Al. Florin ȚENE: Epoca trecerii de la presa tipărită la cea digitală

De-a lungul istoriei transmiterea informației s-a făcut, începând de la metode empirice, scrierile semnelor pe stâncile grotelor, focuri, cântece ale menestrelilor, scrierea de mână, scrierea de tipar, după descoperirea tiparului cu litere de lemn de către Gutenberg, până la tipografiile moderne care, încet și sigur, azi vor fi înlocuite de către presa digitală.

Azi trăim o schimbare epocală și fenomenul acesta a început în urmă cu 30 de ani de când englezul Tim Berners-Lee a inventat ceea ce britanicii numesc World Wide Wwb, începând din anul revoluției române, adică, în traducere, totalitatea siteurilor/ documentelor și informațiilor de tip hipertext unite între ele, care se pot accesa prin rețeaua mondială a internetului.

Datorită acestui fenomen presa scrisă și tipărită, tip rotativa de la Casa Presei Libere ce ocupă două etaje, a început să dispară. Cotidianele de pe tarabele difuzorilor de presă au început să se rărească.Diversificarea prin modernizarea dispozitivelor inteligente, creșterea lor în rândul maselor de cititori, combinată cu utilizarea din ce în ce mai mult a canalelor de social media, tip facebook, au determinat ca schimbările să fie de neînlocuit.

Astfel, în lumea presei de la noi, datorită acestui fenomen, au dispărut o mulțime de ziare, reviste tipărite, luându-le locul cele online, printre care: –Adevărul Holding – Acest trust deține multe produse media de print precum Adevărul Auto, Adevărul de Seară (publicații pentru marile orașe ale țării), Adevărul Expert Imobiliar, Adevărul Sănătate, Click, Click! Pentru femei, Dilema Veche, Dilemateca, Historia, OK! România și multe altele, în total numărând 61 de ziare și reviste: –Antena 3 – Acest trust are 8 publicații, și anume, Scânteia, Jurnalul Național – ghid TV, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Epoca trecerii de la presa tipărită la cea digitală” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !

De mai bine de un an eram deja vânător cu acte și tare îmi era drag atunci când ieșeam pe poarta din spate a viei și traversam pășunea unde fusesem și eu de atâtea ori cu vaca la păscut alături de copii satului. De această dată, având trecută după umăr cureaua noii mele arme de vânătoare în timp ce, palma dreaptă o țineam înfiptă amenințător după centura plină ochi cu cartușe de vânătoare în timp ce, cu un aer foarte preocupat, treceam prin preajma copiilor cu un aer important și aparent nepăsător dar gânditor la problemele mele și astfel, îndreptându-mă spre Pădurea Bârzei, mai precis spre locul numit ”La vizuini” și aceasta deoarece, pe marginile foarte abrupte ale unei văi destul de lungi astfel săpată timp de mulți ani de pâraiele formate din apa ploilor venită de sus din munte și scursă astfel vijelios la vale formând văioaga amintită pe ale cărei laturi abrupte, cu timpul, și-au săpat vizuinile mai ales, bursucii dar și vulpile. In fapt, deoarece în seara precedentă o năzdrăvană de vulpe dăduse iarăși iama prin puii bunicii mele iar aceasta m-a cam luat la rost pentru că, deși aveam arma cu mine și deci, dumneaei avea un vânător în casă, nu i-a fost de nici un folos ca s-o apăr de vulpe.

Drept urmare, la vremea potrivită am luat calea pădurii cu speranța că voi reuși ca să dau peste nemernica ce-mi întristase bunica. Astfel, aveam traseul meu bine cunoscut deoarece, pe poteca respectivă dădusem mai mereu de urmele vulpilor așa că, aș fi fost teribil de fericit dacă reușeam să aduc acasă o blană de vulpe.

Oricum, mă simțeam mult mai bine hălăduind pe dealuri și prin pădure decât să lenevesc în casă moțăind pe vreo canapea așa că, am traversat porumbul nostru tăind-o astfel exact spre locul bine cunoscut de mine care mă conducea la ”vizuini” unde aveam șansa ca să împușc vreo cumătră.

