chişinău
Trufia
Ispitind statornicia, cercând
Tăria prin unduiri nefaste,
Otrăvind smerenia,
Măgulind „grandoarea”
Seminţiilor umane, Lucifer
Le-a cultivat pentru o veşnicie
Trufia, primordială floare,
Floare infernală, lăsându-le
Fără Dumnezeu…
Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat
Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane
Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.
Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate
Fructele satane.
Bărbatul, ameţit de vrăjile femeii, s-a pomenit atras
De-a ei putere, ce-o taină nedeschisă a rămas! În goană
După bogătii, trufia plantată înlăuntru se tot umfla, cras
Învelind (femeia) cu valori din lut, strălucitoare. Lansă
În semeni asupriri, prigoană.
Agonisind comori, trufia clocotea în ei, născând acerb
Zădărnicia, setea nebună de putere şi materii. Pe pământ
Urgia coborî: viclenia, ura, lăcomia! Uitară toţi de Verb,
Cel îmbrăcat de Domn în Adevăr, Dreptate şi Iubire.
Nu-şi aminteau de datul legământ.
Trufaşul e plin de răutate, izvor de certuri e şi de dispreţ,
Şi de războaie. Din vremuri de demult, stând în sălaşul
Lui Mamona şi în târla gloriei deşarte, cu nedreptăţi
Tot împânzeşte Terra: de atâtea lacrimi, sânge, suferinţi,
O fac să-şi piardă supărată glasul.
Trufia este primul – cel mai urât, mai grav – păcat al lumii,
Un semn fără iubire, lipsit de Dumnezeu, cu schisme
Între oameni, care Grădina nu i-au preţuit. Ei datul nume
Şi l-au pângărit! Preaplini de răutăţi, au provocat
Dezastre, confuzii, cataclisme.
Trufia-i lepădare de Dumnezeu, e luciferică capcană –
De bunăvoie acceptată, – ce duce o lume rătăcită în abis.
Iar lumea, indolentă, neînţeleasă în nebunia ei avană,
Nici în cădere nu se-ntreabă care-o fi sensul sau menirea:
Urmează calea rebelului proscris!
Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat
Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane
Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.
Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate
Fructele satane…
06.12.10.
Chişinău.
Discordia
Discordia, buchet al demoniei, suită luciferică diseminată
De mărul cel de aur al lui Eris, pe o vecie. Unduiri nefaste
În al urgiei spectru pe Pământ: neînţelegeri, ceartă,
Dezbinare între oameni şi-ntre comunităţi de neamuri,
Disensiune, dezacord, vrajbă ascunsă şi deschisă, violentă,
Răutate.
Cearta, mânia, intoleranţa iradiază tacit o devastatoare
Forţă destructivă; duşmănia izvorâtă din pizmă aşteaptă
Cu nerăbdare un ceas nenorocit, pentru un fatal prilej
De răzbunare. Discordia, intoleranţa, vrajba sunt atribute
Ale omeniei dispărute, rătăcite, căci adevărul crud provoacă
Înlăuntru disconfort, vărsând năvalnic furia, urât, nătâng,
Dezgustător şi trivial, demonică plăcere a unui suflet
Slab şi beteag, bun de nimic….
O, Homo Sapiens, răzbunarea nu ţi-a adus vreo bucurie
În ale tale clipe terestre, efemere! Iertarea însă, da,
Te poate ferici pentru o Veşnicie!
23.05.12.
Chişinău
Ura
Ura, blestemată floare, Vrăjmaşul a născut-o din mândrie.
A zămislit-o când i-a fost lezat amorul propriu, atunci,
La Începuturi, când a crezut că poate fi, printr-o drăcie,
Mai sus de Dumnezeu. Însă câzu, se prăbuşi în Hău,
Totul pierdu, chiar şi Iubirea! În obscuritate, fără iubire,
Spre răzbunare, plăsmui ura – năpastă, boală neagră, urgie
Atotdistrugătoare, pătrunsă adânc în matricea umană,
Cu diabolic rost.
Cum se mânâncă ura? Răul, încruntat, se înghite în sec,
Cu noduri de amărăciune. Dacă începi a face rău,
Nu te mai saturi: nicicum şi niciodată nu-i destul! Te trec
Fiorii, tremuri de mânie! Pătruns, ciudosul, propriul călău
Te devorează dinlăuntru, peste măsură fierea soborâtă
Fierbe, se revarsă. Turbat de duşmănie, te răzbuni
Pe toţi la rând, eşti virulent, căci nu mai poţi iubi…
Şi crud, acerb, iubirea altora te întărâtă.
Oameni, nu-ngăduiţi să vă cuprindă ura şi-n patima
Mâniei să vă arunce! A întâlnit vreodată cineva
Răzbunător sau răzbunat ferice? Răzbunarea?! Anatema
Cu ea! Ea nu e dulce, e amară ca pelinul şi pace-n suflet
Nu aduce. Răul hrăneşte Răul! Cine eşti când răul l-ai întors?
Un ticălos nemernic în cer şi pe pământ! Ura-i produsul vieţii
Neîmplinite! Ura nu poate stinge ura! Ura te omoară,
Te bagă în mormânt!
Câtă nenorocire din vina ei, câtă neînduplecare! Civilizaţii
Sumedenii au dispărut de-a lungul vremilor în beznă. Ura
Alungă din inimă lumina, aduce îngrijorare, te lasă fără
Dumnezeu, buimatic pătrunde peste tot: în aşternut,
În „sfintele altare”, aţâţă vrajbă între popoare; din fanatism
Sălbatic, ucide totul: lăstarele iubirii, speranţa mântuirii.
Ura poartă o grea încărcătură negativă, se ia din nihilism
Şi împinge lumea în ghearele pieirii…
07.12.10.
Chişinău
Neiertarea
Când te gândeşti la neiertare, ţi-apare
În imaginaţie pedeapsa, osândirea, chinul…
Avem noi, oare, dreptul să condamnăm,
Să otrăvim viaţa, venin să adunăm în suflet,
Să clocotească fără încetare, cu furie
Crescândă şi cu ură?… Şi pentru ce?
Pentru un moment năuc de răzbunare?
Din Facere omului nu i-a fost dat
Să fie rău şi pregătit să poarte oribila
Povară a neiertării. Sfântul Părinte
Zidi în el iubire, bucurie, bunăvoinţă:
Să-şi ducă traiul zâmbitor, fără de griji,
Cât mai armonios! Nu i-a ursit durere,
Tristeţe, suferinţă, stări care fac să curgă
Râuri de lacrimi, de sânge, tânguire…
Sunt roadele voinţei proprii trecute prin
Mreaja lucifericei ispitei şi reproduse
Dintr-un dezgust febril al nebuniei..
Neiertarea-i floare luciferică, prin ispită
În om plantată, escortă odioasă, ciudată sete
De răzbunare, fidelă însoţitoare a pizmei,
Geloziei, duşmăniei. Furia teribil întărâtă.
Pământenii nu iartă semenilor curajul,
Fericirea, bunătatea şi succesul, nu iartă darul
De a iubi. Ei pot să ierte crima, dar strălucirea
Splendidă a ochilor, bucuria sinceră, nobleţea,
Modestia – nu! Aceste frumuseţi, ce sunt
Virtuţile Iubirii, ei le-au pierdut de mult,
Şi-această pierdere imensă îngrozitor incită…
10.03.11.
Chişinău
Patima
Patima-i dezlănţuirea crudă a florilor de apostat, căderi
De bunăvoie în nebunia miilor de rele, sentiment violent,
Puternic, ce dreapta judecată o întunecă-n demonice plăceri
Şi-aprinde în vâlvătăi făclia desfrânării, ce permanent
Mocneşte în oameni, făcându-i robi ai slăbiciunii, rătăcitori
Şi mergători spre Nicăieri.
Răufăcătorii pătimaşi nu au oprelişti, calcă în picioare
Valorile, virtuţile din Facere clădite. Lăsându-se ademeniţi
În mrejele ispitei lui Satan, uitând total de Dumnezeu,
Dezgustător de josnici, plini de metehne, nesimţiţi,
Capabili sunt de fapte monstruoase, care produc oroare!
Sunt oameni aiuriţi.
