Scriam într-un eseu, inclus în cartea “Orice călimară poate să devină un vezuviu “ că atât cronicarii moldoveni și cei din Țara Românească au fost primii ziariști care au consemnat evenimentele din timpul diferiților domnitori, influențând, prin scrierile lor, istoria acelor vremuri.
Așa cum științele naturii au generat o reflexie filozofică asupra naturii lor, a procedeelor utilizate și a valorii rezultatelor obținute, comunicarea cu ajutorul ziariștilor au tins să producă o imagine a societății în care trăiesc, influențând atât membrii societății, dar și pe conducătorii acesteia cu opiniile promovate de condeierii vremurilor.
Pe lângă aceste preocupări de ordin epistemologic, comunicarea în istorie prin cuvântul scris își pune și o serie de probleme teoretice referitoare la legile procesului istoric.Dar pentru a înțelege mai bine cuvântul epistemologic am să explic etimologia acestuia. Epistemologia, provine de la cuvântul elin ἐπιστήμη, care se pronunță [e-pi-ste-me]), este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii. Epistemologia are la bază două întrebări: Ce este cunoașterea?Cum se poate realiza cunoașterea? Cuvântul „epistemologie” derivă din două cuvinte grecești: epistēme, care înseamnă „cunoaștere” și logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”.
În antichitate epistēme semnifica cunoaștere sau știință și era contrariul cuvântului doxa, care însemna părere, opinie, deci o cunoștință nesigură.
„Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.” Cum spune Ștefan Georgescu, în anul 1970.Epistemologia este studiul cunoașterii de tip științific.
Cercetarea cunoașterii științifice se face preponderent inductiv deoarece fără contribuțiile oamenilor ce produc știință obiectul epistemologiei nu se dezvoltă.Pe lângă generalizările asupra procesului cunoașterii științifice se procedează și la o analiză critică din perspectiva teoriei generale a cunoașterii umane ca de exemplu prin descoperirea supozițiilor filozofice preexistente în teoria și metoda utilizată de omul științei.Epistemologia descinde din latura cognitivă a filozofiei și se încadrează în teoria științei desemnată prin termenul de metaștiință sau scientologie.Epistemologia se inserează in grupul disciplinelor ce studiază știința alături de istoria științei, metodologia științei, sociologia științei, economia știiinței, psihologia științei, logica științei, etc.
Sub aspect metodologic specificul epistemologiei este cercetarea critică a fundamentelor cunoașterii științifice.
În epistemologia generală se procedează prin analiză directă, prin analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică precum și prin analiză experimental-genetică.În acest context intră:empirismul logic, comunicarea logică, raționalismul științific, raționalism critic și epistemologia genetică
Epistemologia genetică este o teorie și o practică a cercetării cunoașterii prin control experimental.Bazându-se pe experimente de geneză a psihicului și de dezvoltare a sa urmărind apariția și dezvoltarea conceptelor și structurilor operatorii de la vârste mici, tinde la abandonul cunoașterii general filozofice în favoarea cunoașterii precise, în act, a procesului cunoașterii.Este o orientare care agreează interdisciplinaritatea în abordarea cunoașterii atașându-și logica,psihologia, istoria cunoașterii.În felul acesta nu are prejudecăți intemeindu-și concluziile abia ulterior după experimente asupra structurilor mentale.Concepția a fost inițiată de Jean Piaget.
(…) ceea ce defineşte cel mai bine comunicarea este conceptul de câmp, cel al cărui sens a fost precizat de Pierre Bourdieu în Questions du Sociologie: „Pentru ca un câmp să funcţioneze, scrie el, trebuie să existe mize şi oameni gata să joace jocul, dotaţi cu acel habitus implicând cunoaşterea şi recunoaşterea legilor imanente ale jocului, al mizelor…”. Gândirea comunicaţională a contribuit ea însăşi activ la formarea acestui câmp (Miège, 1998:120).
Filozofia comunicării a fost dezvoltată în Germania la sfârșitul secolului XIX, sub semnul criticismului kantian. Gânditori ca Dilthey, Windelband, Rickert au încercat să ducă mai departe, în spera comunicării și cunoașterii istorice, programul kantian. Așa cum Kant a întreprins o analiză a rațiunii pure, pentru a determina dacă și cummatematic și fizica sunt posibile ca științe, neo-kantieni au operat o analiză critică a comunicării a rațiunii istorice, pentru a pune în evidență posibilitatea, natura și limitele influenței istoriei prin comunicare.