Odată ajuns într-o perfectă liniște la marginea râpei mi s-a oferit imediat imagina superbă a văioagei pe fundul căreia, ascuns de paravanul a tot felul de buruieni pe sub care susura vioi firicelul apei astfel format de la recentele ploi de vară așa că, după ce am cercetat în fugă intrările în vizuinile cele mai apropiate am preferat-o pe aceea la intrarea căreia era vizibil nisipul proaspăt scos din vizuină și astfel, așternut pe pământul în care erau imprimate amprentele lăbuțelor unui bursuc detaliu care m-a asigurat că vizuina dispune de locatar.

Câteva clipe am ezitat dacă să rămân în preajmă ori să merg mai departe mai ales că, aveam la mine o panglică cu pucioasă pe care intenționam ca s-o aprind și să o înghesui în vizuină pentru a-l invita afară pe locatar, însă reamintindu-mi de știuleții porumbului nostru ronțăit de bursuci dar foarte probabil și de câinii vagabonzi al satului care, de foame, stricau porumbul la concurență cu bursucii. Așa că, pe când stăteam bine pitit într-o scorbură și îmi analizam cu atenție opțiunile pentru a mă hotărî dacă să rămân acolo ori să mai caut vreo urmă de vulpe la vreo altă vizuină, pur și simplu m-am pomenit cu semne de vânzoleală undeva ceva mai sus de vizuină la rădăcina unui arbust și unde, a apărut un ghemotoc de blană care se zbuciuma și percepeam din ce în ce mai clar un mârâit clar și întărâtat din ce în ce mai amenințător.

Cu mare atenție m-am săltat puțin ca să descopăr ce se petrecea și am rămas uimit constatând că, în mod precis, locul cu pricina era de fapt o altă ieșire a vizuinii unde voiam ca să pândesc iar în mod categoric, vulpea intrase prin cealaltă gaură deși eu nu i-am descoperit urmele iar acum, se lupta cu bursucul ia cealaltă ieșire, adică la cea de rezervă. În cele câteva clipe cât am rămas nemișcat nefiind hotărât dacă să folosesc ori nu arma fiind astfel tentat ca să împușc deodată o vulpe și un bursuc, până la urmă m-am abținut și am lăsat țevile armei în jos în timp ce, ghemotocul de blană al celor doi luptători a alunecat la vale pe panta abruptă dar luptându-se în continuare iar la un moment dat s-au poticnit de rădăcina unui arbust aflat la circa patru-cinci metri de mine așa că am ridicat încet arma însă datorită ineditului situației am ezitat din nou ca să trag moment în care, vulpea care între timp îl apucase zdravăn de gât pe bursuc, mârâind întărâtată, a început ca să-l smucească într-o parte și în alta apoi, deoarece bursucul nu a mai reacționat, vulpea s-a oprit cercetându-l cu atenție dar și zona din jurul ei după care, l-a înhățat iarăși de gât și târându-l cu destulă ușurință s-a îndepărtat începând ca să urce panta râpei și pierzându-se prin tufele dese din jur.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !” →

Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951, Orașul Stalin, România) este un medic chirurg, poet, eseist, editor și traducător bilingv româno-german. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania.

***

Reporter: La doar 10 ani, ați publicat prima dumneavoastră poezie. Ce a servit drept sursă de inspirație?

Christian W. SCHENK: Ca sursă de inspirație a fost „Zdreanță”, o pastișă după Tudor Arghezi, care „a dat ordin să se publice în revista Luminița”.

Reporter: Primul mentor pe care l-ați avut a fost Tudor Arghezi, povestiți-ne despre legătura care s-a format între dumneavoastră și scriitor.

Christian W. SCHENK: Primul mentor a fost Vasile Copilu Cheatră care m-a descoperit de copil în Brașov, pe când dădeam târcoale redacției revistei Astra, unde se țineau și ședințele Cenaclului Astra.