Patima beţiei e lăcomia, ahtierea de băutură, necumpătare,
Abuz, grea vătămare pentru trup, mintea întunecă în om şi
Îndobitoceşte, îl umple de mânie şi ocară, necugetare oarbă.
Băutorul dreptatea strâmtorează, neom devine, mereu se află
În cădere, lipsit de judecată dreaptă.
Patima iubirii de arginţi e viaţa hâdă a unui suflet pustiit.
Neînfrânându-şi poftele nebune, el nemilos cultivă
Nărăvie, ură, nesaţ, furie, pizmă, ceartă, îl chinuie nesomnul
Şi înmiit doreşte averea să-i sporească. De o câinie excesivă,
Rău se încruntă la săraci sau când de Dumnezeu îi aminteşti.
Râvneşte doar la bogăţiile lumeşti.
Patimă puterii orbeşte sufletul şi mintea. E o demenţă,
O avidă sete – zadarnică, nepotolită – de a fi stăpân pe
Necuprins; e dezgust, impertinenţă, lipsă de compătimire,
De regret; e violenţă şi lege pământească, politică de forţă,
Impune propria voinţă prin dictat. A ei cruzime întreg
Pământul înspăimântă, căci patima puterii – se ştie –
E de nevindecat.
13.12.10.
Chişinău
Viclenia
Viclenia exprimă lăuntrica natură a ispitei,
Esenţa cea dintâi a răului ce poartă un stigmat
Pecetluit pe matriţa umană. Arome dulci, ipocrite,
Seducătoare au sufocat neprihănirea …şi tăria,
Tot mai slăbită, de bunăvoie a cedat.
Spectrul vicleniei e foarte pestriţ. Cuprinde tendinţe
Numeroase propice urgiei pătrunse într-un suflet învins,
Ca perfid în mrejele tentaţiei demonice să cadă înadins.
Sunt flori de mucegai seducătoare, cu miros de ipocrizie,
Înşelăciune, subterfugiu, necredinţă…
Unde este viclenie, nu este Dumnezeu, nu e sinceritate!
Privirea cu vorbe mângâie, din spate pumnalul împlântă,
Omul, bine sănătos, nebuneşte în cloaca-i de ape stricate.
Vicleni diplomaţi, prin tertipuri şi trucuri, destinele lumii
Croiesc, le strivesc. Vrăjmăşii, suferinţe în ecou. Libertate
Visată, dorită, înfrântă.
16.12.10.
Chişinău
Invidia
Invidia-i haìnă, e caznă prea chinuitoare, energie
Provocată de cel care a pierdut iubirea, extremă
Josnicie, spini adânc înfipţi în măruntaie, patimă
Nebună, pe undele ispitei viclenite, din hău, adusă
Pe pământ… E floare pripăşită-n mătrăgună.
Invidia turbat se aruncă asupra celora ce se avântă
În Sus, pe aripa Iubirii. În nesimţire crudă, adună
Fierea în belşug… Dezlănţuind amărăciune, împroaşcă
Verbul cu venin stors din obsesie meschină, aprinde
Fùria, tremur dement, rug oropsit ce arde înăuntru.
Nu poate îngădui să strălucească la cineva vreo
Bucurie în grădină.
Invidia, deprindere beteagă, viciu dezgustător, îşi dă silinţa
Cu tot dinadinsul să scotocească motiv de suferinţă,
Doar viermele zădărnicirii roade îndesat, mereu, insistent.
Invidia-i stăpânire nefastă: acuză, îndreaptă ogive, blesteme
Şi ură… Nu recunoaşte unitatea fiinţei umane! Virulent se afundă
În mocirla vâscoasă a pizmei profane.
18.12.10.
Chişinău
Deşertăciunea
Din trufie – floare vrăjmaşească,
Arogantă – prin metamorfoză,
Răsări şi înflori deşertăciunea,
Umplând aprig golul, locul
Unde cândva sălăşluia candoarea
Frumuseţii şi a iubirii, nemuritor
Standard, lăsat de Ziditor înlăuntrul
Fiecărui om… Apoteoză, slavă,
Averi, putere şi-au dorit, o grabă
Împătimită după fericiri lumeşti….
Trecând prin existenţe distrugător!
Din Începuturi, din cele mai dintâi, – e martor Dumnezeu –,
S-au perindat pe acest Pământ, cu multă repejune, puzderii
De popoare, neamuri… care-n al vieţii apogeu, la plecare,
Un sentiment ciudat aveau: că zilele şi le-au trăit în van, fără
De sens, şi tot ce a fost, a fost fără de rost. În suflet le-a rămas
Un gol, deşertăciune…
De atunci încă pornite, lăsând în urmă griji, nevoi, amarăciune,
Ele au rămas străine, bezmetic rătăcind prin lumi. Inconştiente
De însuşi scopul Vieţii, de-al lor Părinte s-au dezis… Lacune
Şi-au creat, umplându-şi vidul, de bunăvoie s-au lănţuit, demente,
De spaţiu şi de timp, perfid au renegat Izvorul, cu atâta urâciune…
Încât întreaga specie umană au compromis.
Deşertăciune! Mari urgisiri, blesteme cuprinde acest cuvânt:
Nihilism strivit de nebunia paşilor pierduţi în alergări stupide,
Nădăjduire după glorii, după putere pământească, ambiţie avană,
Goană după averi, egoism, degradare, violenţă, zărghită prigoană,
Dezinteres pandemic, priviri disperate, dezlănţuiri hâde, scrântite,
Nimicnicie, neomenie, spirite înfrânte…
Azi, „avansaţii” intelectul pământesc ridică-n slăvi. Mai-marii
Lumii trâmbiţează reuşite în progresul tehnic; seducător
Şi tehnocrat sfidează specia umană. Apocaliptic, vicios, ilogic
E prezentul! Deocheat, aruncă o lume într-un calvar triumfător:
O panoramă a deşertăciunii, ridicolă, avidă, abuzivă, ghiftuită –
Scârbos, urât – cu un nonsens strident…
Atacul nonvalorilor, ajuns în apogeu, de neoprit e! Realitate
Tristă, marcată de ipocrizii, de violenţă, de ură, fanatisme,
Conflicte, dispreţ, neîmpăcări între neamuri, crize identitare;
Frumuseţea, nobleţea, onoarea – trimise în exil; ipostaze aberante,
Bizare; principii umane, morale – lăsate-n amurg; ţări îmbibate
Cu miasme. Deşertăciune, zădărnicie, absurditate…
Ei nu şi-au înţeles menirea! Deşertăciunea, nonsensul au însoţit
Toţi călătorii trecători prin spaţiul teluric parcurs de-a lungul
Şirului de existenţe, în toate câte au fost – triburi, ginţi, cete
De popoare! Toate, rând pe rând, şi-au rătăcit cărările. Şi astăzi încă
Rătăcesc, cu dorul neînţeles. N-au perceput Perpetuum mobile,
Plasat de Ziditor în oameni, să se avânte!
Totul prin mişcare s-a născut şi s-a format! Mişcarea, Lege
Primordială, prin dinamism continuu, neîntrerupt, menţine
Însufleţirea, ritmul dăinuirii formelor din Univers. Betege
Hotărâri alege omul! În zăludă judecată, iresponsabil sacrilegiu,
L-a ignorat pe Dumnezeu. Căzut pradă ispitei, el a schimbat
Din Facere destinul omenirii…
Nu a dorit la unison cu Cerul să vibreze, să intre-n ritmul Marii
Mişcări din Necuprins. A cauzat stagnare şi regres, declin, prin
Patimi dezaxate, nesăţioase pofte de avuţii, antinomii, aporii,
Plăsmuite, neînţelese, contrarii provocate, tragedii, suspin,
Visări, preamăriri ale unor iubiri în clipe lumeşti, înşelăciune…
Scenariul nerod în suflet lasă amar, deşertăciune…
06.01.11.
Chişinău
Slava deşartă
Slava deşartă e schimbarea firii,
Odraslă a necredinţei,
Înaintemergătoare a mândriei,
Defăimare a semenilor,
Ecou neobrăzat al propriilor
Succese, laudă necuviinţei,
De Dumnezeu lăsare,
Căderi în verb cu furii aprigi
Şi scântei.
