Nicolae Bălţescu un călător prin viaţă un om inedit, cu un suflet sensibil. În operele sale ne comunică stările sufleteşti simţite şi trăite. În poeziile dumnealui este un zbucium al sufletului într-o realitate dură. Exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragostea de frumos. Tot ce face o face cu sârguinţă, dăruire seninătate şi bucurie. Pune în evidenţă sinceritatea, seriozitatea şi consecvenţă cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Volumul de poezii poeme cu o lirică modernă, cu o structură şi o formă, creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poetul Nicolae Bălţescu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile poetului au reuşit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor şi epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările şi emoţiile poetului de trecerea sufletului prin credinţă şi iubire. Reuşeşte să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletesti. Un elogiu adus iubirii, în revărsarea lui necontenit. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. În primul capitol „Gânduri” pictează cu penelul sufletului peste zări, orizonturi cu o împletitură de şoapte, gânduri şi iubire. „Undeva peste zări, orizonturi,/În Înalturi, departe de vamă,/ Şi mai sus – de unde Soarele /Îşi revarsă razele în tihnă…/”( Undeva peste zări, orizonturi). Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poetul pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată cel frământă pe autor, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Nici astăzi doru-mi nu poate să uite (Dor) Iubirea şi dorul este prezent în fiecare poem, însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umplu cămara inimii delicate al autorului.
8 „Ce pot să fac Cu Dorul-zbucium …Dorul, şi… fiinţa mea timidă, În plină floare… va plânge/Cu lacrimi din Lumină…” (Ce pot să fac…) Capitolul II Cele zece porunci, Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci. Nicolae Bălţescu ne descrie sfinţenia cuvintelor, slujirea şi slava dumnezeiască. Poetul ne arată slujirea numai Lui îşi închină toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu. Din versurile sale ne învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Autorul ne povăţuieşte cu arta cuvintelor, că este oprit a huli numele Lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: a respecta Cuvântul şi al doilea – Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi datoria muncii. Prin versurile sale sublime, numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător: Bunăoară cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele Lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi este Sfânt. Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa Lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.
9 Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi neau crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească. Autorul ne vorbeşte că datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii. Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios. Ne stăvileşte toate cugetele şi dorinţele necurate, toate cuvintele şi faptele necuviincioase de care creştinul trebuie să se ruşineze înaintea Lui Dumnezeu şi a oamenilor. De asemenea, porunca aceasta opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul desfrânării. Această poruncă împiedică luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor străine. Împotriva acestei porunci se păcătuieşte. Dumnezeu prin această poruncă opreşte minciuna, care înseamnă tăinuirea cu bunăştiinţă şi voinţă a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe un altul. Şi în ultima poruncă scriitorul ne descrie cum se opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte. Tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni. În capitolul trei Purtăm din Facere imboldul revenirii Nicolae Bălţescu creionează ecoul punctului critic: / Steaua Albastră atinge punctul critic al Marelui Ciclu/Şi pământeni trebuie să se hotărască pentru înălţare sau Imperiul Materiei îi va reţine… / (Steaua Albastră atinge punctul critic) Autorul invită cititorul într-o călătorie pură, în lumea iubirii, a sufletului.Volumul de poeme conturează imagini preţioase într-o explozie de cuvinte a simţurilor, ce se împletesc cu sunetele harpei, viorii şi pianului, unde atingerile sunt suave şi blânde, în timp ce pe ecranul sufletului interior se derulează imagini fantastice, după bătăile inimii. Iubirea, dorul, vântul, gândurile îşi execută cu eleganţă partiturile în decoruri mirifice, scăldate în lumina cerului de infinita iubire a autorului. Amintirile sunt un sentiment pregnant, lucru simbolizat de cei doi astrii, a zilei şi a noptii. Invit cititorul într-o călătorie seducătoare în lumea poeziei de suflet unde dragostea faţă de Dumnezeu este personificată în funcţie de sufletul
10 fiecărui om. Totuşi sentimentul de iubire posedă o definiţie care ar putea cuprinde toate caracterisiticile sufletului uman. Iubirea este sentimentul înălţător care îşi face loc în inima fiecărui om. Totul e simplu şi complex, în acelaşi timp, firesc şi aşezat, pare să curgă natural, dar ochiul sensibil şi intuiţia fină a poetului surprinde esenţialul în fiecare scenă, în fiecare poem, ca într-un stop-cadru care capturează o stare de spirit, un moment unic pe care dorul de soare, de lumină şi de iubire îl cheamă de fiecare dată să-şi dăruiască micul lui recital de frumuseţe celor care vor şi pot să simtă această splendoare. Citind versurile poetului, mi-am adus aminte de aforismul lui Tudor Arghezi: „Adevărata carte a unui poet cred că e una, cu condiția să fie unică, fiindcă definiția unui poet care publică o carte bună stă în două cuvinte: talent şi energie. Poezia este percepută exact cum se arată ea, cu toată transparența unui suflet. Conştientizează şi înțelege relația profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, trebuie evidențiat”.
–––––––––
Lenuș LUNGU
(Prefață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu)