(I) (1) SINUCIDERE
Vezi tu că eu am fost complet singur, aveam tot ce-mi trebuie, material, aveam emisiunea la radio care îmi aducea un fel de satisfacţie profesională şi de a contribui, însă eram singur, iar comunitatea nu(ts), nu răspundea cumva muncii mele, să dea telefoane, să spună le-a plăcut, nu le-a plăcut, să-njure, să felicite. Şi făceam asta de ani de zile şi de fiecare dată mă întorceam acasă într-o casă goală, mă aşezam pe marginea patului şi stăteam până se întunecă afară şi mă gândeam la rostul vieţii. Ce rost au astea toate, să fii singur. Dar vezi tu că muncind să-ţi câştigi existenţa şi să contribui şi la muncă voluntară, la munca asta artistică cerând un efort deosebit şi timp, într-un fel te izolează de o viaţă reală, adică, la urma urmei, eu trăiam într-o lume virtuală. Şi într-o zi am zis că nu mai are rost şi am simţit că nu mai are sens nimic în jurul meu şi am zis că o soluţie ar fi poate sinuciderea.
Şi mă şi imaginam deja pe un scăunel cu o frânghie legată de gât, deja umblam după ele în gândul meu prin casă, prin garaj. Şi când am fost decis s-o fac, sună telefonul, care mă deranjează de la drumul meu şi chiar am vrut să-l ignor, sau poate-l ignoram dacă telefonul nu insista, fiind în altă cameră. Şi m-am dus cu intenţia să-l deconectez. Şi, punând mâna pe el, am răspuns într-un fel automat. Înăuntru o voce de doamna cu un accent, vorbea în engleză, de sârboaica am dedus eu, care mă întreabă dacă eu sunt dl Benedictus de la radio şi mă roagă să nu mă supăr dar că a auzit despre mine de la o familie şi c-ar vrea să se întâlnească cu mine să stăm de vorbă.
Mi-a spus că e austriaca, are doi copii, c-a avut recent un accident de maşină în care soţul i-a murit, că au o fabrică de pâine, că are mici probleme şi ar vrea să mă cunoască să stea de vorbă cu mine… Are nevoie de ajutorul meu, dacă pot s-o ajut. Bineînţeles că n-aveam eu chef să ies din casă la ora aia, că eram pornit pe un alt drum. Însă ea a insista ca să ne întâlnim acum şi am zis că haide s-o ajut, să văd ce vrea, şi pe urmă…
Şi mi-a dat întâlnire într-o suburbie la vreo zece km de casă, în Charlston, la jumătatea drumului, la un McDonald’s. Zic, cum o să vă cunosc? Dar ea avea o voce, cum am zis, de femeie de ţară, un accent sârbesc, un om mai simplu, nu elevat. Şi ea mi-a zis, nu-ţi fă probleme, eu o să te recunosc pe tine, mă aştepţi în parcare şi doar ieşi din maşina să te văd. Pentru că ea mi-a văzut poză la familia respectivă şi mă cunoaşte.
M-am urcat în maşina mea Nissan Gazel şi m-am oprit în parcarea din Charlston, de la McDonald’s. Am stat şi am aşteptat, afară, mă uitam la fiecare maşină care intră şi fiecare persoană care ieşea îmi imaginam că aia e persoana şi încercam dinainte să prezic sau să deduc ce probleme avea, cum s-o ajut. Arătarea şi felul să sugereze de ce natura să fie ajutorul meu.
Şi la un moment dat apare în parcare un BMW decapotabil alb şi o puştoaică de vreo 18-19 ani, superbă, care parchează lângă maşina mea. Bineînţeles că eu m-am uitat peste ea, mai departe, aşteptăm o femeie necăjită, femeia din telefon. Gagica asta se dă jos din maşină şi vine ea la mine, în loc să intre în McDonald’s. Şi-mi spune, d-stra sunteţi Ted Benedictus? La care, automat, m-am gândit ce drac de ajutor să-ţi dau eu ţie, când eu sunt un pârlit, iar tu cu maşina asta luxoasă şi figura, corpul, arătarea ta poţi să fuţi o juma de stradă, să te umpli de bani şi să-ţi rezolvi problemele oricât de mari ar fi.
