Mircea Dorin ISTRATE: Timpul care ni-l dorim (poeme)

TIMPUL  CARE  NI-L  DORIM

 

Cules-ați voi de pe cărare, frăguțe roșii, îndulcite?

Și din cireșe negre, coapte,  purtat-ați la urechi cercei?

Și-apoi, la sfânta sărbătoare, mâncat-ați mere bătucite?

Și-ați stat visând o noapte-ntreagă cum v-ați luptat în zi cu zmei?

 

Iar când ploua, în miez de vară, tot frământam a lumii tină

Și-n dimineți cu iarba-n rouă eram cu vaca la păscut,

Și mai apoi, din crucea zilei, mai câte-odată pân’ la cină,

Mă zbenguiam cu alți-n Vale, uitând cum timpul a trecut.

 

Pe-atuncea noi, speranța lumii, dragi îngerei cu gust de miere,

Eram ca pasărea de liberi, neștiutori de griji, nevoi,

Sub pașii noști’ călcam norocul, trăind în dulce mângâiere,

Nebănuind ce ne-o aduce a doua zi, cu zorii noi.

 

Așa făceam, copil când fost-am, în satu-mi picurat cu stele,

Când dup-o zi de lungă joacă, dormeam ca îngerașul, blând,

Mă privegheau din cer luceferi, stârnindu-mi visele-mi rebele,

Iară din iarbă licuricii, străluminau cărări prin gând.

*

Atunci am fost în Raiul lumii, fără să știm că o să vină

O vreme când l-om pierde-n grabă, nemaiputând să-l retrăim,

De-aceea-acum, eu, întomnatul, în seri de vară, după cină,

Mă-ntorc pe aripi de visare, în timpu-n care, ni-l dorim

4 iulie 2020

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

*

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai hodinit,

De cât mi-o fi nevoie din zori de zi, în seară.

 

Am mers pe drumu țării, mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare

Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.

 

Un Boț de mămăligă am îmbucat cu dânsul

Ce copu-s-a pe spuză cât noi am vorovit,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la Hodaie, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele hâite,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar Troscâțălul și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

 

Acu-i o hâitură, ce nu-i găsești pereche,

Cuibare de arină la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră ojână, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin poiată vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecini, mai mulți în țintirim

S-au dus să hodinească vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul prescurii îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină deșirat-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În țintirim gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați

Făcut-au plecăciune le fie somnul lin.

 

La șipot stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Timpul care ni-l dorim (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc

Ștefan cel Mare

1433, Borzești – 02.06.1504 , Suceava

 

ICOANE  PE  ALTARUL  ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

 

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

 

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

 

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc”

Mircea Dorin ISTRATE: Închinăciune sfântă

ÎNCHINĂCIUNE  SFÂNTĂ

 

Când n-o mai fie cine aminte să-și aducă

De Buna și de Moșu, de scumpii noști’ părinți,

Și-un muc de lumânare n-or pune ca la sfinți,

Atunci, în urma noastră va fi uitare-adâncă.

 

Ne-om rupe de trecutul și glia țării mele,

N-om mai avea puterea venită de la ei,

Ne-om nevoii sub timpuri, vom fi cu toți mișei,

Și-or fi de-apururi vremuri urâte, mari și grele.

 

Uita-vom cele sfinte și datina străbună

Ce  leagă viața noastră de moșii mei, strămoși,

De  toate căt făcut-au smeriți și bucuroși

Ne fie de mai bine, cu neamul dimpreună.

 

De-i vom uita, uita-vom istoria, trecutul,

Cărarea ce-am suit-o de la-nceputul lumii,

Ce-a fost în timp pe-aicea cu noi pe fața humii,

Să nu luăm iar totul mereu ca la-nceputul.

*

De ceia duși de-apururi aduceți-v-aminte

De câte ei făcut-au râmăie pentru noi

Și vieții câtă jertfă îmi dat-au ca eroi,

Când semănat-au țara cu ale lor morminte.

 

S-or mulțumi sărmanii cu-n fir de lumânare

Aprinsă-n sfântă rugă în față la icoane,

Și-un gând de pomenire ‘nălțat la Tine Doamne

De noi, urmașii celor, ce nu se vor, uitare.

 

Eu, ce-am ajuns aicea urcând pe urma voastră

Îndatorat sunt încă la toate ce-ați făcut,

Să fiu cu leatul ăsta preumblător sub scut,

Iar voi în cele ceruri, o lucitoare astră.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

1 iulie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Înmiresmații tei

Acoperită-i urma la pașii tăi trecuți,

Pe  cărăruia noastră de ceilalți tăinuită,

Pe unde-odat’ trecut-am în liniște, tăcuți,

În fericirea clipei ce-am vrut-o nesfârșită.