De reuşeşţi ceva în viaţă, ispita îţi va explora numaidecât
Tăria şi statornicia: viclean, seducător, subtil, îţi va atinge
Propriul amor, trezind avan din somn viermii trufiei,
Furia grandorii, îngâmfării şi… dacă sufletul îţi este zăvorât,
Succesul negreşit te va învinge!
Privind de sus, nu vezi cum drumul spre Lumină se îngustă.
Semeţ, înalţi un tron pălăvrăgelii, devii atoateştiutor şi priceput
În toate! Defăimezi, dictezi, osândeşti! Augusta ta persoană
Alte păreri nu tolerează! Chipul iubirii năprasnic se zbate
Să afle scăpare din trupul de lut.
Succesul este darul Celui de Sus, energia Iubirii, oceanul
Ce freamătă în valuri, râul de munte în mişcare. Şi de-ar lucra
Precum cum i-a fost menirea – întru frăţească dăruire – elanul
Fiecăruia s-ar transforma atunci în flori de primăvară…
O lume ar dăinui în armonie, împăcată…
Opreşte-te! Acceptă în smerenie succesul semenilor tăi,
Şi pe al tău primeşte-l liniştit, cu inocenţa unei orhidei,
Cu gingăşia negrăită a unui trandafir. Nimănui ranchiună
Să nu porţi, doar te priveşte copilul din tine! Pe alei înflorite,
Lasă-l să crească în lumină!
09.01.11.
Chişinău
Astăzi ceasul Veşniciei bate…
Astăzi ceasul Veşniciei bate şi întreabă al oamenilor mers
De mâine! Eternii peregrini rătăcitori, în telurice veşminte
Înfăşaţi, perindă timpi şi spaţii prin necuprinsul Univers
Milenii de milenii, n-au înţeles esenţa acoperirii goliciunii.
S-au adunat, ca-ntr-o găoace, miliarde, sfidând impertinent
Făuritorul şi, cauzând stagnare acestei lumi, i-au potrivit
Demonice Cunune.
Căzând în mrejele ispitei, înlănţuiţi de spaţiu şi de timp,
Menirea şi-au negat, uitară drumul înapoi spre Vatra Sfântă.
I-a pervertit – tendenţios – dorinţa de a-şi repeta destinul tâmp
Şi-a reveni-n terestre existenţe… O amnezie retrogradă îi încântă!
Nădăjduire neînţeleasă că viaţa pe pământ ar fi un scop suprem,
Final… şi după moarte nu mai e nimic, că totul se-nmormântă!
Dar înlăuntru simt totuşi ceva ce-i înspăimântă.
Dorul de Acasă le apare în vis. Transpus aievea în nelinişti,
În zbucium veşnic, enigmatic, el îi deprimă, îi aruncă trist
În a deşertăciunii panoramă sumbră, fără a şti, fără
A concepe clar vreun sens al vieţii. Adu-ţi aminte, omule,
De Crist! Auzi? Eternul Gong răsună! Răspunde da sau nu,
Şi ce doreşţi: o zi senină, plină, însorită, avânt spre Înălţimi
Cu inima deschisă, un zâmbet optimist? Sau poate prăbuşire
În Beznă, cădere fără ridicare?
Drumul înapoi spre Vatra Sfântă e lung, dar nu anevoios.
Voinţa sincer deşteptată înspre bine, precum şi dorul animat
În tine, te vor ghida, vor lumina cărarea! Să nu te abaţi! Zelos,
Vei învăţa că, trecător fiind prin Univers, eşti obligat
Itinerarul să cunoşti şi Necuprinsul, cu tot ce are mai ingenios:
Pericole, ameninţări, distinse călăuze.
Omule! Deschide larg uşile, ferestrele – Lumina să pătrundă!
Ascultă Vocea Inimii, chemarea Veşniciei, căci numai sincer
Ascultând-o, Treptele spre Înalt vor străluci! Vei înţelege
Sensul Vieţii, Libertăţii, îndreptându-ţi iubirea sfântă spre Cer.