Ceva mai târziu, petrecându-mi vacanțele de vară la București, soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) m-a dus la – pe atunci – Casa Scânteii, astăzi Casa Presei Libere, să văd și eu cum funcționează o tipografie. M-a lăsat într-o redacție unde lucrau Dan Deșliu și Victor Tulbure (Bănuiesc că era redacția „Scânteii” de pe atunci), astfel am ajuns și la redacția revistei „Luminița”. Acolo mi-am exprimat dorința de a publica și eu o poezie în revistă… Așteptau un material de la Arghezi care nu mai sosea, astfel au trimis un oarecare, nu mai știu cine era, cu consimțământul soțului verișoarei mele (probabil ca să scape de mine), să mă ducă și pe mine cu el la Mărțișor, unde era reședința de vară a poetului. Așa am ajuns la frageda vârstă de 9-10 ani să-l cunosc pe Maestru. Aveam întotdeauna cu mine un caiet cu poezii la mine, dar când m-a întrebat de poezii, am început să recit zdreanță (poezia dedicată Mitzurei) dar m-a oprit spunându-mi să citesc din caietul ce-l țineam în mână. S-a amuzat teribil auzind pastișa mea după Zdreanță pe care eu am intitulat-o Firuleț, care era într-adevăr pastișă și nu plagiat. M-a luat caietul și a început să citească cu un glas tremurat:

Stau întins pe iarba deasă

Nemișcat de multă vreme,

M-am îndepărtat de casă,

Stau, privesc doar printre gene.

(Și așa mai departe)

„Păi tu ești un poet adevărat”, mi-a spus cu un zâmbet șugubăț. Apoi a trimis poezia-pastișă (pe care a trebuit s-o scriu „pe curat”, împreună cu materialul său. Despre această întâlnire am scris un eseu lung în anul 1980, la îndemnul profesorului Gheorghe Bulgăr, cu ocazia centenarului Arghezi. De atunci, an de an, mergeam vara la Mărțișor (am fost odată și iarna la el în apartamentul pe care-l avea) și… mâncam șerbet cu apă, iar spre toamnă aveam chiar voie să culeg cireșe pe care el le păzea cu strășnicie fiindcă le vindea în fața porții… dar asta-i altă poveste. Ultima dată l-am întâlnit în 1965-66 când era deja bolnav. În tot acest timp eu îi citeam noutățile mele poetice, iar el îmi spunea unde și ce greșesc. Evident că în timpul anului citeam tot ce apărea nou de Arghezi și asta îl încânta mult chiar dacă nu înțelegem mult… și așa s-a stins șase ani mai târziu, chiar în luna lui Cireșar, din viață!

Reporter: În anul 1981 l-ați cunoscut pe Salvador Dali. Cum a influențat prietenia cu pictorul asupra operelor dumneavoastră?

Christian W. SCHENK: În 1981 fiind cu poetul și mentorul meu, Vasile Copilu Cheatră, pe urmele lui Aron Cotruș, căutând pentru o carte de corespondențe scrisorile acestuia, am ajuns și în Catalonia pe Costa Brava la Portlligat, un fost sătuc de pescari de lângă Cadaqués.

Nu pot spune nici pe departe că aș fi fost prieten cu el, ba dimpotrivă, nu-l plăceam de loc fiindcă era un tip foarte ciudat și în afară de asta nu vorbeam nici spaniola, nici franceza nici engleza sau catalana. Cheatră era prieten cu el încă din perioada interbelică precum cu Picasso, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Ion Caraion și alte personalități pe care am avut și eu plăcerea de a-i fi cunoscut (cu excepția lui Picasso). Astfel, în toată perioada șederii noastre acolo stăteam cu el doar la masa obligatorie, în rest stăteam de vorbă cu soția lui Gala, care pe atunci era bolnavă și Dali avea grijă de ea. Spre rușinea mea abia atunci am făcut cu adevărat cunoștință cu tablourile lui care atârnau peste tot și mai ale, claie peste grămadă, în atelierul său cu podelele pline de vopsele. Acolo mi-am dat seama de forța simbolurilor și mai ales a metaforelor imagistice a marelui pictor. Tor atunci am învățat că valoarea unei creații nu poate fi comparată cu valoarea creatorului…

Reporter: Ce va motivat să continuați să propagați cultura română chiar și după ce ați fost declarat persoana non grata în România?