 

Sub un covor de floare, din teii scuturați,

Lăsat-am  urmă-adâncă de pași și fericire

Și-n lungi săruturi încă, mereu înfiorați,

Atunci noi veșnicit-am clipita de iubire.

 

Și-apoi când bruma toamnei cernea din’nalturi frunze,

În strânsă-mbrățișare sub teiul nostru  sfânt,

Eu culegeam dulceața la fragedele-ți buze,

Ce tu cu împrumuturi mi le dădeai pe rând.

*

Și-acum, din teiul nostru îmi ninge-ncet cu floare,

Albind cărarea care se-nfiorează iar,

Sub el nu-i însă nimeni în strânsă-mbrățișare

Să-mi ardă-n vâlvătaia iubirilor de jar.

 

Peritu-mi-a iubirea-aceea ca odată,

La tineri de-acuma imberbi, smuciți, rebeli?

Ei nu-i simt frumusețea, curat-adevărată,

Și nici în jur parfumul la florile de tei.

 

S-a pervertit iubirea și simțurile noastre,

În ele nu-i divinul din ‘naltul cer ceresc,

Nu arde  faclă sfântă în inimile voastre,

Iubirea nu mai are cel gust dumnezeiesc.

**

Degeaba înflorit-au, mai mult de-o săptămână,

Pe-a noastră cărăruie înmiresmații tei,

Nu sunt perechi să treacă ținându-se de mână

Și-n rând la rând săruturi să-și deie pe alei.

 

Poate în astă toamnă, când scutura-s-or frunze,

Din teiul ce ne-șteaptă de-atâta-amar de timp,

Voi mai veni odată, eu, doritor de buze,

Să-ți sorb dulceți de Raiuri și lacrimi de pe chip.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

30 iunie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Iubirea, dar ceresc (versuri)

S-au scuturat și teii și floarea de salcâm,

Venit-a iar o vara de-acum pe-acest tărâm,

Vom  căuta cu toții să ne ferim de soare

Cătând în crucea zilei, o pală de răcoare.

 

De-acum, n-o fi cum fost-a nicicând în ăsta loc

Iubirea tinereții sub  umbră de noroc,

Trecutu-mi-a ca și valul pe-ntinderea de ape,

Că nimenea de dânsa nu are cum să scape.

 

Simțitu-i-am vâltoarea la fel ca fiecare,

Am fost și eu copilul visării urcătoare,

Topitu-m-am cu totul în focul din sărut

Și jurăminte spus-a cuvântul meu cel mut.

 

Făcutu-mi-am nesomnul cu chipul tău în gând,

Treceau în zbor clipite și zile-ntregi visând

La cum va fi în viață alăturea de tine,

La cât ne-o fi norocul, la cât ne-o fi de bine.

*

Atunci a fost iubirea acea  adevărată,

A simțurilor vrere, curată, lăcrimată,

Pornită din adâncul ființei ce a vrut,

Să fie cum o  alta n-a fost pe ăsta lut.

**

Acum, în toamna vieții trăim din amintiri,

Ne-nfiorează-n taină trecutele iubiri,

Și nevăzuți de nimeni, le punem la plecare

O lacrimă din suflet, pe rând, la fiecare

**

Iubirea este viață, ca arșiță arzând,

Ea îmi rămâne taină în țandără de gând,

Mereu va fi sublimul cu gust de Rai ceresc,

Fiorul dat de Domnul, ca dar dumnezeiesc.

26.06.2020

 

 

CĂLĂTORUL  DOR

 

DORUL  mi-a trecut aseară spre vâlceaua înflorată,

Un culcuș să-și cate dânsul în a nopții mângâiere,

Mi-o dormi ca și-altădată sub cea bolta înstelată,

Până mâine când îmi fi-va, iarăși fagure de miere.

 

Tot mă-ntreb, așa, ca omul, Dorule, de unde vii?

Cine te-a făcut pe tine și te-a pus în veșnicire

În a noastre vise toate tu de-apururea să fii

Să ne-aduci tristeți cu carul, bucurie, fericire?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Iubirea, dar ceresc (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Ziua Drapelului

 

DRAPELUL

 

Drapelul e însemnul de neam și sfânta țară,

De glorie străbună trăită-n libertate,

De viață dată vamă de cei ce apărară

Moșia și credința cu tot și câte-s toate.

 

Puterea el și-a pus-o în cele trei culori

Ce fie-ne în viață însemne însfințite,

A neamului și țării de-apururi mari valori

În inimă și suflet adânc întipărite.

