1. Ne-a ajuns până la noi apoftegma lui Confucius, scrisă pe la anul 500 î.Hr. care spune: “ Nu face altuia ce nu-ți place ție…dacă îți dorești înțelegere, ajută-i și pe ceilalți să aibă parte de ea; dacă îți dorești succes, ajută-i și pe ceilalți să-l atingă“.

            2. În această idee, Iisus propovăduia: “Faceți altora cum v-am făcut eu vouă, că în asta stau legea și profeții. “ Adică, ziaristul e necesar să ajute cititorul cu adevărul din cuvânt, dar și fapta.

            3. Cei care susțin că valoarea morală a unei acțiuni trebuie judecată în funcție de consecințe resping, în general, doctrina;aceasta este acceptată, de regulă, de filosofii care conferă acțiunilor valoare morală și le cuplează cu datoria de a proceda într-un anumit fel, indiferent de consecințe. Acționează în așa fel încât maxima acțiunii tale să poată deveni oricând un principiu al unei legislații universale.

            4. Să zicem că ți se pare greșit să permiți ca milioane de imigranți să se stabilească în România în fiecare an, dar că ești, totuși, de acord că unii este în regulă s-o facă. Unde ar trebui să tragem linie? Faptul că există și că e inevitabilă o doză de incertitudine în privința acestei decizii sau în legătură cu contextul nu înseamnă că nu ar trebui, totuși, luate o decizie. De aici se desprinde ideea: dacă le dai un deget…îți ia mâna toată.

            5. Există la un nivel mai elevat, idealuri morale. Acestea sunt, de obicei, pozitive și pot reprezenta finalități deschise: astfel, deși există o datorie morală în a nu fura de la ceilalți, faptul de a fi generos este un ideal moral care este, în principiu, nelimitat.O idee de bază se desprinde: e necesar să fim cu toții eroi, în condițiile când aceștia au două valențe? Eroii noștri sunt criminalii oponenților noștri, și invers.

            6. Problema dacă există noroc moral sau dacă judecățile morale sunt determinate măcar în parte de elemente de șansă care sunt în afara controlului nostru – a stârnit, în ultima perioadă, dispute filosofice intense.

            Dacă un jurnalist nu se poate abține în dușmănia sa față de cineva, poate fi un laș sau  un egoist- pentru că e  Continue reading „Al. Florin ŢENE: Scrie despre ceilalți cum ai scrie despre tine – Decalogul 4 pentru ziariști” →

          1. Consecinționalismul și deontologia sunt o cale de a sublinia diferența dintre scopuri și mijloace. Un  consecinționalism propune judecarea caracterului moral  sau imoral, bun sau rău, pe baza consecințelor; o acțiune este văzută mai degrabă ca mijloc pentru realizarea anumitor scopuri dezirabile și este bună sau rea în funcție de cât de eficientă se dovedește în raport cu atingerea scopului.

           2. „Scopul justifică mijloacele atâta vreme cât el însuși este justificat”.Scria Lev Troski în 1936. Scopul este, la rândul lui, o anumită stare a lucrurilor, precum starea de fericire, ce rezultă sau este consecinţa diferitelor acţiuni care duc la realizarea ei. Când aleg între diferitele acţiuni disponibile, ziariştii, comentatorii radio şi tv, cântăresc binele şi răul rezultate şi decid pe această bază.

          3. “ Între durere și nimic aleg durerea,“ spunea William Faulkner, dar a fi de ales între o viață de plăceri simulate, în care fiecare dorință ne este împlinită, și o viață reală, marcată de frustrările și de dezamăgirile firești, de familiare combinații dintre succese parțiale și visuri neîmplinite, ziaristul și scriitorul trebuie să le cunoască pe toate.

            4. Teza principală a utilitarismului este aceea că acțiunile trebuie văzute ca bune sau rele, după cum sporesc sau inhibă starea de bine a individului- adică după utilitatea lor. De la Bentham până acum au fost propuse mai multe sensuri ale utilității, dar, pentru el, aceasta rezidă într-o viață plăcută sau fericită și, de aceea, concepția lui este adeseori numită doctrina “celei mai mari fericiri pentru cei mai mulți “. În concluzie:”Natura l-a pus pe om sub stăpânirea a doi suverani, plăcerea și durerea, doar ei ne pot spune ce e de făcut “. Scria Ieremy Bentham în anul 1785.

            5. “Acțiunile sunt bune în măsura în care promovează fericirea și rele în măsura în care promovează opusul ei. “scria Î.S.Mill în 1859. Dacă altceva, în afară de plăcere, este parte consistentă a calcului utilitarist, atunci argumentele lui s-ar putea să reziste obiecțiilor lui Nozick, dar se pune întrebarea dacă filosofia lui mai este utilitaristă sau nu. Ideea de bază este întrebarea pentru ziariști: este fericirea de-ajuns?

         6. Un jurnalist cu aptitudini de scriitor trebuie să aprecieze condițiile obiective ce determină acțiunea, conștiința fiind într-o măsură mai mare sau mai mică un “vehicul “ al acestei determinări.

            7. Pentru a explica ce este imperativ categoric, Kant ne spune, mai întâi, ce este, prin contrast cu imperativul ipotetic.Să presupunem că eu îți dau un ordin, spundu-ți ce să faci:”Nu mai bea când vi la redacâie! “ În mod explicit, acest ordin îi pot fi anexate mai multe condiții, exemplu, dacă nu vrei să-ți strici sănătatea și să nu greșești când îți compui articolul. Desigue, dacă nu îți pasă de sănătate sau de banii tăi, dar nu uita că scrii pentru cititorii tăi.Ordinul, în mod sigur nu are valoare pentru tine. În cazul imperativului categoric, nu există nici un dacă, fie el implicit sau explicit. Nu minți! Sau Nu ucide! Sunt ordine care nu sunt condiționate de nici un scop sau dorință pe Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Decalogul 3” →

 1. Iresponsabilitatea de a face afirmații bazate pe un singur caz se reduce, dacă diferența pleacă de la un context relevant și cu informații de fond satisfăcătoare.

2. Ludwig Wittgenstein în 1953 scria: dacă relația dintre a avea un trup și o minte, în cazul omului, presupune atâta contigență câtă constata Descartes, atunci ar trebui să fie la fel de ușor ( …) să spui despre o masa că simte durere, ca și despre o altă persoană, însă, desigur, nu e deloc așa. 

3. Problema cu mintea și cu conștiința este că sunt atât de diferite de tot ceea ce putem concepe, încât nu este delor ușor să ne dăm seama care informații de fond sunt cele relevante.

4. “Poate cel mai simplu și mai important lucru care se poate spune despre etică este unul pur logic, și anume imposibilitatea de a deriva reguli morale netautologice pornind de la fapte. “ scria Karl Popper în anul 1948. Prăpastia de netrecut dintre fapte și valori pare să pună sub semnul îndoielii nici mai mult, nici mai puțin decât situația enunțurilor etice și, prin urmare, stă în centrul dezbaterilor filosofiei morale. De aici desprindem idea de bază: existența prăpastiei dintre este și trebuie.

5. Alfred North Whintehead scria în 1941: “Ce este moralitatea într-un anumit timp sau loc? Este ceea ce majorității de atunci și de acolo se întâmplă săi placă, iar imoralitatea este ceea ce îi displace.“  În acest caz, nu pare să existe un bine moral care să poată fi luat în sens absolut- el este, mai degrabă, relative la tradiția și cultura fiecărui grup social.

6. Cunoașterea în perspectivă sugerează că ne putem apropia de adevăr prin colaborare, comunicare și schimb reciproc de idei și de perspective: o moștenire pozitivă a relativismului.

7. Dilema lui Euthyphron se referă la teoria poruncii divine.”Nu există moralitate întemeiată pe autoritate, nici măcar când autoritatea e divină. “, scria Aj.Ayer în anul 1968.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Al doilea decalog” →

     Începând cu această pagină voi încerca să scot la lumina cuvintelor înțelepciunea acestora despre rolul jurnaliștilor în refacerea cunoașterii umane cu ajutorul epistemologiei

    Vom începe cu o înțelepciune a lui Platon, de prin 375 î.Hr.

1. Căci, iată, oamenii închiși în peșteră (…) ne sunt asemănători nouă-am spus, căci crezi că acești oameni au văzut, întâi din ei înșiși, cât și din soții lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

În Banchetul Platon vrea să spună să este o deosebire dintre intelect și lumea simțurilor. De aici vine și așa-zisa dragoste platonică, ca expresie a legăturii dintre suflete, și nu dintre trupuri. Avis amatorilor celor care lucrează în televiziune.

2. Este, într-adevăr, o idee straniu de preponderentă printre oameni că munții, casele, râurile, într-un cuvânt toate obiectele au o existență natural sau reală, distinctă de faptul de a fi percepute. Scria în 1710 George Berkeley.

Pentru acesta realitatea este formată chiar din idei și senzații în sine!Negând lumea fizică externă.