Christian W. SCHENK: Am fost întotdeauna de părere că o țară cu limba și cultura ei nu trebuie confundată cu sistemul ei de conducere, în cazul de față de represiune! La fel atunci, ca și acum nu sunt legat de sistemele de guvernare, de critici ploconiți conducerii sau de diferitele institute care în loc să promoveze cultura, o jugulează. Că e din indiferență, prostie sau răutate nu are importanță. Motivul meu este cultura și nimic mai mult!

Reporter: De profesie sunteți chirurg, însă, scrieți și poezii. Cum reușiți să combinați aceste două activități? A influențat, cumva, profesia de chirurg asupra scrierilor?

Christian W. SCHENK: Nici pe departe! Scriam poezii cu zeci de ani înainte de a deveni medic. Mai mult am fost influențat de discrepanța celor două societăți în care am trăit. Nu am fost și nu sunt un romantic, n-am scris niciodată poezii de dragoste chiar dacă unii critici au interpretat unele în acest fel. Dragostea mea se referă la problemele societății, la limbile pe care le vorbesc, la dragostea mea pentru marile valori culturale!

Reporter: Care operă, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă este mai dragă sufletului?

Christian W. SCHENK: Toate îmi aparțin, toate sunt copiii mei și ca oricare părinte îi iubesc pe toți la fel, cu slăbiciunile și defectele lor. Pe cele bune le alătur celor rele fără a încerca a face o diferențiere. Acesta e rolul criticii, al cititorului, și de ce nu, cel al posterității.

Reporter: Ce face a foi deosebită poezia română de cea germană?

Christian W. SCHENK: Deosebirile sunt foarte mari, nu în ceea ce privește valoare operelor cât în primul rând implicarea istorică în formarea limbii. Germana este o limbă veche care s-a format definitiv în secolul al VI-lea, pe când româna este atestată doar prin scrisoarea lui Neacșu din 1521. Pe când renumitul poet Walther von der Vogelweide (1170-1230) scria poezii în limba germană, româna era practic inexistentă. Abia în perioada când Martin Luther scria poezii și eseuri, limba română încă nu era atestată, abia când a tradus și publicat Biblia în germană limba română a început să fie atestată. Acest deficit, dacă putem să îl numim așa, a avut o extremă influență asupra poeziilor fraților Văcărești, Bolintineanu, Alecsandri și nu în cele din urmă a gramaticii lui Aron Pumnul pusă în practică într-n mod exemplar de Mihail Eminescu. Pe urmă nu trebuie uitate diferențele sociale și de mentalitate ale celor două popoare. Industrializarea a jucat de asemenea un rol important în creația celor două țări. Germania s-a industrializat foarte devreme ca urmare a industrializării Țărilor de Jos (Olanda), pe când România s-a axat pe agricultură. De aici și poeziile populare adunate și revizuite de Vasile Alecsandri sau mai târziu de fantasticul „Spațiu Mioritic” a lui Lucian Blaga.

După Eminescu, de formație germanofilă, s-au schimbat multe în lirica română, astfel pătrunzând romantismul târziu și în România. De la e încoace aș putea spune că diferențele nu sunt mai mari decât normalitatea perceperii societății autohtone. Totuși nu trebuie uitat nici faptul că limba germană este o limbă de circulație mondială (romancieri, poeți, eseiști, filosofi).

Continue reading „Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania” →

Alexandru NEMOIANU: Amurg de vremi

Vremile se urmează unele altora și la un loc, ele sunt timpul istoric, trecător și al cărui rost ar trebui să fie mântuirea oamenilor, a tuturora și a fiecăruia.

Amurgul unei anume “vremi”, epoci istorice, este întotdeauna trist, nostalgic, pentru cei care privesc din perspectiva timpului și cel mai adesea violent și sângeros, pentru cei care trec prin acel amurg.

Cu ceva timp în urmă am privit la conace și case de vânătoare ale nobilimii din veacul al XIX-lea. Aceste clădiri erau toate “frumoase”, în înțelesul autentic al cuvântului. Erau întocmite după un plan chibzuit, erau utilitare, dar fără cruzime și mai ales fără ostentație, erau clădiri făcute cu bun gust și bun simț. Am făcut o comparație cu actualele case și anexe ale bogătașilor zilei, ale “neamului prost” ajuns în fruntea bucatelor. M-am gândit la bunkerele construite de neo-ciocoimea românească de azi și la sinistrele exchibitionisme obscene în care viețuiesc, bântuiți de coșmare și droguri, celebritățile Hollywood. Această comparație ilustrează declinul general al omenirii, coborârea în nesimțire, în îngroșarea sufletească și, în consecință, în lipsa de rost.