 

În ROȘU e onoare și jertfă strămoșească,

Columne, monumente, troițe  încinstite,

Îndoliate lacrimi ce-n gând să preaslăvească

Viața dată vamă de toți cei dinainte.

 

În GALBEN  este câmpul cu roadă-mbelșugată

Unduitoare lanuri pe gura mea de rai,

Pădurile pe dealuri și via îmbrumată

Pe care-a stat de-apururi piciorul meu de plai.

 

ALBASTRU este cerul ce l-am dori senin

Sub care crească-mi pruncii  în umbră creștinească,

Cu  zile luminoase în veacuri care vin,

Ca țara și cu neamul mereu să înflorească.

*

Drapelul este țara, și neamul meu și glia,

Cu bune și cu rele, cu bucurii, nevoi,

Cu ape cristaline, păduri și ciocârlia,

Ce cântă imn de slavă de-apururi pentru noi.

* *

În fală și-n mândrie să-mi fluture drapelul

Cât liberi încă suntem, sub umbră de ceresc,

Că el  îmi e oriunde de-apururea însemnul

Ce-n fața lui cu ceilalți, mă-nchin și mă smeresc.

 

                       

SUB  FALDURI  DE  DRAPEL

 

Ce e drapelul? Mare cinste, fală

Şi ţara toată adunată roată

Pe lângă el, smerenie, sfială,

Şi  vremi bătrâne lungi de altădată.

 

E glorie eternă, împărată,

Însemn, putere, vise de mărire,

Trăire zilnicită-ndurerată,

Răboj de luptă, încă amintire.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ziua Drapelului”

Mircea Dorin ISTRATE: Călătorind cu visul

CĂLĂTORIND  CU  VISUL

 

Privirea-ntrebătoare îndreapt-o către cer,

Acolo unde-i  taină adâncă și mister,

Cu  gândul și visarea spre astre te pornește

Și prin Genuni și Raiuri, adânc îmi scormonește.

 

Să fii preumblătorul pierdutelor cărări,

Prin cerul fără margini, cu nesfârșite zări,

Desprinde-te din huma lumescului mărunt,

Și fii pentr-o clipită, Icarul de-mprumut.

 

Privește măreția acelui nesfârșit,

Să vezi cât ești nimicul la marele-nfinit,

Smerit să stai în fața veciei, bunăoară,

Că-i o clipita lungă, născută să nu moară.

 

Deschide bine ochii, să vezi cum din genuni

Se nasc într-o clipită puzderie de lumi

Și cum se sting în moarte lățite universuri,

Pustiu lăsând în urmă prin largile cerescuri.

 

Pricepi că tu, Nimicul, nici nu exiști măcar,

Chiar de te crezi o clipă cel marele Icar?

În larga depărtare, prin lumile de sus

Lacteea noastră Cale, e-un punctuleț, ascuns.

 

Crezut-ai cumva oare, că vei putea vre-odată

Să-nvârți, precum ți-e voia, a sorții veșnic roată?

Milenii se vor toarce de-apururi rotitoare,

Doar până când vei trece, mai dincolo de soare.

 

Până atunci doar gândul și încă cea visare

Ți-o fi aripi și pașii pe căi preumblătoare,

Visează dar, că visul mereu ne-o ia-nainte

Prin lumea cu fantasme, călătorind, cuminte.

*

Hai vino! Vină dară prin lumile de sus

Acolo ea ne cheamă, ne spună ce-i de spus,

Acolo vezi cu gândul minunile alese,

Ce-n mintea ta sunt umbre, de tot neînțelese.

 

Și-n mii de ani ce-or trece, vei fi și tu în stare

Să-ți rânduiești prin ceruri bătuta cea cărare,

Și-abia atuncea poate, la timpul potrivit,

Un cineva pe-acolo, ți-o spune, ,,Bun Venit!”

**

Visați! că visul are puteri de nedescris,

Prin el vă faceți dară Genuni și Paradis,

Cu el sunteți oriunde dorința voastră vrea,

În orice cap de lume, pe orișicare stea.

 

Măcar ieșiți din strâmtul, tixitul pământesc

Și-ntrezăriți ce este prin largul cel ceresc,

De-or fi miuni ce încă nu poți a le-nțelege

Și n-au o potriveală cu-ngusta noastră lege,

 

Să știi că largul cela ne spune s-așteptăm,

Mai până când putea-vom pricepe și-nvățăm

Că umbletul prin ceruri nu-i pentru orișicine,

Nevoie e de minte, să nu fim de rușine.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

24 iunie, 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)

MAMEI,  VEȘNICĂ  RECUNOȘTINȚĂ

 

Te-ai stins încet ca lumânarea

În lăcrimatu-i ars,  mocnit,

Ți s-a sfârșit încet cărarea

Vieții tale-n, pâlpâit,

 

Și-n clipa ceea de pe urmă

Mi te-ai făcut un fir de fum,

Simțit-ai poate că se curmă

Vămuitorul  vieții drum.