Şi ea mă invită înăuntru, dacă am timp, să stăm la o cafea… Şi începe să-mi povestească problema ei. Că ceva timp în urmă a avut un accident de maşină şi i-a murit soţul şi că a rămas singura împreună cu business-ul şi copiii şi că umblă să caute să găseasc pe cineva cu care să-şi unească viaţa şi că a auzit că sunt cinstit şi stau singur. Şi îmi propune să vadă dacă vreau să ne cunoaştem. Ce drac să-i zic! Asta era o întorsătură nu ştiu cum. Ciudată. BMW. Frumuseţea asta din faţă, Vernusu’, business-ul, ea are bani, nu trebuie să facă nimic.
Acum juma de oră căutam frânghia prin casă. Şi îi zic, bine, o să ne cunoaştem şi dau să plec, să mă ridic. Mai îmi dai telefon şi vedem, nu ştiu când eşti tu liberă, când sunt eu liber. Dar îmi zice, nu, acum vreau să vin cu tine acasă, să văd cum stai, este posibil? Pentru că nu vreau ca să-ţi dau timp să te pregăteşti tu să mă primeşti. Vreau să-l cunosc pe adevăratul tu. Este posibil?
Ok, n-am nimic de ascuns, poţi să vii. Şi a zis, uite, tu mergi în faţă şi eu te urmez. Şi-am adus-o acasă, am intrat, am aprins luminile, i-am dat voie să inspecteze casă, i-am arătat cum stau. A fost impresionată de cantitatea de muzică şi varietatea pe care o aveam, i-am arăta şi poze de familie, cum a cerut. Cercetă cu mult interes tot. Bineînţeles că nu-mi trecea nimic prin cap pentru că pentru mine era oricum un sfârşit de drum.
Şi pe urmă i-am pus nişte muzică, am servit o cafea, una-alta, şi cu o încântare cumva s-a apropiat de mine şi mi-a spus că sunt ceea ce îşi doreşte. Şi mai un pahar de vin, mai un dans, am început să ne sărutăm, şi-am început să ne dezbrăcăm şi să stingem lumina, muzică, şi nu-mi venea să cred cum o tipă cu un corp, un copil, aparent, ca arătare, practic, şi frumoasă, sigur că ne-am încleştat şi am făcut dragoste, şi bineînţeles că pe urmă am început iar să bem şi să stăm de vorbă dezbrăcaţi în pat, la un pahar de vin, şi, la un moment dat, îmi spune că-i place foarte mult de mine şi nu ştiu ce, şi că vede că sunt un om foarte onest, cinstit. Zice că ar vrea să-mi destăinuie ceva, dar nu ştie cum reacţionez.
M-am schimbat dintr-odată la 90 de grade, mi s-a urcat sângele la cap şi i-am zis, te pomeneşti că tu nu eşti măritată şi n-ai nici copii, şi că eşti fata cuiva, că poţi să ai 17 ani sau 18 ani, şi mă poţi băga în belea. Ea a zis, nu-i asta, m-a asigurat că nu e problema asta. Şi mi-a dat mai multe ghesuri (guessings, guess) să vadă dacă ghicesc, să vadă, hai, care-i problema pe care o am?
Şi când a văzut că sunt aşa de îngândurat şi serios, a zis că nu poate să-mi spună – mâine, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a plecat.
(I) (2) MICHELLE PFEIFER II
Copilul bătea la uşă. Tipul l-a văzut prin vizor şi s-a întors înapoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea, din dormitor, îl întreabă, cine e, dragă, la uşă. Nu e nimeni. O fetiţă de câţiva anişori se rostogoli pe perna în partea cealaltă continuându-şi somnul. El a stins lumina.
A doua zi de dimineaţă, el o luă de gât şi începu să ţipe. Dumnezeii mă-tii, să nu-l mai prind pe fi’tu, să faci ceva, ce trebuie să-ţi car eu cozile, şi începu s-o lovească violent cu pumnii, era fost boxer. Cu fata umflată şi plină de lacrimi, Michelle se aranjă în oglindă, având o senzaţie de vomă, gândindu-se cu durere la un alt avort, şi plecă la lucru.
La Fabrica de vopsele din Sinaia nu erau nişte condiţii prea grozave ca muncitoare pentru o femeie care fusese odată campioană de şah la tineret a României şi directoarea cinematografului din Ciudanoviţa. Eu îi scrisesem în mai multe rânduri, în cinci ani de când eram în Occident şi ea ezită mereu de frică să nu-i iau copilul. Copilul de la uşa a fost fructul primei noastre iubiri, iar ea era hăituită de situaţia în care ea era încolţită de ideea că eu o să-i iau copuilul şi n-o să-l mai vadă niciodată, iar tâmpitul de lângă ea nu-l acceptă în casă. Fetiţa din pat era a lor, făcută cu boxerul, asta o ţinea prada sau înlănţuita, îi ţinea spiritul ei liber, c-ar fi vrut să zboarte, dar n-avea unde.
Eu îi scriam scrisori adresându-mă fiului meu, iar ea îmi răspundea la ele ca şi cum ea era fiul meu. Aici a fost momentul când eu am iertat totul şi aş fi dorit-o înapoi, dar acum era prea târziu. În vest, după ce m-am maturizat un pic, ieşind de sub vraja tradiţională, am realizat că totul nu e decât un joc copilăresc chestia cu gelozia, iar cei cinci ani de viaţă petrecuţi împreună erau de neegalat în comparaţie cu un rahat din asta de gelozie sexuală.
Deodată se auzi o sirenă puternică în toată fabrica şi lumea se întrebă înnebunită ce se întâmplă. Ea era căzută jos ca o pasăre, cu fruntea descreţită, senină, ca o pasăre care şi-a luat zborul spre ceruri sau spre libertate. Se otrăvise. S-a sinucis. Acum copilul era al meu, nu mai era singur şi fetiţa era a boxerului, dar amândoi orfani de mama.
(I) (3)
A doua zi, Sinuciderea m-a invitat la restaurant. Dansăm înlănţuiţi şi recitam versuri în limba romana, dacă ai şti tu ce-ţi spun, nemţoaico, n-or fi atât de dulci chiuiturile elveţiene, fata îţi radiază sub hipnoză stihurilor mele, o hipnoză dublă, că, de fapt, eu eram hipnotizat ca un şoricel în ochii şarpelui, totul sclipea în jurul ei şi a feţei sale. Eram pe scena ei… Era în control. Eram paralizat ca de şarpe. Ea controla totul în jurul ei şi făcea să strălucească. Era o hipnoză.
Pe urmă ne aşezăm la masă şi îmi spune viaţa ei. Sigur, pentru că eram şi eu curios, ce vrea să-mi povestească, de ce-i e frică de reacţia mea dacă îmi spune adevărul. Mi-a zis că are doi copii. Sunt pe picioarele lor, să nu mă sperii la propunerea ei de a-şi uni viaţa cu mine, cumva, ştii. N-o să duc lipsă de nimic, are două fabrici de pâine, una în Australia şi una în Elveţia, numai să fiu loial. Soţul a iubit-o foarte mult şi ea l-a iubit pe el, dar viaţa merge înainte şi…
Şi ne-am ridicat şi am plecat în parcare şi, sărutându-ne, am început s-o dezbrac de atâta elegantă de pe ea, de parcă dezbrăcăm împăratul Franţei, spre sâni, ca pe drumul de ea forjat deja în noaptea trecută. Actul ăsta odată iniţiat era întrerupt de zgomotele trecătorilor, mame cu copii, nu era o parcare mică. În momentul în care eram împletiţi pe calea asta euforică, depuierea ei fiind în trepte, cu fiecare parcă desfăceam o ceapă de fiecare dată având o senzaţie extraordinară, şi pe urmă mai apărea un zgomot din afară care ne distrăgea şi mai generă un strop de adrenalină în sângele nostru, era un fel de dragoste cu sare şi piper.
Dar natura parcă era în favoarea noastră, care ca o floare de lotus a-nvaluit toată maşina şi toate direcţiile într-o perdea groasă de ceaţă şi acum, ca să ne protejeze, să ne dăm drumul, ne vedeam protejaţi vizual şi nu ne mai interesa ce e afară. Am început s-o dezbrac mai adânc, am lăsat scaunul meu jos şi, sărutând-o, am trecut-o uşor peste schimbătorul de viteze în poalele mele. Cu hainele frunzărite pe ea, arata ca o lebădă.
Acum să descriu actul sexual, cum i-am înfipt-o. S-a lăsat cu ochii închişi, şi şi-a dat drumul în jos ca să nu piardă niciun rând din boabele ştiuletelui care a futut-o aseară. Ia uite ce fericită sunt, parcă-mi spunea Sinuciderea, şi tu voiai să pleci după frânghie în garaj. Şi nu ne mai săturam. Da’ tu ştii că chestiunea asta cu ţinerea futaiului atâta de mult… Cu atâta adrnalina futaiul tine cât vrea dumnezeu, aici chinezii sun meşteri. Ca futaiul nu este numai datul din cur, e mult mai complex. Am dus-o la maşină şi a plecat acasă.
(I) (4)
Noi facem tolstoism din postmodernism. Ne pitulam într-o măreţie tolstoiană. Kareniana era pe urmele mele? M-a luat pe mine pentru că sunt un băiat bun şi cei din jur au convins-o să vadă şi alte laturi ale unui bărbat decât cele după care alergau puştoaicele Sinaiei, calităţi pe care nu le aveau toţi. Îi plăcea de mine pentru că eram inocent, băiat din Ciudanoviţa, nu din oraş rafinat, ea era mai versată, vindea cravate la fabrică, iar unchi-său era mare goangă la partid în închisoare. Toţi care o cunoşteau pe Michelle îi spuneau Fatsa.
Eram căsătoriţi de cinci ani şi tocmai sosisem din delegaţie de la Feldioara, la uzina R, de prelucrare a minereului de uraniu, din care Ceauşescu voia să obţină bomba atomică, viitorul României, zicea el. Şi, printre altele, jucându-mă cu fiul meu, care avea cinci anişori, îmi spune că mămica se joacă cu nenea sub plapumă în patul celălalt şi că pe el îl lăsa singur în patul ăsta să doarmă. Şi-atunci mi-a atras atenţia, am devenit curios, am zis că nu vorbeşte el bine. Dar răutatea din om nu te lasa, ştii, că dacă treceam cu vederea, poate că era în viaţă, şi eram împreună, dacă nu insistăm să spună copilul mai mult, poate era tăticul, nu, era altcineva…
Şi pe urmă am luat-o pe ea la întrebări şi i-am tras o palmă, până mi-a spus că e un fost prieten din copilărie şi a venit să lucreze şi el la mină, că n-a putut să scape de el, nu ştiu ce. Am aflat şi pe urma l-am cunoscut pe tipu’ şi ne-am luat la bătaie. Chestiunea este ca tipu’ a fost un laş, a scos cuţitul şi m-a tăiat. Nevastă-mea a fugit acasă, era la o vecină unde se framânta de ce o să urmeze, iar eu am fost dus cu salvarea la spital.