Ideea este că jurnaliștii trebuie să-și înlăture vălul necunoașterii atunci când doresc să perceapă adevărul cu orice preț. Deci, plecând de la cogito– gândesc, deci exist, poate fi folosit și în jurnalism.

3. Nu de puține ori scriem despre un fenomen la care participăm că este cognoscibile a priori dacă poate fi cunoscut fără să facem apel la experiență- adică fără verificarea empirică.Pe de altă parte, dacă este nevoie de verificare, la jurnaliști verificarea din trei surse este obligatorie,  atunci putem spune despre enunțuri că sunt cognoscibile a posteriori.

4. O propoziție o numim analitică atunci când nu dă mai multe informații decât cele cuprinse în semnificația termenilor ei efectivi. Pentru a stabilii  dacă enunțul este adevărat sau nu, ar trebui să verificăm mentalitatea fiecărui jurnalist despre ce înseamnă analitic și sintetic. În Critica rațiunii Immanuel Kant lămurește acest fapt.

5. Thomas de Quincey în anul 1830 scria că “matematica nu are nici măcar un punct de sprijin al ei care să nu fie pur metafizic”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Primul decalog” →

Motto:

„Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsat și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.”– Ferdinand I

De-alungul istoriei populația de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic a avut conducători cu statut de regi. Dar, înainte de a dezbate această problemă, am să explic termenii care defines acest teritoriu:      Termenul „carpato-danubiano-pontica” este folosit pentru a descrie țara noastră. In acest caz, înseamnă că țara respectivă despre care se vorbește (aici fiind vorba de Romania) cuprinde Munții Carpați și Dunarea, având ieșire la Marea Neagră. Carpato-vine de la Carpați, Danubio-vine de la Danubius, adică Dunarea, Pontica-vine de la Pontul Euxin, denumirea Mări Neagre.

            Am ales să scriu despre necesitatea instaurării regalității în țara noastră pentru faptul că adevărul trebuie cunoscut. În aceste condiții am să fac o retrospective a istoriei noastre pe scurt în care încerc să dovesesc că poporul român de-alungul istoriei a avut conducători cu statut de regi.

În acest context, în condiţiile unei capitulări necondiţionate şi a unei presiune fantastice din partea Armatei Roşii, disperarea a pus stăpânire pe factorii de decizie din România. Mareşalul Antonescu prin dorinţa sa de a nu accepta în orice condiţii capitularea şi semnarea armistiţiului, chiar dacă situaţia era disperată şi-a semnat condamnarea. În orice caz aşa cum arată istoricii dar şi contextul, orice încercare era inutilă, soarta României era pecetluită la nivel înalt. Toate duceau la un singur deznodământ, iar la 23 august 1944, s-a făcut primul pas pentru sovietizarea şi transformarea României în ţară comunistă.  ”Refuzul lui Antonescu de a accepta ceea ce după părerea sa, erau termeni nesatisfăcători din patea Aliaţilor, asociat cu reţinerea sa în calitate de ofiţer de a abandona aliatul german, care era în defensivă, l-au determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opoziţiei, să pună la cale răsturnarea acestuia. Tânărul rege a fost cel care a luat iniţiativa arestării lui Antonescu în după amiaza zilei de 23 august 1944, scoţând astfel România din Axă (n.r. din alianţa cu Germania Nazistă şi partenerii săi militari)”, scria Dennis Deletant în”România sub regimul comunist”. Actul de la 23 august 1944 a însemant dezastrul pentru România, arată istoricii. Mai mult decât atât principalii actori ai loviturii de stat vor fi înlăturaţi la scurt timp. În acest moment,la 23 august 1944, comunismului i-au fost deschise porţile în România. A fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de stat de la 23 august 1944,regele Mihai şi liderii democraţi au răsturnat o dictatură militară doar pentru fi practic răsturnaţi ei înşişi, în descurs de şase luni de un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică a Germaniei şi a Poloniei, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-şi aducă la putere partidele politice comunist clientelare, dar în România impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care mai supravieţuiau. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mişcare sovietică de a pune mâna pe putere şi atunci când,opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, au găsit un Guvern român fără vreo reprezentare semnificativă comunistă, dispusă să negocieze şi să ţină alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin pentru Partidul Comunist Român.