 

Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,

Te-am plâns cu sufletul din noi,

Că prea te-ai dus așa, de grabă,

Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.

 

Așa ți-a fost însă sortitul,

Atâta încă ți-a fost scris,

Acum,  în cer ți-e veșnicitul,

În Raiul cela, necuprins.

 

Noi am rămas să pomenim

A ta aducere aminte,

Și cât mai  fi-vom să trăim,

Smeritu chip, l-om ține minte.

*

Așteaptă-ne în ceruri sfinte,

Că vom veni și noi la rând,

Vom fi cum fost-a înainte

Cu tine-alături, orișicând.

 

Acum, în rugi și-n pocăință

În arsul  muc de lumânare,

În gând te pomenesc  măicuță

Și la mormânt îți pun o floare.

 

Iar ca să știi c-am fost pe-aice

Și pașii mei mi te-au cătat,

În roua care-i încă udă

O boabă-am pus, din lăcrimat.

 

 

PLOIOASĂ  VARĂ-I  PESTE  NOI

 

De vară, ne-am c-am lins pe bot,

De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,

Pâmântul s-a-nmuiat de tot,

E fleașcă toată, ghionoaia,

Pârâul  care-a fost de-un cot

Acum s-antins pe toată valea

De nu-l mai treci decât înot,

Ca râia mi se-ntinde jalea,

Bătrânii plâng că-i doare-n cot,

Li-i pasul mict și-abia de pot

Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Tu biet țăran jertfelnicit (versuri)

De câte ori s-a spovedit,

De-atâtea ori păcatul,

În el mai mult s-a-mpotrivit

Întărâtat de dracul.

 

De câte ori o rugă a spus

În față la altare,

Parcă un tainic gând ascuns

La-mpotrivea mai tare.

 

Ca la mai toți din leatul său,

Această crudă viață,

I-a dat doar tot ce-a fost mai rău,

Năcaz legat cu ață.

 

A strâns din dinți și-a asudat

În veri lucrând hotarul,

Dar când a fost la adunat,

Abia umplut-a carul.

 

Când i-a ajuns cât a răbdat

Și  la-nglodat amarul,

Cu Doja s-a încoronat

Arzându-i carnea jarul.

 

Cu Horea, Cloșca și Crișan

A fost cu furca-n mână,

Sperat-a iarăși mai aman

Să aib-o viață bună.

 

A fost și-n nouăsuteșapte

Cu-a lui din sat, ca răzvrătit,

Dar pentru vrut-a lui dreptate

Doar plumbii el a primit.

 

E tristă viața lui sub soare

Și-așa îmi fost-a ea mereu,

Jertfelnicia sa îl doare

Că Bunul nostru Dumnezeu,

 

Nu i-a făcut cinstită parte

Și lui, să merite-a trăi,

Mereu I-a pus în a lui soarte

Necaz, nu bob de bucurii.

 

De-aceea încă mai înjură

Privind la ceruri încânit,

De-aceea când a spus o rugă

Ceva în el s-a-mpotrivit.

 

Mi-l iartă Doamne pe țăran

Că de atâta rău ce duce,

Nu doar o zi, ci an de an,

A fost ca Tine, pus pe cruce.

 

Mereu uitat de toți și toate,

Mereu la urmă pus de noi,

El tot târâș mergând pe coate

Și-a dus viața, în nevoi.

 

Așa cum e, a fost vecia

La neamul nostru de pe humă,

Acum la stins nemernicia,

Trădarea noastră cea nebună.

*

Tu biet țăran jertfelnicit

În  vremile care-au trecut,

Mereu prin timpuri ai răzbit,

Cum doară  singur ai putut.

 

Acuma nu mai ești vecie,

Ci doar un ins obișnuit,

Ca mâine nimeni n-o să știe

Că rostul tău, s-a isprăvit.

 

Când te vom pierde, pierdem tot

Ce-ai dus cu tine-n veac de veac,

Și n-o mai ști al tău nepot,

C-ai fost cândva și fiu de dac.

 

 

LA  SCHIMB

 

Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,

Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit?

Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,

Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.

 

Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere

Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,

Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit

Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu biet țăran jertfelnicit (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)

ÎNVREDNICEȘTE-NE  MĂRITE  EMINESC

 

Renaști, în fiecare an,  a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate,… mântuire.

 

 

 

DE   S-AR   PUTERE

 

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

 

 

 O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

*

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

 

TU MARE  DOMN  AL  LIMBII  ROMÂNEŞTI

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)”