Putem vedea, sub ochii noștri, cum o supra-putere, se desface, cum sistemul pe care s-a întemeiat, osificat și anchilozat, nu mai este capabil să se reinventeze, să se adapteze la mersul vieții. Iar aici trebuie să fim foarte bine înțeleși.

Cu cât o “civilizație” va fi mai materialistă,mai cosumatoristă, mai egoistă, deci mai îndepărtată de rostul REAL al timpului istoric, sfârșitul ei va fi mai hidos. Căci Rostul timpului istoric este strădania spre mântuire, strădania de a afla drumul și a urma drumul care ne poate reîntoarce în ‘Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Personal pot ilustra cele spuse mai sus prin exemplul bunicilor mei materni.

Bunicii mei materni,Colonelul K.u.K(armata Austro-Ungară,armata cesaro-craiasca) Romulus Boldea și soția sa, Otilia, născută Bauer,germani din Bijeljina (Bosnia), și-au încheiat zilele în satul strămoșilor mei, Borlovenii-Vechi din Valea Almăjului,Banat.

Fără îndoială că au avut beneficiul de a trăi într-o casă generoasă și în declinul, care era încă suficient și decent, al unei gospodării care, fusese, înfloritoare. Dar existența lor a fost dominată de amurgul unei vremi complexe. În Borloveni, sub nemiloasele lovituri ale bestialului sistem comunist, amurgeau ultimele reflexe al “împărăției cesaro-crăiești” și amugea viața tradițională a satului românesc. Dar acele vremi amurgeau lin și în bună măsură, acel amurg, părea un rămas bun și o mângâiere de pe urmă, din partea unui timp rodnic și bun.

Aceste stări încă existau, dar în amurg, și ultimele lor “roade” încă se mai adunau în viața oamenilor și, în acest caz, în viața bunicilor mei.

Tot ceea ce ei consumau era produs în casă și din ceea ce mai era în posesia acelei case. Pâinea era făcută din făină provenind din grâul celor câtorva “parcele” rămase în posesia casei în “luncă”. Acel grâu era măcinat la moară cu piatră mânată de roată “orizontală, cel mai simplu sistem de moară și o adevărată noțiune în Almaj. Făina era cu totul integrală, pâinea care rezulta era neagră și nespus de gustoasă. Untul era făcut din laptele vacii din grajdul casei. Era făcut într-un vas special (cred că se numea “badani’). La fel brânza, venea din “vama” de lapte de oaie ce se cuvenea casei pentru oile care pășteau în câteva grădini,rămase în posesia casei. Mierea venea din “vama” pentru caii lăsați să pășuneze în pădurea de cultură de salcâm, ”băgrin”, ce străjuia casa. Țuica, ’răchia”, de cea mai bună calitate, era făcută din prunele adunate din grădinile casei. Iar carnea provenea din porcii crecuti lângă casă.Modul de preparare era încă cel artizanal și cel care îi prepară, ”piemul” Tonny Ruszichka,era un adevărat maestru.Șuncile afumate erau egale în calitate cu cel mai bun “prosciutto’ pe care l-am mâncat.Lemnul de încălzit casa provenea din “zabranele” casei. Consumul unor produse, eminamente organice și artizanale, este un lux la care doar câțiva oameni se mai pot gândi astăzi. Dar atunci asta era încă viață obișnuită. Era o gospodărie autarhică și aflată în asediu sălbatec din afară. Dar o gospodărie care a rezistat, câtă vreme bunicii mei au trăit. Mă gândesc că acesta conștiința a “asediului” l-a făcut pe Romulus Boldea să se împotrivească până când a închis ochii la gândul introducerii de lumină electrică în casă sau, încă mai violent, la ideea unui televizor. Era o lume în amurg, dar într-un amurg generos. Un amurg al unei vremi cu rost, al unei vremi în care Credința în Dumnezeu era parte esențială a vieții, un amurg care merită să fie păstrat în memorie.