Ferm, senin păşind înspre Cetatea Străzilor de Aur, în Lege
Vei ajunge smerit în Templul Celui Mai Înalt, unde, fără mister,
Slujba Divină Pură necontenit botează fii regăsiţi, în profundă
Fericire, întorşi pioşi Acasă.
15.01.11.
Chişinău
Lăcomia
Lăcomia – floare de înger căzut, miasmă urgisită –
Însoţeşte omenirea în şirul lung de evuri chiar din Zidire,
Devastând popoare, triburi, ţări. O nebunie împătimită
Împinge acerb întregi civilizaţii în bâlciul trist, urât
Al decăderii şi deşertăciunii, cu spiritul lăsat în adormire.
Demonic îmbracând diverse forme, lăcomia pune stăpânire
Pe gânduri şi pe fapte: dorinţă, închinăciune – ţăcănită,
Neînfrânată – de îmbuibare, nesocotită, bestială chinuire
A bietului stomac. Omul, lăsându-se pradă trupului de lut,
Uită totul: pe Dumnezeu, Calea înapoi spre Vatra Sfântă.
Banii, faima, setea de putere sunt unităţi de măsurare
A lăcomiei, a gloriei, onoarei, poziţiei între semeni.
Când dorinţele devin prearoditoare, pătrund în mădulare
Declanşând teroare, tiranii spirituale. Pământul geme,
Clocoteşte de durere, de suferinţe, crime şi războaie.
Lăcomia, născătoare de iubire pentru arginţi, transpune
În oameni împertinenţa, nebunia şi prostia, îşi priveşte
Fraţii cu ochii plini de ură, dispreţ şi turbăciune,
Crud lăuntrul biciuieşte, săbii ascute, arme făureşte,
Instigă, colindă urbe, sate, transfomându-le în pustie.
17.01.11.
Chişinău
Avariţia
Zgârcenia e alipirea inimii de bani, de tot ce-i pământesc,
Nepotolită sete de câştig, monstruoasă năzuinţă, zel avid
De a păstra, de a spori averea; inamic spiritual grotesc,
Într-o deficienţă crudă psihologică, sacrifică stupid
Iubirea în pământeni, târăşte demnitatea speciei umane
În noroi dezgustător, sordid.
Avariţia devine gri şi vede totu-n cenuşiu, constrânge
Viitorul la asceză, absoarbe întreg prezentul. În loc
Să îl trăiască, vegetează într-o veşnică nelinişte, încinge
Teamă, averea să nu piardă, lăuntricul îl frige, un foc
Îl arde: suferă şi boala e extrem de gravă; e „a lui Iudă”
Deocheată patimă de „a avea mai mult”.
Avariţia, mare nenoricire întregii omeniri impune,
Generează pretutindeni mii de rele, virtuţile distruge,
Înfundă tribunale cu false jurăminte, viclenii, înşelăciune;
Pieţele scăldă în hoţie şi minciună, din sărăcime scurge
Vlaga. Plutocraţii, în nesaţul lor smintit de averi, aruncă
O lume în nevoi, mizerii, în genune.
19.01.11.
Chişinău
Desfrânarea
Desfrânarea – dezgustătoare, mârşavă, cea mai cumplită,
Extremă floare, luciferic altoită prin ispită – din Zidire –
În miezul seminţei umane, din vrerea-i proprie, azi,
Răspândită pe întreg cuprinsul Terrei, ducând dement,
Neîndurător o lume rătăcită spre pieire.
Cu vinul plăcerii ticăloase, desfrânarea – deprindere beteagă –
Sufocă, otrăveşte viaţa, denaturează firea, rânduiala dată,
Plăsmuită de Dumnezeu. Răutatea – nemernicie bleagă –
Mânjeşte cu noroi scârbos rătăcitorii pământeni, privându-i
De bucuria vieţii, de dreptate, de inimă curată.
Desfrânarea – sălbăticie a minţii, patimă încurcată, împâclită,
Cuibărită în suflete impertinente, decăzute, răzvrătite –
Pe calea plăcerilor uşoare împinge fiinţe posedate, îmbuibate,
Dornice de lux, comoditate, capricioase, cu purtări vulgare…
Viclene, însetate de putere, sunt de iubire văduvite.