Comunicarea reprezintă unul dintre fundamentele existenței umane. Fără ea omul nuar fi reușit să se desprindă deplin din condiția existenței întru animalitate și să se instaleze în planul misterului (L. Blaga), nu ar fi reușit cu adevărat să iasă de sub dominația primitivismuluiși nu ar fi putut dobândi statutulde făuritor de cultură – ar fi rămas situat lamijlocul axei dintre animal și om.La o privire grabita ori superficiala, comunicarea este un proces de o complexitate greu de inteles.Comunicarea umana prin calitatea sa de a implica o relatie, se manifesta prin doua mari forme: Comunicarea directa și Comunicare indirectă.
Plecând de la aceste particularități, pentru o înțelegere adecvată se impune analizareacomunicării și a consecințelor sale plecând de la structura naturii umane, a societății și a relației omului cu Dumnezeu.
Comunicarea din perspectiva teologică a fost foarte puțin abordată în literatura de specialitate. Comunicarea sacră și rituală au fost analizate doar din perspectivă socială, cea a solidarității și coeziunii sociale. „ Dewey și ceilalți reprezentanți a iȘcolii de la Chicago pun accent pe cu totul altceva, pe participate, pe comunitate, pe asociere, pe ceea ce oamenii au în comun și îi țin laolaltă, pe deținerea în comun a credinței.”
Acest tip de comunicare a fost studiat mai mult din perspectiva efectelor și nu din ceaa mecanismelor implicate în schimbul de informații între om și Dumnezeu și implicit atrăirilor umane ca rezultat al acestui contact. Așadar, comunicarea sacra nu este un simplu schimb de informații între doi comunicatori, ci este o relație profundă cu divinitatea, arecaracter eshatologic și se realizează prin rugăciune și revelație.
Mircea Eliade, Rudolf Otto și Lucian Blaga sunt doar trei gânditori reprezentativi careau deschis o serie de perspective de înțelegere a acestui tip de comunicare. În încercarea de aexplica modalitățile experienței religioase, a conținutului și a caracteristicilor acesteia, RudolfOtto se axează pe latura emoțională și irațională a relației omului cu Dumnezeu. Manifestareasacrului „poartă în sine un element de un gen cu totul aparte, unul care se sustrageraționalului … rămânând complet inaccesibil înțelegerii conceptuale.”
Așadar, experiența cunoașteri lui Dumnezeu este una înspăimântătoare și irațională pentru că mysterium tremendum, majestas generează o putere copleșitoare, care naște în om trăirii de fericire și spaimă.
Cuvantul comunicare a devenit un insoțitor al celor mai tulburatoare experimente intelectuale, un concept atrăgător, utilizat cu o frecvență de invidiat care poate „inghiți” orice. „Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersecteaza relațiile interpersonale si inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și influențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul” – crede originalul cercetator James Lull.
Orice structură culturală, orice act individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit comunicarea. Comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor între indivizi sau grupuri sociale. De aceea, relațiile umane pot fi interacțiuni comunicaționale, astfel încât conceptul de comunicare a devenit în epoca noastră, unul universal și larg-cuprinzător, deoarece totul, absolut totul comunică.
Comunicarea directă presupune prezența a doi sau mai multi indivizi, în același spațiu fizic, indivizi care interacționează influențându-se reciproc. Tipul acesta de comunicare se mai numește și comunicare interpersonala.
Astfel, modernitatea politică, ca o practică ce se poate situa din punct de vedere istoric ca având debutul odată cu Revoluția americană și cu Revoluția franceză, a plasat în avanscena politică un subiect cu siguranță parțial pregătit dar care, la acel moment, își lua adevăratul elan pentru a se desfășura în întregime la mijlocul secolului XX. Acest nou subiect al istoriei nu este altul decât cetățeanul democrației maselor, fie că este vorba de cel al democrației capitaliste sau de cel din democrația populară sau comunistă (care nu a abolit votul universal, așa cum trebuie, din nou, reamintit; chiar dacă a fost doar formal, a fost; și de ce totuși acesta a fost așa? de ce această necesitate?), acesta din urmă nefiind decât un subprodus al primului. Oricare ar fi acestea, informațiile sunt prezentate ochilor și urechilor noastre. Să încercăm, pe cât posibil, să renunțăm la prejudecățile noastre și să ne concentrăm asupra fenomenului așa cum ni se oferă el: fenomenul înainte de orice altceva, subînțeles, fenomenul înainte de concept, înaintea reconstruirii oricărei obiectivități/subiectivități dată ca o teorie în cuvintele unei limbi ce se pretinde ca fiind științific nevinovată, pornind de la o neutralitate axiologică.
Hic et nunc pe care astăzi noi îl vedem din momentul în care întoarcem butonul de la televizorul nostru, sau mai bine atunci când luăm în mână micul emițător de unde scurte unde câteva zeci de mici butoane dau viață unui ecran verde-albăstrui unde sutele de canale ne oferă sute de mii de imagini colorate acompaniate de milioane de cuvinte, de milioane de fraze enunțate în zeci de limbi; canale locale, canale naționale, canale prin satelit, canale alternative, antene parabolice, cabluri, calculatoare, smartphone-uri: suntem prinși într-o rețea internațională de imagini, sunete, cuvinte, ca muștele prinse într-o pânză de păianjen. Acest lucru mi se pare că este starea noastră comună, Est și Vest, Sud și Nord deopotrivă. Nu mai sunt ziarele sau revistele săptămânale cele care contează acum, în fiecare oră din zi și din noapte, fiincă primim acasă toate informațiile din lume prin intermediul televiziunii și pe site-urile rețelor sociale oficiale și alternative.
Or, câteva exemple celebre printre alte mii cheamă la reflectarea asupra relației dintre această multiplicare inedită a imaginilor și cunoașterea evenimentelor din întreaga lume. În scopul de a reflecta asupra noțiunii de „democrație a maselor” în fața testului informațiilor la nivel mondial, trebuie să ne amintim, de exemplu, de impostura Cimitirului din Timișoara și, în același timp, de ceea ce acesta ascundea realității: lovitura de stat din București, prin Timișoara, și în același timp intervenția sângeroasă a Statelor Unite în Panama. Trebuie să ne amintim de micul flacon ținut în mâini de Secretarul de Stat al SUA, Colin Powell, și fluturat în fața reprezentanților Adunării Generale a ONU, care a „dovedit“ prezența armelor de distrugere în masă în Irak. Un pretext splendid care a permis justificarea în ochii oamenilor din Vest uimiți sau indiferenți a războiului din Golf cu celebrul efect CNN. Trebuie să ne amintim de intervenția căștilor albastre în Somalia, avându-l în frunte pe bunul medic Kouchner filmat pe plajă în timp ce purta pe umeri un sac de orez. Trebuie să ne amintim aberațiile raportate de marii informatori de presă cu privire la războiul zapatist, despre masacrele din Bosnia, minciunile despre bombardamentele „chirurgicale“ asupra Serbiei sau despre intențiile democratice ale ucigașilor DEASH atunci când tăiau capetele prizonierilor. Am văzut astfel multiplicarea infinită a acelorași scene din care de multe ori nu am înțeles nimic, până când alte imagini le alungă, pentru a fi, la rândul lor, vânate ad infinitum și ad nauseam în cercul infernal de o actualitate multiplă, care devine în cele din urmă pur și simplu un nonsens. Pentru informarea democratică a maselor, lumea nu este prezentată decât sub forma unor serii de texte și imagini fragmentate, fără relație unele cu altele, cu excepția emoțiilor momentane pe care le trezesc. Foarte des, ceva timp după un eveniment, aflăm că acestea sau acele informații ilustrate prin mii de imagini „reale“ nu au fost adevărate, că lucrurile s-au desfășurat foarte diferit, că show-ul la care ne-au invitat jurnaliștii a fost doar o montare sinistră și că acești „buni și curajoși băieți și fete“, de obicei atât de vigilenți, atât de pretențioși asupra vocabularului politic corect, au fost de fapt orchestrați de către presupușii manipulatori siniștri sau de către politicienii mincinoși. Cu altă ocazie, mai târziu, aceiași ziariști, sau frații lor, au recunoscut că imaginile războiului din Golf n-au fost decât povești pregătite în studiouri de către serviciile de propagandă ale armatei americane, cum ar fi nou născuții răpiți din incubatoare din maternitățile din Kuweit de către trupele lui Saddam Hussein. De asemenea, am aflat că imaginile masacrelor din Siria, manevrate eronat de forțele oficiale și diseminate ca dovezi în întreaga lume, au fost doar scene filmate într-un studio din Qatar. Pe scurt, aceste informații ne somează, fără dezbatere, să răspundem cu elan sentimental și cu afectări, cu bufeuri de milă și uneori prin înclinații estetice în acest domeniu al activității umane care, prin excelență, nu este sau nu ar trebui să fie nici sentimental și nici estetic: politica. Așa cum suntem, oameni obișnuiți sau intelectuali, proletari sau comercianți, agenți simpli, angajați sau cadre, toți suntem martorii care consimt deturnarea de la politica în care criteriile alegerilor oferite înțelegerii noastre se bazează pe categoriile raționale ale înțelegerii și argumentării spre cea orientată: pe moralism sau moralitatea și nu pe morală (vocația etică a acestui punct de vedere asupra Statului sau asupra Cetății în opinia lui Platon și Aristotel nu este altceva decât un vis vechi și șters); pe componenta estetică, întrucât politicienii prin acțiunile lor ar trebui să apară în hainele de scenă care îndeplinesc criteriile modei; last but not least, informația nu trebuie niciodată să uite valoarea sa de schimb, faptul că prin proiectarea publicității la ore de maximă audiență trebuie să garanteze în același timp cifre maxime de vizionare, astfel încât valoarea adăugată a capitalului investit în afacerea informativă să fie, de asemenea, un beneficiu de partea stimulilor ideologici cei mai simpli și mai simpliști.
Politica așa cum este prezentată telespectatorilor, ca o gestiune contabilă, este în mod constant ruptă de natura sa conflictuală (polemos) sau, pentru a relua opoziția evidențiată de Carl Schmitt, de raportul de la prieten la inamic și vice-versa. Politica oferită nu mai reprezintă conflicte de interese între state sau între grupuri de persoane cu diferite interese care se ciocnesc, căci ciocnirea sentimentelor bune și rele, a unor capete de stat bune sau rele ascunde groaznica realitate a conflictelor politice și economice pentru cucerirea de noi piețe și, prin urmare, pentru impunerea puterii care să îi protejeze pe câștigători. Ceea ce astăzi se auto-desemnează ca fiind „a patra putere“, mass-media, nu este, în cele din urmă, decât puterea marilor trusturi economice care le dețin și, din cauza acestei proprietăți, au puterea de a informa, de a nu informa, de a dezinforma, de a juca de la diluarea informațiilor la suprainformare. De asemenea, ar fi naiv (ca să nu spun prostesc) să credem că, prin informațiile pe care le deversează în spațiile public și privat aceste puteri nu își apără în mod exclusiv propriile interese. Când îi aud că spun că acesta sau cealaltă opinie ar fi cea a societății civile, îmi iau perna pentru a-mi acoperi ambele urechi.
Ceea ce caracterizează așa-numita noastră epocă „post-modernă“, „post-istorică“ sau „post-industrială“ este chiar sfârșitul mass-mediei de opinie, a unei mass-media câteodată în mod violent conflicutală, cu vederi agresive în beneficiul mass-mediei de „informare“[5], a cărui personal editorial devenit interschimbabil propune un consens, dezbateri false și conflicte false încă limitate în cadrul Politicaly correct. Desigur, propria sa punere în scenă de către putere nu este ceva nou în sine, așa cum presupune Debord. A fost chiar una dintre trăsăturile care au desemnat-o ca fiind putere în fața poporului, uneori sub forma unor spectacole alegorice sau simbolice pentru a-și asigura sau reitera legitimitatea sau virtuțile transcendente, iar din acest punct de vedere puterile totalitare ale secolului XX nu au inovat, ci au actualizat spectacolul cu noi mijloace tehnice pentru noii beneficiari. Fără a aduce atingere nimănui, nu a existat nicio chestiune de democrație în mass media, cu atât mai puțin o democrație parlamentară a maselor. În ceea ce privește tragedia greacă, ea a fost în mod explicit, în cuvintele lui Aristotel, un mijloc de catharsis, amintind poporului cetățean care sunt legile și constrângerile morale ale virtuților pe care exercitarea de zi cu zi a guvernării le calcă în picioare în mod constant. Dar, spre deosebire de performanțele puterilor ante- democratice, prezentul nostru, și am spus acest lucru destul de des, este în ordinea simulacrului întrucât politica a fost copleșită de dominația absolută a sferei politico-economice ai cărei stăpâni nu sunt niciodată investiți de nicio legitimitate democratică: cu alte cuvinte, ei nu sunt aleși de popor, nu sunt produși ai unor proceduri democratice. Noi nu votăm pentru președinții din Exxon, Pierpont, Goldman Sachs, Deutsche Bank, Chrysler sau Renault-Nissan. Cu toate acestea, diferitele tipuri de guverne moderne se bazează pe democrația maselor înțeleasă ca extinderea participării a unui număr cât mai mare la decizia politică prin intermediul reprezentanților aleși prin vot universal. Această democrație a maselor tinde să se răspândească treptat, pe măsură ce statul cu înclinații mereu totalizatoare integrează în sfera politică (prin urmare, în sfera sa) straturile sociale care odată au fost excluse: după sfârșitul sufragiului cenzitar, toți bărbații adulți, apoi toate femei adulte, mai apoi, odată cu reculul vârstei majoratului, a nivelelor de adolescenți, iar în cele din urmă, sub presiunea exercitată de deschiderea frontierelor economice și a formelor parafederale în Europa de Vest, față de diferitele minorități străine (pentru moment redusă la alegerile municipale din cadrul Uniunii Europene).
Există o o genealogie a postmodernității în presa informării maselor
Aceasta este realitatea banală a lucrurilor de la care trebuie să pornim dacă dorim să gândim această situație fără precedent în istoria omenirii: negarea democrației reale (și non-verbale) în condițiile planetarizării informațiilor care acoperă toate activitățile umane: politica, sportul, artele, gătitul, știința, cultura și (cum să-l uităm?) sexul omniprezent în mass-media. Acestă planetarizare ne invită în fiecare zi să urmărim actualitatea umană (și acum, cea animală) peste tot, atât de mult încât suntem cufundați într-un fel de ubicuitate multidimensională, unde capacitatea de discernământ o ia pe căi greșite[6]. Cel mai îndepărtat trib amazonian a avut deja ora sa de faimă televizată care, spre deosebire de efectul căutat de autorii filmului (de a-l proteja), l-a condamnat să dispară într-un timp scurt, întrucât căutătorii de aur și pietre prețioase și turiștii l-au mitridatizat. Și abia atunci sufletele bune, apărătoare ale drepturilor omului, antropologi și alți ONG-iști vor da atenție situației lor triste. Totul este bun pentru spectacol și fiecare individ știe că își poate avea cele cincisprezece minute de glorie televizată, în conformitate cu definiția celebrului Andy Warhol dată postmodernității noastre. Da, cincisprezece minute de faimă, timpul pentru a-și arăta figura în fața camerelor de filmat în timpul unui oricare joc televizat, o telerealitate, timpul pentru a-și povesti fanteziile sale sexuale în cadrul unui talk show. Ceea ce reiese din această descriere arată în mod clar că informația nu mai regăsește nicio experiență directă a oamenilor concreți din anumite locuri precise care își văd de viața lor și că, indiferent de această experiență, aceasta a fost cea a unei majorități banale, mohorâte, sinistre, condamnate la o muncă repetitivă, la urâțenie, meschinărie, oboseală, șomaj, anxietăți, sărăcie, mizerie fizică și spirituală, disperare.
Cum s-a întâmplat acest lucru? Poate că trebuie să reconstruim cu mai multă acuratețe genealogia acestei mutații astfel încât să profităm de momentul în care sunt inaugurate timpurile moderne sau, în cuvintele lui Gianni Vattimo, de momentul inaugural al modernității târziu pregătite și îndelung așteptate chiar de modernitatea însăși. Dacă a existat o mutație, aceasta a fost, în primul rând, în domeniul politicii chiar de ea elaborată. Deci, noi trebuie să recucerim ceea ce s-a întâmplat cu politica în ultimul secol, cel care marchează nașterea și extinderea fără precedent a sistemelor de informare în masă, pe care Occidentul le numește „propagandă” atunci când e vorba de focul lumii comuniste, ca și cum el însuși a fost străin față de această activitate, ca și cum el a fost nevinovat! A înțelege acest fenomen presupune urmărirea genezei.