Ceea ce trăim astăzi este un amurg urât, înfricoșător și care vestește un “răsărit” încă mai sinistru. Un “răsărit” , ai cărui inițiatori îl doresc să fie al întunericului,al spaimei, al satanismului. Încă mai avem posibilitatea de a îi sta împotriva. Nu încleștându-ne pe această vreme a globalismului sordid, ci respingând-o cu scârbă.

Pentru a avea rost și nădejde în ziua de mâine, trebuie să privim spre Dumnezeu, Cel în Treime mărit și în Ortodoxie închinat, Cel care este același: ieri, azi, întotdeauna.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amurg de vremi” →

Al. Florin ȚENE: Doamne, când a trecut atâta vreme

Doamne, când a trecut atâta vreme

31 de ani de la Revoluția Română

Doamne, când a trecut atâta vreme

Din clipele, acelea, eroice și grele?

Eroii noștri ajunși stindard și steme,

Veghează astăzi din lumina unei stele.

Doamne, când a trecut atâta timp?

Ca arborii retezați în două

Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp

Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,

“Stâlpii împușcați” vibrează a dor,

Tinerii noștri rămân în cuvinte

Ne pun aripi de vise pentru zbor.

Ninge ca în balade peste burgul tăcut

Peste monumentele de bronz și plânge

Frigul iernii ce-i este armă și scut

Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

Faptele eroilor prin timp se-ntemeiază

Cum înțelepciunea în taina lui Iisus

În acest mileniu, rotund, în amiază

Crucea noastră, prin ei, urcă mai sus.

În drumul meu de faptă pe poteci de gând

Mă întorc la voi, cuvânt fără hotar,

Cum se întoarce roua în iarbă lăcrimând

Și-n dorul ei de casă, corabia de far.

Vă plâng mamele, logodnicele și frații,

Sevele toamnei în lut pe dedesubt,

Și ochii ațintiți în viitor ai unei nații

Lanțurile dictaturii cu voi le-au rupt.

Ninge peste Cluj cu ambiguă lumină,

Noi vărsăm ochii înapoi,

Închiși în sine ca seva în tulpină

Cum moartea naște dintre noi eroi.

Din eroismul vostru, vecin cu învierea,

Ne bucurăm de libertate și selectiv

Lăsăm mileniu să ne lumineze tăcerea

Când veșnicia voastră e-un dor definitiv.

Se aude timpul cum dreptate cată

În lumina bronzului ce tot suie,

Eroii cu dalta dragostei de țară, dintr-odată,

Se cioplesc în noi veșnică statuie.”

––––––––––

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

18 decembrie 2020

Miguel Alejandro Valerio: In Memoriam

In Memoriam

pentru Kevin, 1983-2012

Et copiosa apud eum redemptio
Psalm 130

Azi-dimineață, moartea

a venit după tine.

Cine a trimis-o?

Tu, Milostive Doamne?

Nici un clișeu sau vers

nu este în măsură să consoleze

atunci când moartea bate

la ușa greșită

la trei dimineața.

Miguel Alejandro Valerio (Republica Dominicană)

Traducere : Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***
Esta mañana la muerte/vino por ti. / ¿Quién la mandó? / ¿Tu, Dios misericordioso? //

No hay cliché o verso/que consuele/cuando la muerte/llama a la puerta equivocada/
a las tres de la madrugada.

Maria FILIPOIU: CONCURS – E CREDINȚĂ ȘI-I CRĂCIUN…

E credință și-i Crăciun, să fii omule mai bun!

„Primii fulgi de nea s-au așternut în calea noastră, pământul își doarme somnul binemeritat, iar noi ne pregătim să întâmpinăm Sărbătorile de Iarnă cu suflet curat, cu bucurie și cu daruri pentru cei dragi.

Tradițiile și obiceiurile de iarnă, păstrate și transmise din moși strămoși, ne vor încânta, ca de fiecare dată, inimile și sufletele în prag de sărbători.

Pentru că dorim să ne fiți părtași în a dărui bucurie, vă invităm să luați parte la concursul datinilor și obiceiurilor noastre străbune pentru a trăi Bucuria Crăciunului alături de Eminescu „sfântul preacurat al versului românesc”

Sunt admise creații literare: poezie, proză, grafică și pictură.

