Anca-Maria DAVID: Noian de negru

Noian de negru

 

Noian de negru acoperă crengile,
Se zbate sufletul între nuiele,
E frig și bate vântul printre frunze
Și dintr-o dată o liniște se așterne,
Se aude doar tăcerea dintre umbre
Și ropotele cailor se aud în depărtare,
Foșnind frunzele-n cale, izbind pământul cu copite goale.
Frunzele sunt în cădere liberă
Și nu apucă zorile, vine iarna cu ninsorile,
Se agață viscolul de ramuri
Și clopotele se aud cum bat din ce în ce mai tare,
Anunță vremuri tumultoase, cu iubiri canceroase,
Ura se sădește în cuvinte,
Iar iubirea dispare printre morminte.

———————————-

Anca-Maria DAVID

24 septembrie, 2018

Carmen CIORNEA: La hotarul dintre eu și tu

LA HOTARUL DINTRE EU ȘI TU

 

Am adormit. Aici. Pitulată
în căldura visului
la hotarul dintre eu și tu.

 

Se arată sângele
prin trupul pâinii.

 

Luminile din cuvinte
scutură în sine
întru rodnicie
eterna sămânță a lui ”a fi”
în cer nu pe pământ.

 

(Dar dincolo de vis ce e?)

 

Nu mă treziți!

 

De abia acum îndrăznesc să ascult
martorul mut al întruchipărilor
facerii, înălțării și morții
hotarului dintre eu și tu.

——————————

Carmen CIORNEA

23 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Dansând în ploaie

O lumină prelungă, albă, se frânse de-a lungul orizontului, urmată de o tăcere înfricoșată… apoi un tunet care clătină temeliile cerului și ale pământului. Zgomotul fu atât de puternic încat mi se înfundară urechile. Abia reuși să îți citesc de pe buze și din ochi chemarea înfricoșată:

– Să fugim!

Rămăsesem stâlp de sare, precum soția biblicului Lot, privind spre câmpiile Sodomei…

Te-ai întors după doi pași și înfingându-ți unghiile în mâna mea stângă m-ai târâit după tine, luându-te la întrecere cu tunetele dezlănțuite din tobele cerului.

– Să fugim!

Un fior dureros mă străbătu din creștet până în tălpi, dezmorțindu-mă. Alergam cu un pas în urma ta, strângându-ți degetele delicate.

Păreai în rochia vaporoasă de vară o velă roșie, agățată de mine, catarg gata să se frângă. Aleea parcului se termina brusc în marginea pădurii din apropiere. Parcă plonjasem într-un ocean verde ale cărui valuri ne trăgeau înspre adâncuri. Crengile de deasupra noastră se frământau în bătaia puternică a vântului, gata să se rupă în orice moment. Vârtej de frunze verzi si uscate ne învăluia, ca o furtună de nisip. Pe cărarea bătătorită de urmele animalelor începură să cadă primele picături. Crenguțe uscate ni se frângeau sub picioare…

Alergam gâfâind, simțind că nu mai pot respira; nădușeala acelei zile toride îmi uscase gâtlejul. Ajunși la o răscruce de cărări, în mijlocul unei poienițe străjuite de tufe de mur grele de rod, ți-am eliberat mâna privind năuc. Udate de picăturile de ploaie, fructele de un negru lucios păreau sute, mii de ochi ce ne priveau iscoditori, ca într-o vrajă.

Picăturile deveneau tot mai dese, mai mari, parcă prevestind potopul.

– Ajută-mă!, mi-ai șoptit așezându-mi mâna dreaptă după cap. Am înțeles; ca o mângâiere, mâna mea coborî desfăcând fermoarul. Asemeni unui foc ce arsese mocnit izbucnind la deschiderea ușii, ai erupt…

Ridicând mâinile înspre crengile ce parcă te căutau, ai început să dansezi. Dansezi?…Nu, nu era dans, era ritual, magie… Părul eliberat din strânsoarea cocului ți se revărsa pe spatele dezvelit și pe umeri asemeni Niagarei. Când te învârteai, aruncai perdea de stropi grei… Când te mlădiai, păreai o flacără roșie, în luptă cu picăturile ploii. Ba te înălțai, părând că vei cuprinde pădurea, ba te domoleai, doar o pâlpâire, spre a renaște din nou, întețită de privirile mele lacome.