n secolul al XIX-lea, liberalismul a înțeles politica drept apanajul rezervat numai claselor conducătoare, de unde au fost excluse problemele economice lăsate la discreția antreprenorilor (deși Benjamin Constant vedea după 1814 venirea erei comerțului ca pe o eră a păcii! Ce intuiție!!!). Desigur, această autonomie variază de la o țară la alta, și dacă Anglia a fost cu siguranță prima națiune care a îngenuncheat politica în fața rațiunii economice, acest lucru nu a însemnat că politicul nu și-a avut partea sa de autonomie. În Franța napoleoniană, țară extrem de politică, am găsit economia pe deplin supusă imperativelor imperiale ale cuceririi politicii și astfel a războiului, ceea ce gânditorii prusaci Clausewitz și Hegel știau frumos teoretiza. Toate acestea s-au realizat prin dezvoltarea mijloacelor de producție și prin transformarea în detaliu a raporturilor în timpul în care capitalismul întreprinse o revoluție spirituală și socială, proletarizare și o urbanizare sincronizate care au concentrat oamenii în masă, astfel încât sarcinile divizate și repetate la infinit ale producției industriale au fost îndeplinite conform raționalității calculului matematic aplicat producției tehnice. Sarcini simple la început, care vor deveni de ce în ce mai complexe pe măsură ce inovațiile tehnice au produs mașini și obiecte unde au intervenit proceduri de fabricație care implică multiple cunoștințe tehnice, care necesită, prin urmare, lucrători din ce în ce mai calificați, capabili să citească, să numere și să efectueze operații care necesită un control foarte precis al mai multor acțiuni simultane.
Odată cu dezvoltarea generală a industriei, două fenomene s-au unit, prin urmare, deși marcate de un decalaj temporal: pe de o parte, aplicarea tehnologiei sub forma unor procedee tehnologice din ce în ce mai complexe și multiplicarea obiectelor-marfă ca nevoie ce alimentează o necesitate în mod constant reactualizată și sursa unei lupte constante împotriva tendinței de diminuare a ratei profitului; în al doilea rând, extinderea politică a statului-națiune ca o nouă întrupare colectivă, nou bun comun sau comutarea subiectivității unei populații în limba sa (sau mai degrabă într-o limbă unificată ca devenită a poporului-națiune).
Or, în timp ce statul realiza integrarea socială cu mijloacele instituționale ale controlului polițienesc, juridic, medical și scolastic, încă permitea să fie lăsați în afara deplinei cetățenii politice o mulțime de bărbați și femei. Informarea politică se manifesta sub forma unei prese de opinie între doi actori reduși ca număr: cei din camerele de aleși și cei care în cercurile de cultivați erau numiți „spațiu public“. Este concepția liberalismul secolului al XlX-lea, în care, sub egida Iluminismului, unii presupun că adevărul izvorăște din dezbatere și, prin urmare, dintr-un compromis. Dar, de partea muncitorilor se produce nașterea presei lor de opinie, unde se dezbat, se exprimă, devin explicite propriile lor interese, tacticile lor, strategiile lor în lupta de clasă. Or, mobilizarea masivă a oamenilor în favoarea intereselor puterii (atât politică, dar și economică) a statului-națiune implică faptul că acești oameni sunt de acord să sacrifice într-o zi chiar și propria viață pentru acest stat. Acest lucru impunea ca puterea să fie investită cu legitimitate deplină, transcendentă sau imanentă, pentru a fi în măsură de a formula o astfel de cerință, cea mai mare, cea mai înaltă spiritual, fără a fi dezmințită de dezertare. Acest lucru nu se poate realiza decât în cazul în care majoritatea își găsește, într-un fel sau altul, locul său în națiune; nu ca o unitate a unei entități etnice, religioase sau economice, ci ca un membru al unei comunități politice totale. Totuși, acest lucru pare insuficient pentru a mobiliza, fiind încă necesară crearea unor reprezentări în conștiință (Forstellungen) care să pregătească oamenii să accepte acest sacrificiu, fără a compromite nici transcendența istorică a statului și nici ordinea internă „naturală“ pe care pretinde a fi întemeiată, astfel încât integrarea în sfera politică este dublată, de asemenea, de partea sa de sacrificiu[11]. Însă, interesele economice se opun uneori voinței statului sau cel puțin doresc să influențeze într-un mod care nu este întotdeauna cel care promovează puterea politică ca atare, iar reversul este, de asemenea, valabil. Dacă tot mai mulți oameni au drept de vot, adică puterea teoretică și practică de a decide prin intermediul reprezentanților lor cu privire la orientarea politicii (în termeni schmittieni: aceștia dețin, prin urmare, puterea de a determina cine este inamicul și, prin urmare, cine este prietenul), atunci puterea votului universal a devenit o amenințare reală pentru clasele dominante, care rămân la fel, după cum se arată în numeroase studii istorice asupra permanenței elitelor (de exemplu, în Franța, de la Restaurare și până la începutul secolului XXI, și chiar de mai mult timp în Marea Britanie).