Concursul se va desfășura în perioada: 04 -14 decembrie 2020, când se vor anunța și câștigătorii.

Fiecare concurent va putea posta o singură creație.

Multă inspirație!”

Organizatorii…

Am participat la Secțiunea Poezie și împărt bucuria de premiant cu prietenii și cititorii care îmi apreciază crațiile.

Felicitări organizatorilor, câștigătorilor și participanților!

Mulțumiri juriului pentru premiul acordat!

Sărbători binecuvântate și gânduri inspirate, tuturor!

La mulți ani cu sănătate și cât mai multe realizări!

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: CONCURS – E CREDINȚĂ ȘI-I CRĂCIUN…” →

Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune

Timpurile, anotimpurile și…binecuvântarea

„Este o binecuvântare ca omul să-și verifice corect timpul, să găsească puțin timp să se odihnească în rugăciune, să-I consacre puțin timp lui Dumnezeu și să învețe să se roage. În cadrul vieții de zi cu zi întâlnim multe greutăți și dezamăgiri, mulți tineri se găsesc într-un impas, multe semne de întrebare și probleme există în sufletele oamenilor și mult stres. Mai există și acest întunerec ce intră în sufletul tânăr, făcându-l să nu știe el însuși cine este, ce face și încotro se îndreaptă, să nu știe ce vrea de la el și de la viață. TOATE ACESTEA SE VINDECĂ ATUNCI CÂND OMUL ÎNCEPE SĂ-ȘI VALORIFICE CORECT TIMPUL ȘI SĂ SE ROAGE”.

+ + +

„Fiecare cuvânt pe care-l trimiteți în lume va zidi sau va dărâma. Va înălța piscuri de lumină sau vă va face să se deschidă prăpăstii în întuneric. Va stârni binecuvântări sau blesteme înfricoșătoare. CU CE VOM ÎMBOGĂȚI NOI CHIPUL DE LUMINĂ ȘI DE VIS AL LUMII? CU CE VOM SPORI NOI ARMONIA ȘI FRUMUSEȚEA VIEȚII? CU CE VOM ADÂNCI NOI TAINA CEA MARE DIN INIMA UNIVERSULUI?”

+ + +

„Pe lângă anotimpuri noi avem timpurile și avem apoi zilele și nopțile. Fiecare cu frumusețea lor. Ne învârtim așa, ca într-o carte și deslușim numai bucurii. Exact așa cum un tată care îi reprezintă copilului diverse mijloace de a-l distra, de a-i face bucurii. Exact așa face Dumnezeu cu noi și-i păcat că nu suntem întotdeauna conștienți de acest lucru, cum de altfel nici copilul nu este conștient de bucuriile pe care i le face tatăl sau mama. El crede că așa trebuie să fie. Abia atunci când nu mai are cine să-i facă bucurii, abia atunci începe să plângă: Unde-i tata, unde-i mama?” Abia după ce tata și mama s-au înstrăinat puțin. Tot așa cu Dumnezeu: După ce L-am pierdut, și necazurile ne-au încolțit, ne dăm seama de marea pierdere suferită!”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune” →

Al. Florin ȚENE: „Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevărul” despre revista FAMILIA

Khaleg Hosseini avea dreptate când a scris aforismul din titlu acestui articol, fiindcă el se potrivește de minune cu neadevărurile ce circulă în presa românească despre desfințarea revistei FAMILIA din Oradea.

Am citit cu uimire în diferite ziare și siteuri, inclusiv pe prestigiosul siteu al UZPR-ului articole scrise cu mânie proletară că revista FAMILIA va fi desființată prin hotărârea lui Ilie Bolojan, fostul primar al urbei de pe Crișul Repede, actualul președinte al Consiliului județean Bihor. Nimic mai fals. Este un adevăr spus pe jumătate. Revista Familia a lui Iosif Vulcan nu se desființează, redacția trece sub oblăduirea bibliotecii Județene „Alexandru D. Xenopol” Arad, păstrându-se colectivul de redacție, iar partea contabil-administrativă a revistei v-a fi preluată și susținută de sectorul contabil al Bibliotecii arădene.Este o mișcare inteligentă, prin care colectivul de redacție este degrevat de unele obigații și se poate ocupa de redactarea revistei, înbunătățiindu-i calitatea editorială și de conținut.