Quo vadis Domini? Înfiorător şi strigător la cer atinge
Apogeul astăzi desfrânarea! E timpul de Apoi, apocaliptic
Este timpul! Omul necruţător e osândit şi nedreptatea-nvinge!
În abisul căderii se-ndreaptă o lume modernă bolnavă!
Patetic, Olimpul teluric pune în drept iubitori de desfrâu;
Tirane justiţii legiferează perverşii; zgomotos, sodomiţii
Se însoară-n biserici; insistent şi fanatic e târâtă în mâzgă
Demnitatea umană…
22.01.11.
Chişinău
Lenea
Lenea – recidivă a paradisului pierdut, inventat
Fantasmagoric; insurgenţă a Eternităţii, uitare
De eul ce zace înăuntru flămând, amărât, însetat
De sens şi iubire; scepticism al cărnii, stagnare…
Duhul trândăviei împinge spre abis, nestingherit
Hrăneşte sufletul cu deznădejdi, împiedică avântul
Către valori eterne, stinge lumina speranţei, aiurit
În negări înfaşă existenţa, neglijează Cuvântul…
Trândăvia se naşte din moliciunea trupului de lut.
Floare încolţită din ispita îngerului căzut, în firea
Lâncedă dospită, virtuţile îngroapă, nesăbuit
Îmbracă frumosul în gri, buimatic rătăceşte aiurea.
Sămânţa trândăviei zace în noi, plasată în fiecare
De Blestemat. Striviţi-o, n-o lăsaţi să vă mângâie,
Să vă ademenească! Totul – în Veşnică Mişcare –
Cu vrednicie s-a zidit! Stagnarea este moarte,
Mişcarea este Viaţă, iar lenea e urgie!
25.01.11.
Chişinău
Minciuna
Din Începuturi încă, acceptând podoabele ispitei
Şi-ale trufiei, oamenii demonic se îndârjesc să mintă.
Prin minciună au trecut în goană – prin evuri urgisite
Topindu-se-n neant – civilizaţii, imperii sclipitoare,
Care-n deşertăciune, se bălăceau, profane, ipocrite,
Nevrednice denaturata fire să-şi dezmintă.
Lustruită cu denumiri trufaşe gen inteligenţă,
Diplomaţie sau alte trucuri uneltite, minciuna –
Pe tot parcursul lung de existenţe – cras, în indolenţă
Aprigă, lega şi înnoda blesteme, chemând întruna
În destinul omenirii vraje, carme, întotdeauna
Tăinuind dreptatea, cu silinţă.
Azi, minciuna e prolifică şi pretutindeni înfloreşte.
Unii pe alţii oamenii se mint şi sunt atât de mulţumiţi.
Ducăndu-şi viaţa fariseică, neadevărul dulce-i încălzeşte:
Sunt fericiţi, doar sunt luaţi în seamă, desfătaţi, slăviţi
Şi măguliţi… Deloc nu mai contează viclenia, flecăreala:
Ei cresc în văzul lumii „blajini”, de faimă ameţiţi.
E trist în astă lume avidă, semeaţă şi stupidă. Civilizat,
Bietul de om nu pregetă să se complacă în minciună.
Lichele strânge în juru-i (îi place necunten să fie preamărit,
Elogiat): linguşitori sâ-i fie aproape, din ditirambe
Să poarte o cunună. Ce satisfacţie nebună! Chiar dacă-i
Însoţit de derbedei, de profitori, îi crede fo-o-arte necesari
Pentru al său renume!
Dar de îndrăzneşti să reproşezi cuiva un lucru adevărat,
Nedemn, ce al său gând dezvăluie şi fapta sa obscură,
Atunci – păzea! – va declanşa cumplită agresiune, intoxicat
De rea-voinţă, diseminând neostoit dispreţ şi ură:
Homo sapiens modern nu va ceda, el va păstra înverşunat
Deşertăciunea în jalnica-i făptură.