Sigur că a doua zi a venit la mine la spital ca o văduvă tristă, îmbrobodita, şi atunci poate că era momentul s-o iert. Dar cum eram în salon cu încă opt persoane sau zece, aia cunoscând de-acum povestea ăstuia tăiat din pat, au început să strige după ea, curvo, s-o umilească. Ce, ţi-ai adus ibovnicul ca să-ţi omoare bărbatul? Sigur că ea mi-a lăsat plasa, îmi adusese nişte fructe, eu priveam în tavan cu ochii înlăcrimaţi, ea s-a întors şi a părăsit salonul, păşind drept, plângând cu demnitatea muntencei care înfrunta umilinţă pe care o merită cumva.
Asta era un moment pentru care o admir, în care era înconjurată de toţi lupii care o huiduiau, din care orice persoană ar fi plecat văicărindu-se sau ţinându-se de pereţi. Şi din momentul ăsta ne-am întâlnit doar la tribunal. Ea a rămas acasă cu băiatul şi eu m-am mutat la părinţi. Eram de-o seamă, aveam 25 de ani.
M-am cerut din nou acasă, unde erau radiaţii. Viaţa spre moarte, după fiecare intrare în mina mureai câte o zi, era o moarte lentă, ca la o mie de metri adâncime nu poţi să găseşti o groapă mai adâncă decât asta, cavou de coşciug.
După ce tribunalul i-a dat copilul ei, pentru că în România copiii se dădeau mamei până la vârsta de 11 ani, neţinându-se cont de partea vinei, şi-abia la 11 ani copilul este întrebat unde vrea să stea, cu tata, sau cu mama, asta m-a pus pe liber să pot pleca în jurul Pământui. Judecătoarea sau avocata care m-a apărat pe mine era soţia inginerului Iulian Topală, un om cu mare viitor pentru industria minieră românească, ale cărui invenţii şi inovaţii eu le filmăm în subteran şi le prezentăm la conferinţele naţionale şi internaţionale pentru promovarea tehnologiei miniere româneşti în străinătate.
Bine, că acum ce să intru la ruşi, pentru că ruşii au plecat la ei şi au luat, deci, tehnologia pe care ruşii au folosit-o în exploatarea minieră, ei nu au mai vrut să o mai livreze României, şi atunci România a fost obligată să-şi formeze din frânturi şi rămăşiţe de la ruşi să-şi creeze propria lor tehnologie pentru exploatarea minieră. Şi, fii atent, odată cu căderea lui Ceauşescu, speranţele şi proiectele şi visele acestui inginer Topala, prăbuşindu-se, el s-a spânzurat de clanţa de la uşa dormitorului, unde l-au găsit soţia şi copiii întorcându-se acasă.
Copil fiind, găsisem în garajul flotilei de basculante un şofer spânzurat cu cureaua de la ventilator pentru că îşi prinsese femeia futându-se în pat cu altul. Era nemţoaica gagică. Mai şi plănuisem, cu o gagică unguroaică, cum să-l omorâm pe bărbatu-său. Ca să vezi cât de proastă e lumea şi ei aveau doi copii frumoşi. Şi bunicul meu, pădurar din Moldova, tot din curvăraie, l-au prins în pădure şi l-au bătut cu patul puştii până şi-a scuipat plămânii. Toţi de la uraniu, în afară de bunicu’.
(I) (5)
Nu îmi aduc aminte să-mi fi fost așa de bine ca acum. Am fost copil de miner sărac. Sărăcia te învață să furi sau să devii un mare artist.