„Îmi pare rău că ziariști cu state vechi în domeniu își pun semnătura pe articole voit dezinformatoare, așa cum făceau, probabil, în regimul de tristă amintire. Sau aceștia se încadrează în ceea ce spunea Galileo Galilei: “Toate adevărurile sunt ușor de înțeles după ce sunt descoperite; problema este să le descoperi. “

—————————

Al. FLORIN ŢENE

Cluj-Napoca

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Poesis

DE CÂTE ORI…

Mă uit pe străzi și totul e pustiu

încă o zi ca ieri…

Mă simt ca-ntr-un cavou închis

aud doar respirația și inima cum bate

Și când pe străzi mai văd trecând

în grabă câte-un om

șimt frica-n el

și ochii lui sunt goi…

De boală grea și suferinți

se sperie tot natul

și-acum se roagă la cei sfinți

sa apere Banatul.

Să apere Banatul

și Țara Românească

de crunta boala ce-i afară

ce vrea să mistuiască.

Sunt doctori în spitale,

ce vor sa ne salveze

sunt polițiști pe străzi,

ce vor sa protejeze.

Dar fiecare dintre noi

ar trebui să știe

căci suntem singurii

ce ne putem salva

de-aceasta pandemie…

BUNICII

Miroase a iarbă proaspăt cosită

și de departe vine un fum

dintr-un cuptor…

O vatră bătrână, coace o pâine

cu un miros îmbietor.

Trec mai departe, ulița-i goală

nici un copil nu saltă pe ea

o liniște mută e așternută

în satul pustiu ce odinioară

erau cu toții pe-afară …

Care de care mai vorbăreți

ce mișunau prin curți și ogoare

mă uit înspre casa cu porți de aramă

ce odată, de mult ai mei bunici

mă-așteptau ca să vin…

Nici o mișcare, totu-i pustiu

intru pe poartă, câinele latră

și-i semn că ma ceartă

că n-am mai trecut pe acolo de mult…

Merg mai departe în curtea în care

am învățat să merg în picioare,

unde odată mi-am petrecut

copilăria ce iute-a trecut…

Și-n prispa casei văd că apar

doi bătrânei ce abia se târau

semn că auzeau pe afară cum latră

câinele de zor.

Cine-i acolo? Se-ntreabă în șoaptă

spre mine …lung privesc tăcuți.

Nu le venea să creadă

că am venit la ei acum

sa îi mai văd o dată.

În brațe i-am cuprins cu dor

și-o lacrima nebună

s-a scurs de pe obrazul meu,

pe mâna lor străbună.

Îmbătrâniți de vreme și de trai,

cu ochii blânzi și mersul legănat

m-au luat de mâna și-n casă m-au băgat.

De bucurie și de dor

au scos ei pâinea caldă din cuptor,

și tot ce-n casă aveau, pe masa ei au pus.

Le-am spus că nicăieri nu mi-e mai drag

decât atunci când calc al casei prag

și-i întâlnesc pe ei, chiar și bătrâni

pe bunii mei, bunicii mei cei buni.

CONVINGE-MĂ CĂ NU-I AȘA

Am auzit și am citit că-n lume de mult…

au fost războaie…

Ce se purtau cu arme,

și nu aș fi crezut,

că-n viața mea s-apuc ca să trăiesc,

așa război ce fură viețile omenești

dar nu cu arme după cum vedeți.

Când a-nceput, am zis că o sa treacă,

că nu durează boala asta grea,

decât o săptămână, două poate

și viata de la capăt o vom lua.

Dar nu a fost să fie doar așa

căci s-a extins pe tot pământul

ța fel cum bate toamna vântul

și ia cu ea și tineri și bătrâni

ne lasă muți de spaimă și nebuni.

Și disperarea ne cuprinde

când tot auzi în fiecare zi cum mor

cu zecile și sutele de oameni

Pe tot Pământul … este îngrozitor.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Poesis” →