Camelia FLORESCU: Dor de tata

Dor de tata

 

Cum să cobor din mine, tată?

Cum să sparg ceasul fragilor ?

Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc,

bucăți de amurg, boabe de verde descântat,

sau resturi de aripi crude ?

Cum  să pot să prefac lumânările-n torțe ?

 

 Cum să fiu zidarul speranțelor mele, tată?

Cum să mă vremuiesc prin uitare

ca un ceas fără coaja orelor la vedere ?

Cum să mă ridic dintre acești bărbați

ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele

să-l aleg pe cel care să îți semene ție?

 

Între două bătăi de inimă,

respir lumina cu frică de Dumnezeu.

Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare

și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate .

Cum să mă desfac din fașa cuvintelor, tată

și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre

întorcăndu-mă în vizuina inimii mereu fără tine ?

 

Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule

Și sub felia aspră a neputinței mă lepăd

de primăveri și veri, de toamne și zăpezi

de toate cioburile oglinzilor sparte

în fiecare dimineață când mă privesc :

Nu-s eu, nu ești tu, nu mai suntem niciunul

Unul fără altul suntem numai dor.

—————————————-

Camelia FLORESCU

București

24 ianuarie 2018

Lasă un răspuns