Prin acţiunea de la 23 august 1944, Partidul Comunist Român, un paria al vieţii politice a fost acceptat. De altfel aceast formaţiune politicăn perioada interbelică dar şi până în 1944 nu reprezenta mai nimic. Istoricii arată că nu ar fi avut niciodată şansa de a se impune. Era privit cu suspicine de electorat. Cu toate acestea era agentura sovieticilor în România. În 1921 a luat naştere PCR şi a fost întreţinut cu fonduri de sovietici, ca agenţi inflitraţi. ” Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale.  Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor(…)”Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului, acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români au trebuit plătiţi până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.”, scria specialisul  Eugen Denize în „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej” apărut în revista ”Memoria”. Totodată erau priviţi de majoritatea populaţiei ca nişte venetici, ce susţineau o politică anti-naţionalistă, majoritatea fiind de diverse naţionalităţi, iar cei mai puţini români get-beget. ” Românii reprezentau în anii ’30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%”, arăta acelaşi Denize. Cu sprijinul sovieticilor aceştia însă au reuşit să se impună şi să facă jocul URSS.  Au apărut în 1944 după 23 august, ”stelele comunismului” din România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Anna Pauker la care se adăugau toţi cei care au sesizat oportunitatea puterii. Având în vedere că după 23 august 1944, a fost instituit un Guvern provizoriu condus de generalul Sănătescu şi format în majoritate de militari de carieră, sovieticii au pus la treabă PCR, pentru modelarea şi aservirea României în termenii comunismului. ”Acapararea României a rezultat din interacţiunea acestor două elemente: în timp ce luptele continuau Armata Roşie, ca orice armată, avea nevoie de linişte în spatele frontului, dar în România singura ordine acceptabilă ruşilor era cea garantată de Partidul Comunist Român. Rolul partidului era acela de a preîntâmpina ca regimul instaurat după lovitura de stat să stabilească ordine în alţi termeni.  Această cerinţă implica în primul rând, neutralizarea mijlocelor de menţinere a ordinii sociale, adică armata,sistemul judiciar şi poliţia, şi restructurarea lor după model sovietic. În al doilea rând, crearea sprijinului de masă de care PCR era complet lipsit.”, preciza Deletant. Comuniştii s-au pus pe treabă. Sprijiniţi de agenţii sovietici dar şi de Armata Roşie, aceştia s-au inflitrat în toate instituţiile şi domeniile. Au început prin teroare să se impună şi mai ales să înlăture din armată toate persoanele care s-ar fi opus lor. Au început virulent să compromită partidele istorice şi mai ales au pus botniţă presei româneşt, aservind-o intereseor sovietice. După acordul de procentaj, URSS primea mână liberă în România, iar în primăvara lui 1945 a fost impus de către sovietici Guvernul dr Petru Groza, servil ruşilor şi consituit eminamente din simpatizanţi ai comunismului. Au începu şi mai abitir inflitrările şi epurările, mai ales că se pregăteau alegerile din 1946.  S-a constituit Blocul Partidelor Democrate format din partide aservite comuniştilor dar şi din câteva partide istorice de formă. Teroarea a continuat şi în ciuda plângerilor regelui la Marile Puteri nimic nu s-a schimbat, comuniştii sprijiniţi de Armata Roşie făceau legea. ” Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de organizaţiile de masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946 în Partidul Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din România etc.), sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la politic, la social, economic şi cultural(….)Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”.  Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu simpatizanţi ai guvernului(…)Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal al politicii promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945 nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii”, scria specialistul Mihaela-Cristina Verzea în ” Instaurarea regimului comunist (1944 – 1947)” pe comunismulinromania.ro. ”Voinţa poporului proletar” şi cea mai mare fraudă electorală din România Au urmat celebrele alegeri din 1946. Blocul Partidelor Democratice au făcut campanie electorală în stilu propriu, prin teroare şi fals. Au fost şi acţiuni populiste prin care ţăranii au fost împroprietăriţi. Liderii partidelor din opoziţie era atacaţi virulent şi împroşcaţi cu noroi, iar presa era doar cea aservită. Era o luptă inegală. Au fost arestări, condamnări ilegale şi chiar asasinate. Regele Mihai a protestat şi adresat numerose memorii Marilor Puteri. Cu toate protestele americane în special către URSS privind situaţia alegerilor din România, voinţa sovieticior s-a impus. Petru Groza şi comuniştii au făcut ce-au vrut. I-au ameninţat pe ţărani să nu meargă la vot sau să voteze cu comuniştii sau au continuat compromiterea partidelor politice din opoziţie şi epurările grosolane.  Rezultatele alegerilor au fost cele bănuite şi aşteptate de sovietice. Blocul Partidelor Democratice au câştigat zdrobitor cu 84% în timp ce PNŢ a obţinut doar 800.000 de voturi iar PNL 300.000 de voturi. În acest context comnuniştii au pus mâna pe putere. A fost însă, spun istoricii cea mai mare fraudă electorală din istoria României, marcată de arestări înaintea sau în ziua alegerilor. Oameni închişi în ziua votului fără să ştie de ce sau lideri arestaţi în acelaşi moment. Numărătoarea au făcut-o bineînţeles oamenii controlaţi de sovietici, falsificând numărul voturilor. Această grosolană falsificare a stârnit revoltă în Occident. ”După opinia diplomaţilor şi a corespondenţilor de presă occidentali, rezultatele au fost falsificate.  În consecinţă Dean Achenson, Secretarul de Stat american în exerciţiu,a declarat că Guvernul său nu le recunoaşte. În Camera Comunelor, Hector Mc Neal, Subsecretarul pentru Afaceri Externe, a spus că alegerile nu au fost nici libere, nici corecte”, scria Deletant. Concluzia generală a fost că rezultatele au fost complet contrafăcute. De fapt PNŢ câştigase alegerile zdrobitor în faţa comuniştilor. Cu toate acestea nimic nu s-a schimbat iar Parlamentul unicameral era dominat de elemente supuse comuniştilor, cu doar 33 de reprezentanţi ai opoziţiei. Comuniştii au scăpat de ei, cu ajutorul sovieticilor, destul de repede şi fără prea multe explicaţii. Liberalii şi ţărăniştii au fost declaraţi fascişti şi criminali de război şi a început adevărata epurare.  ”La 20 martie au fost arestaţi 315 membri ai partidelor de opoziţie, iar în noaptea de 4 mai au fost arestaţi alţi 600. Nu exista nicio bază legală pentru aceste arestări„, adăuga Deletant în lucrarea menţionată. Mai mult decât atât, în urma epurărilor politice, au fost înlăturaţi definitiv liderii opoziţiei. La 14 iulie 1947, liderii ţărănişti au primit oportunitatea de a fugi în străinătate. Au acceptat-o în acele condiţii. Pe aerodromul de la Tămădău au fost prinşi în baza unei înscenări de autorităţile comuniste şi acuzaţi de ”încercarea de fugă într-o ţară străină”. Au sfârşit toţi, inclusiv Iuliu Maniu în temniţele comuniste. Mai rămânea o singură povară pentru comunişti, şi anume regele Mihai. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai şi regina mamă se întâlneau cu Petru Groza şi Gheorghe Ghiorghiu Dej. Aceştia din urmă i-au cerut imperativ, monarhului, să abdice şi să lase ţara în mâinile Partidului Comunist Român. Constrâns de împrejuări, la o vârstă încă fragedă, suveranul a abdicat şi urma să părăsească ţara, pe 4 ianurie 1948. În aceeai zi la orele 19.00, România, devenea oficial Republică Populară. S-au mai precis o ţară comunistă.