Să tolereze în preajma sa un om cinstit, nu poate…
Îl socoteşte „agresiv”: că sfarmă urâţenia, comoditatea
În bâlciul deprinderilor rele, împătimite, blestemate;
Că zdruncină mirajul dulceag ce îi susţine autoritatea;
Că-i incomod şi în a lui prezenţă nu pot să înflorească
Florile hâde ale minciunii înfierate.
28.01.11.
Chişinău
Încremenire
Lume, pământeni! Greu de crezut, dar e adevărat:
Pământul, azi, şi-a îndepărtat îngrozitor traseul
Orbitei de Lumină. Nu-i ca atunci când la Început
Fusese plămădit de Creator în Sfântă Plăsmuire.
Doar noi purtăm răspundere de tot ce s-a-ntâmplat,
Căci, acceptând ispita îmbietoare, pe Dumnezeu
L-am renegat; de o bezmetică închipuire stăpâniţi,
Lesne am adunat întunecime în noi, încât şi Terra
Mult pătimită s-a distanţat sub greutatea Beznei.
Când zic „Lumină”, e clar că vă vorbesc nu de lumina
Unui astru, ci de Lumina Cea Primordială, care e Viaţa
Însăşi, deci Dumnezeu! În preajma Lui – prielnică –
Mişcarea-i mai rapidă, intensă, şi formele insntataneu
Se-alcătuiesc, însă, cu cât se îndepărtează de Ziditor,
Mişcarea e tot mai înceată, iar formele create atunci
Pe când era încă activă, uşor-uşor, încremenesc…
Îmbrăţişând ispita îmbătătoare, intrarăm în păcatul
Cel dintâi, dând mâna cu Lucifer-necuratul. Negând
Cu uşurinţă pe Dumnezeu, horind – ingrat, grotesc –
În jurul „viţelului de aur”, legaţi din ce în ce mai strâns
De spaţiul şi timpul pământesc, naivi, noi l-am
Încununat cu lauri. Dintr-o deprindere fatală, râvnind
Orbiţi spre ce e pământesc, am tot reeditat, osânditor,
Păcatul prim, pân’ s-a ales din el păcatul moştenit…
E grav ce se întâmplă: Terra, de Izvorul Sacru orbita
Şi-a deviat, din vina noastră a tuturor. Mişcările
Îi sunt tot mai încetinite şi tot în juru-i se atrofiază,
Trece în neclintire: în moliciune zac şi corpul omenesc,
Şi propriul său cuget (au suferit ciudate dislocări); zac
Noţiuni, concepte, adevăratul sens al limbii şi gândirii;
Lipseşte o privire vastă asupra existenţei, totu-i presat
În limite înguste şi e cu neputinţă să mai pătrunzi esenţa.
O debandadă mare dăinuie-ntre muritori de veacuri.
Azi, însă, lipsa de respect e mai accentuată: tot mai puţini
Ajung să se înţeleagă cu-adevărat. Sunt semnele vădite
Ale încremenirii, ce-ntreg Pământul au cuprins, îngăduind
Să înflorească, să sporească ura, invidia, neîncrederea,
Discordia, calomnia… Oameni, opriţi-vă, gândirea vă este
Afectată! Lăsaţi Iubirea în inimi să învie, să vă schimbaţi
Această soartă blestemată! Luaţi aminte: pământenii,
Ţinându-se departe de Lumină, slujind Tenebrităţii, au
Suprimat din răsputeri umanul ce fiinţa în ei şi, devenind
Maşini fără de suflet şi fără conţinut, aduc pe acest ţărâm
Belşug de suferinţă, în Nicăieri civilizaţii conducând.
Să cugetăm profund şi logic, să învăţăm să observăm
Atent, să folosim corect curenţii din Creaţia Luminii
Ce poartă Voia, Dreptatea Sfântă a Lui Dumnezeu
În formă pură… Şi atunci vom regăsi adevărata omenie,
Cândva furată de-un arhanghel blestemat, aripi vom căpăta
Să ne-avântăm în Sus! În mod prevăzător, cuprinzător, prin
Voinţă vie, punând preţ pe cuvânt şi pe gândire, vom dirija
O raţiune după Porunca Sacră lăsată nouă încă în Zidire!
28.06.11.
Corjeuţi
———————————-
Nicolae BĂLȚESCU
Chișinău