Acest paradox între integrarea masivă a oamenilor în viitorul economic general și integrarea lor în puterea politică de stat a fost analizat în timpul Revoluției franceze de către un gânditor conservator ca Joseph de Maistre. Momentul în care ia naștere presa așa numită „de informare“ – care va înlocui încet presa de opinie – marchează începutul integrării generale a salariatului în jocurile politice ale statului-națiune. Această integrare se realizează prin generalizarea serviciului militar (unde, în principiu, toate clasele sunt reunite pentru apărarea patriei), prin generalizarea învățământului primar (unde se impune saga eroică a națiunii-Patrie) și prin accesul la votul universal. Într-adevăr, contrastul dintre presa de opinie de dreapta și cea de stânga lasă față în față două grupuri sociale antagonice și în cele din urmă dă clasei muncitoare noi arme, anume propria presă. Balzac, în Grandeur et misere des courtisanes, descrie în primul rând apariția ziarelor de informare, de scandal și de fapt divers (tabloidul contemporan) și pivotul său, figura unui jurnalist salariat și interschimbabil a cărui sarcină este de a manevra opinia în direcția dorită de către proprietarii de presă. Dacă Hegel a fost capabil să scrie că lectura matinală a ziarului de dimineață este boala omului modern – dar în timpul său acest lucru nu era decât o boală a copilăriei –, ce se poate spune despre prezent, despre televiziunea sa și despre „telefoanele inteligente” globalizate? Aceasta nu este o boală, ci o pandemie foarte gravă, care include popoare întregi fascinate în fața ecranului cu o mie de iluzii.
Mass-media de știri a fost o creație a claselor dominante, cu scopul de a oferi tuturor oamenilor dintr-o țară suverană reprezentări standardizate sub formă de reportaj și interviu ce se presupune că sunt „obiective“, realizate de un jurnalist care ar trebui să reprezinte această entitate abstractă a „opiniei publice“, adică un popor unit, un popor a căror opinii nu sunt supuse intereselor politice și economice singulare și divergente, chiar antagonice. Aceasta este aceeași presă care înainte de 1914 pregătea entuziasmul războinic al opiniei publice franceze, engleze și germane pentru realizarea fără prea mult tam-tam, cel puțin în primii doi ani, a marilor dansuri macabre din 1914-1918.
Țările în care s-au dezvoltat simultan democrația politică a maselor și mașinile de producere-consum în masă au creat simultan marea mass-media cu tiraje uriașe și cu un rol din ce în ce mai important atribuit reclamelor ca sursă de profit. Astfel, a apărut figura jurnalistului modern, prezentat ca luceafăr al omului care spune adevărul în același timp în care are loc evenimentul: figură care a fost ilustrată cu prisosință în romanele polițiste și în cinemaul negru american – imaginea unui erou al timpurilor moderne în lupta împotriva forțelor întunecate ale minciunii. S-a născut astfel o nouă versiune a luptei binelui împotriva răului. Dar, dacă ne uităm mai atent, este vorba aici despre Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prin adevăr, cinste, insistență și talent ziaristul poate contribui la influențarea istoriei” →
Sau bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb
Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.
În orașul Drăgășani venise toamna anului 1972. Aroma strugurilor cobora de pe Dealul Viilor învăluind localitatea, așa cum și tocăliile cu zgomotul lor repetativ care alungau păsările să nu mănânce strugurii, devenise o simfonie a anotimpului roadelor bogate.
În cadrul spectacolului am îndrăznit să intru fugitiv pe scenă să-i dau cu autograf prima mea carte “Ochi deschis “. S-a uitat la mine ca un Zeu Olimpian, și mi-a răspuns: “ Mulțumesc.“.
Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.
Autor a numeroase volume de poezie, proză, romane, eseuri, teatru, interviuri, critică și publicistică, președintele Ligii Scriitorilor Români este prezent în librării cu primul său roman polițist.