            Cunoscând acest fapt că republica a fost instaurată ilegal, prin forță, fals și minciună cu ajutorul tancurilor rusești și cu sprijinul unui grup de infractori ce se numeau comuniști conduși de Bodnărași, Dej, Ana Pauker. Chișinevski și alții (unii fiind alogeni) este necesar să nu acceptăm, pe mai departe, această formă de guvernămând impusă de străini.

            Îmi justific ideile prin faptul că de-alungul istoriei ,de la regele Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu și toți domnitorii noștri au avut statut de regi.

Burebista a rămas în istorie drept cel mai impunător rege al dacilor. A fost omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile aflate în conflict şi să aducă Dacia în culmea puterii militare. Burebista, numit în vremea sa „cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia“, a fost ucis în urma unui complot, iar după moartea sa, relaţiile dintre uniunile de triburi s-au destrămat. Întemeietorul statului dac, omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile care populau în urmă cu peste două milenii actualul teritoriu al României şi teritoriile din Balcani. Cele mai cuprinzătoare mărturii din Antichitate despre Burebista aparţin istoricului Strabon.
În vremea regelui Burebista, puterea militară a statului dac devenise o ameninţare pentru romani şi celţi, iar regatul se afla în culmea prosperităţii. În epoca sa au fost ridicate cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, iar potrivit unor istorici, capitala regatului dac se afla la Costeşti. Aşezările din Munţii Orăştiei au devenit centrul politic, militar şi religios al Daciei, o ţară ale cărei graniţe se întindeau de la râul Morava şi Dunărea Mijlocie la Marea Neagră şi Bug şi de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani.

Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție” →