Cultura comercială orchestrează alienarea maselor, singurătatea, nefericirea, un sens de nepotrivire, că nu mai aparţinem acestei lumi şi ne promite că dacă investim în această cultură atât financiar cât şi personal, o cultură care are la baza cultul personalităţii “eu” şi dacă ne dăruim ei, atunci ea ne promite că vom fi impliniţi şi fericiţi. Odată intrat în acest cult şi investeşti, descoperi că intri într-un lanţ al dorinţelor care nu se mai termină, un lanţ intenţionat construit, să te înrobească. În termini biblici este clasificată ca un cult al ideilor ascunse, al dumnezeilor de lemn. Întemeietorii biblici au înţeles că idolii creaţi de oameni cer sacrificii la început, să-ţi sacrifici aproapele, familia pentru a-ţi demonstra loialitatea, sfârşind prin sacrificarea ta personală. Acest cult al individualismului a creat şi a dus la multă dezamăgire, nefericire şi depresie, alimentată de acest ciclu continuu al consumerismului. Ce e Facebook? Sau orice platformă socială din internet? Ne oferă tuturor cele 15 minute de celebritate şi posibilitatea de a deveni eroul povestirii tale şi ce-i dureros e că nu e adevărul, ci pretindem, visăm şi ne vindem îmbrăcaţi într-o imagine artificială, ne prefacem. Această prefăcătorie este opusul prieteniei. Prietenia, dacă suntem cinstiţi o avem cu una, două sau trei persone şi majoritatea sunt singuri, fără prieteni. Prietenia adevărată e aceea în care nu te ascunzi, iar prietenul îţi spune cinstit cine eşti şi cum te vezi dinafară, lucruri pe care vrei să le ascunzi, de care ţi-e ruşine, pentru că lor le pasă de tine şi vor să te corecteze – o încredere totală unul în altul.
Dragă Mariana, fiecare an este o carte, fiecare zi o pagină îmbelșugată de textul gândurilor tale. Cu fiecare vers, fiecare munte, cu fiecare floare fiecare vers e-o sărbătoare.
România nu mai există, e lipită de expirarea imperiului de care a fost hipnotizată sau mai bine-zis, de conducătorii ei. Algoritmul natural al prăbuşirii imperiilor m-a convins că eu nu sunt aici pentru ţelul cuiva, ci pentru credinţa mea. Rolul meu nu e să mă aliniez cu simplificarea sistemului de a profita pe moment, să trăiesc în ordine ca să îi salvez prin încurajări financiare pe conducătorii lui şi să-i promovez într-o lume care iubeşte doar banul, evitând falimentarea naturală a unei clasei obsedate să deţină controlul pentru a nu paraliza economic civilizaţia. Lanţul prăbuşirii începe de la cap. În disperare şi lipsă de fonduri, toate organizaţiile şi serviciile locale, apă, sănătate, electricitate, educaţie, transport, comunicaţii etc. sunt vândute particularilor necruţători şi hrăpăreţi, jefuitorilor care văd o oportunitate de îmbogăţire în speranţa salvării ,,văcuţei” locale care întreţine populaţia şi pe cei angajaţi. Chiriile se triplează în toate câmpurile administrative locale, iar cu ele toate mecanismele de protecţie ale ţării, pe nesimţite, ducând spre prăbuşirea economică şi politică a întregii naţiuni. Mai are importanţă dacă am muncit toată viaţa şi-am fost mândru de faptele mele bune? Depinde de cine sunt în relaţie cu locul şi familia în care m-am născut, de cine sunt în funcţie de locul şi rolul meu în viaţă. Dacă am oarece sentimente pentru aproapele meu, atunci trebuie să particip la bunăstarea şi demnitatea existenţei lui. Întotdeauna, când un sistem se prăbuşeşte se deschid casele de noroc şi toleranţă, cazinouri, ia amploare prostituţia, crima este în creştere şi prosperă şi, te întrebi unde sunt cei care ar trebui să controleze şi să estompeze aceste fenomene? Oare poliţia, sistemul justiţiar sunt cei care dau frâu liber prădătorilor? O perspectivă sumbră, înfricoşătoare!!!
Ben Todica, un hermeneut născut precum pasărea Phoenix, însă din acea plămădeală românească în care s-a scufundat și din care a ieșit câștigător prin dragostea lui de autodidact spre ași dovedi întâi lui, apoi povestindu-ne și nouă, despre adevăruri din vremile când Limba noastră strămoșească devenea o matrice de turnare pentru multe alte limbi ale multor altor neamuri omenești.
