Nicolae Bălțescu despre aceasta lume…

Mă gândesc la această lume în care trăim….

O lume încărcată de ură, invidie, discordie trăieşte într-o ambianţă chinuită de teroare, catastrofe, cataclisme, trăieşte într-un mediu apăsat de suferinţe, lacrimi, sânge, într-o atmosferă plină de indiferenţă, insensibilitate, viclenii. O lume lipsită de sinceritate, văduvită de iubire.

Această lume încercată de ambiţii, însetată de putere, de grandoare, de glorie, de prestanţă, se îndreaptă cu o viteză înspăimântătoare în abis. O lume rătăcită, o lume cu oameni deveniţi atăt de pământeni, încât nu mai ştiu de unde vin, cine sunt şi unde se duc. De fapt, nici nu-i deranjează care le este originea, care este sensul existenţei pe acest pământ, ce este viaţa, ce este moartea. Trăiesc într-o apatie cutremurătoare!

Am fost să fim Zidiți Copii Lui…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi Trăiește azi! Noi, specia umană nu am dorit să fim Copiii Lui…

Noi, oamenii, (seminția umană) toți, am fost în Sfântul Gând,

Zidiți să fim Copii Lui! Da, și în această mare Binecuvântare

Dumnezeu ne-a pus să purtăm Numele Om! Și în Legământ

Ne-a Poruncit, pururi să păstrăm noblețea ăstui Nume ca atare…

Plăsmuiți fiind în Sfântul Gând am fost zidiți și Acolo în Eden,

Din Mâna Lui, noi am primit Mari Daruri, Podoabe nobile, pure:

Vitală Energie, suflare, voință liberă, intuiție, Dorul de Nalt, gen

Botezat în Iubirea Lui cu Numele Om! Sensul, Calea, Menirea

Consfințite toate în Poruncă spre ascultare și totul să ne bucure…

Acele Mari Daruri, Podoabe nobile, pure au fost sădite în fiecare.

Ajunși pe Terra, noi (seminția umană) doar cunoșteam Porunca

Să fim Copiii Lui! Binecuvântate, sădite înăuntru urmau ca atare

În devenire să le dezvoltăm și să le cultivăm. Nevrerea ne arunca

Pe altă Cale, slăvind primatul minții, ancorasem totul în lumesc…

Omul în devenire a oferit deplin dictatul absolut rațiunii terriene

Ajuns pământean nu este nici pe aproape ceea ce crede el că este,

Și în niciun caz nu poate să revendice dreptul său negreșit la eterne

Existență și fericire: Cu spiritul inert nu-și va trăi viața în poveste!

Astăzi, însă au rămas puțini din cei ce poartă, acel nobil Nume

Om! Ei, sincer, firesc Cinstesc Celestul Tată și sunt Copiii Lui!

Ceilalți, sunt mulți, puzderii și-au făurit un univers al lor, o lume

În devenire pământeană, rătăcită, crudă, străină și ostilă Cerului…

Au construit o lume fără Dumnezeu, L-au neglijat, L-au negat,

L-au urât, L-au dat uitării! Și ei, nu și-au dorit Copii Lui să fie,

Ba, chiar se vedeau, și încă se văd mai sus decât sunt și li-e dat,

Credeau, cred că pot să fi chiar Dumnezeu! E curată Blasfemie!

O, pământean poți să fii Copil al Lui, cu țigara aprinsă între dinți?

Corpul fizic, e un Dat pentr-a-mplini Menirea Sacră, tu-l profanezi

Arzându-i măruntaiele, (procedează astfel alogic și cei necuminți)

Cu duhoarea spurci Aerul Binecuvântat pentru suflare! Tu ruinezi!

Omuleții își doreșc la nebunie să fie remarcați, elogiați, apreciați

Și-mbătați de sine euforic tresaltă frenetic sub Semnul Dependenței

În extaz demonic se complac că-s „Cineva”! Sunt mulți, împrăștiați

Pe Terra îi întâlnești oriunde, se cred Vedete, Maieștri, Excelențe…

Da, ei se lasă hărțuiți de această terestră existență căci aici totul

Este îndreptat spre influență, glorie, putere și avere pământești.

Necontenit în vis, aievea se văd în primplanul tuturor! Și rostul?

Problema e că în mândrie ei satisfacția-și găsesc și ca în povești

Cred că plutesc de fericire, chiar dacă sunt ridicoli și grotești…

O, pământeni: Oare, putem noi să ne numim, Copiii Lui pe astă

Stea, când omul aici e hrana altui om? Când apocaliptic plânge

În căderi de ploi cu stele Universul, iar Terra încinsă de-a noastră

Răutate (milenii șiruri curg puhoaie de suferinți, de lacrimi, sânge),

Focul din adâncuri își varsă râuri-râuri și-n catastrofe le revarsă…

Privește-ți lumea pământeană făurită: O lume ciudată și stupidă…

Valorile spirituale în astă lume nu pot fi înțelese! Cum ar putea

Să le înțeleagă? Cu atâtea piedici construite sumedenii! Insipidă,

O lume cu bariere religioase sau cele ce țin de națiune sunt sadea

Pur pământești ridicate de rațiunea omenească și nu-s hotare vii…

Și nu au sens în panorama lumii, de fapt aievea lucruri mărunte

Sunt. Pământeanul însă, le consideră mărețe de dragul inluenței

Terriene. Opisul Clio spune, că anume acestea au lansat crunte

Urgii, dezastre, teroare, pe tot parcursul Cosmic ăstei Existențe.

Un Copil aL Lui ar fi știut, că o concepție religioasă particulără

Nu are nimic de a face cu prezența sau cu lipsa valorii unui spirit

Uman, chiar mai mult că atât, ura religioasă cât, și cea națională

Lucruri urâte, josnice, fără rost duc o lume în necaz la nesfârșit…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente

După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi

Trăiește azi! Noi, specia umană, nu am dorit să fim Copiii Lui…

03-08.03.2023. Chișinău.

Drepturi de autor rezervate.

Nicolae Bălțescu

postat de Hususan Mioara

Lasă un răspuns