Alexandru NEMOIANU: Amurg de vremi

Amurgul unei anume “vremi”, epoci istorice, este întotdeauna trist, nostalgic, pentru cei care privesc din perspectiva timpului și cel mai adesea violent și sângeros, pentru cei care trec prin acel amurg.

Cu ceva timp în urmă am privit la conace și case de vânătoare ale nobilimii din veacul al XIX-lea. Aceste clădiri erau toate “frumoase”, în înțelesul autentic al cuvântului. Erau întocmite după un plan chibzuit, erau utilitare, dar fără cruzime și mai ales fără ostentație, erau clădiri făcute cu bun gust și bun simț. Am făcut o comparație cu actualele case și anexe ale bogătașilor zilei, ale “neamului prost” ajuns în fruntea bucatelor. M-am gândit la bunkerele construite de neo-ciocoimea românească de azi și la sinistrele exchibitionisme obscene în care viețuiesc, bântuiți de coșmare și droguri, celebritățile Hollywood. Această comparație ilustrează declinul general al omenirii, coborârea în nesimțire, în îngroșarea sufletească și, în consecință, în lipsa de rost.

Putem vedea, sub ochii noștri, cum o supra-putere, se desface, cum sistemul pe care s-a întemeiat, osificat și anchilozat, nu mai este capabil să se reinventeze, să se adapteze la mersul vieții. Iar aici trebuie să fim foarte bine înțeleși.

Cu cât o “civilizație” va fi mai materialistă,mai cosumatoristă, mai egoistă, deci mai îndepărtată de rostul REAL al timpului istoric, sfârșitul ei va fi mai hidos. Căci Rostul timpului istoric este strădania spre mântuire, strădania de a afla drumul și a urma drumul care ne poate reîntoarce în ‘Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Personal pot ilustra cele spuse mai sus prin exemplul bunicilor mei materni.

Bunicii mei materni,Colonelul K.u.K(armata Austro-Ungară,armata cesaro-craiasca) Romulus Boldea și soția sa, Otilia, născută Bauer,germani din Bijeljina (Bosnia), și-au încheiat zilele în satul strămoșilor mei, Borlovenii-Vechi din Valea Almăjului,Banat.

Fără îndoială că au avut beneficiul de a trăi într-o casă generoasă și în declinul, care era încă suficient și decent, al unei gospodării care, fusese, înfloritoare. Dar existența lor a fost dominată de amurgul unei vremi complexe. În Borloveni, sub nemiloasele lovituri ale bestialului sistem comunist, amurgeau ultimele reflexe al “împărăției cesaro-crăiești” și amugea viața tradițională a satului românesc. Dar acele vremi amurgeau lin și în bună măsură, acel amurg, părea un rămas bun și o mângâiere de pe urmă, din partea unui timp rodnic și bun.

Aceste stări încă existau, dar în amurg, și ultimele lor “roade” încă se mai adunau în viața oamenilor și, în acest caz, în viața bunicilor mei.

Tot ceea ce ei consumau era produs în casă și din ceea ce mai era în posesia acelei case. Pâinea era făcută din făină provenind din grâul celor câtorva “parcele” rămase în posesia casei în “luncă”. Acel grâu era măcinat la moară cu piatră mânată de roată “orizontală, cel mai simplu sistem de moară și o adevărată noțiune în Almaj. Făina era cu totul integrală, pâinea care rezulta era neagră și nespus de gustoasă. Untul era făcut din laptele vacii din grajdul casei. Era făcut într-un vas special (cred că se numea “badani’). La fel brânza, venea din “vama” de lapte de oaie ce se cuvenea casei pentru oile care pășteau în câteva grădini,rămase în posesia casei. Mierea venea din “vama” pentru caii lăsați să pășuneze în pădurea de cultură de salcâm, ”băgrin”, ce străjuia casa. Țuica, ’răchia”, de cea mai bună calitate, era făcută din prunele adunate din grădinile casei. Iar carnea provenea din porcii crecuti lângă casă.Modul de preparare era încă cel artizanal și cel care îi prepară, ”piemul” Tonny Ruszichka,era un adevărat maestru.Șuncile afumate erau egale în calitate cu cel mai bun “prosciutto’ pe care l-am mâncat.Lemnul de încălzit casa provenea din “zabranele” casei. Consumul unor produse, eminamente organice și artizanale, este un lux la care doar câțiva oameni se mai pot gândi astăzi. Dar atunci asta era încă viață obișnuită. Era o gospodărie autarhică și aflată în asediu sălbatec din afară. Dar o gospodărie care a rezistat, câtă vreme bunicii mei au trăit. Mă gândesc că acesta conștiința a “asediului” l-a făcut pe Romulus Boldea să se împotrivească până când a închis ochii la gândul introducerii de lumină electrică în casă sau, încă mai violent, la ideea unui televizor. Era o lume în amurg, dar într-un amurg generos. Un amurg al unei vremi cu rost, al unei vremi în care Credința în Dumnezeu era parte esențială a vieții, un amurg care merită să fie păstrat în memorie.

Ceea ce trăim astăzi este un amurg urât, înfricoșător și care vestește un “răsărit” încă mai sinistru. Un “răsărit” , ai cărui inițiatori îl doresc să fie al întunericului,al spaimei, al satanismului. Încă mai avem posibilitatea de a îi sta împotriva. Nu încleștându-ne pe această vreme a globalismului sordid, ci respingând-o cu scârbă.

Pentru a avea rost și nădejde în ziua de mâine, trebuie să privim spre Dumnezeu, Cel în Treime mărit și în Ortodoxie închinat, Cel care este același: ieri, azi, întotdeauna.