Dezlănțuit total, cerul părea să se prăbușească peste noi. Poienița era străbătută de pâraie mici în care tălpile tale plescăiau nesătule de dans.

Când se domoli puțin, ai alergat spre mine ridicându-mă de pe cioata pe care odihnisem.

– Auzi?…sirtaki!…mi-ai șuierat printre coralii imaculați ai dinților, dezlipindu-ți o șuviță lipită pe ochi.

Erai udă, dar fierbinte ca un cazan încins. Simțeam că prin vene îți curgea lavă.

Nu știam să dansez, dar văzusem filmul lui Cacoyannis de sumedenie de ori. Am început să dansăm acompaniați de picăturile ploii.

Când te apropiai de mine, ochii tăi păreau mure, jăratec căprui ce mă aprindea. Priveam adânc înlăuntrul tău, citind următoarea mișcare. Te lipeai de mine precum rochia de culoarea macilor de trupul tău fremătând precum crengile stejarilor.

Ploaia se întețea din nou, dar tu erai tot mai lentă, te cuibăreai în brațele mele, tremurândă.

– Acoperă-mă, mi-ai șoptit mușcându-mi buza de jos, înflorind-o cu un bob de rouă sângerie.

Te-am așezat pe frunzele căzute în toamna trecută. Când ți-am eliberat umerii și sânii, pielea ta arămie emana aburi. Te-am acoperit cu propriul trup sorbindu-ți de pe pleoape picăturile de apă.

Te frământam pe covorul de frunze eliberându-te de rochia ce ateriză peste pantofii rușinați.

Simțeam o senzație între zbor și cufundare în ape. Erai vârtej, absorbindu-mă. Nu îmi doream altceva decât să mă afund tot mai adânc, să caut perla tainică a fericirii. Nici nu știam dacă gemetele ce îmi penetrau timpanul erau ale pădurii ori ale tale.

Mi se părea continuarea la un nivel superior, lăuntric, al dansului, o coregrafie a lutului din noi pe scena lutului de sub noi, acoperită de covorul frunzelor uscate.

Păream fiecare prizonierul celuilalt, născând din strânsoarea dureroasă a îmbrățișărilor, sentimentul totalei eliberări.

Eu eram tu și tu erai eu, două entități unite într-un singur trup.

– ,,Eu sunt lut, tu ești ploaie,
Eu sunt ploaie, tu lut,
Rug aprins, vâlvătaie,
Doi fugari de trecut.”

Îți șopteam aceste versuri, scrise cu o săptămână în urmă cu sentimentul trăirii unui deja vu. Îmi venea să le scrijelesc pe scoarța copacilor, spre eternă aducere aminte.

Cu ultimele puteri, te arcuiai ca o punte peste cenușa frunzelor de sub noi.

– Ajunge, ai șoptit înflorindu-mi celălalt colț al buzei…S-a oprit ploaia!

Aveai dreptate. Printre frunzișul picurând, se vedeau frânturile unui curcubeu, sprijinit pe vârfurile copacilor. Ne-am desprins cu mișcări lente, sorbindu-ți de pe buze ultimele picături scurse din păr. A trebuit să stoarcem rochia ce șiroia de apă…

Din nou păreai o velă, gata de drum.

–  Ne întoarcem?…am întrebat cu regret, strângându-te la piept.

– Da, ai răspuns zâmbind. Dar nu fii trist…vara aceasta se anunță a fi ploioasă. Iar eu, ai continuat privindu-mă în ochi, voi dansa pentru tine în fiecare ploaie.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

24 septembrie, 2018

Vasile COMAN: Nu-i nimeni, acasă, la tata…

Nu-i nimeni, acasă, la tata…

 

Nu-i nimeni acasă la tata,
Paragină-i toată ograda,
Demult se duse şi mama
Pierită de tot e livada.

 

Un tei la poartă-i hotar
Cu crengi aplecate a rugă,
Ce plânge de dor în zadar
De tainica lume pe fugă.

 

Şi ochiul fântânii e gol
E strâns în piatra tăcerii,
Muşcata-i uscata-n pridvor
Căzută-n negura vremii.

 

De-acum zăvorâtă e poarta
Se doarme demult în țărâni
Nu-i nimeni, acasă, la tata
Nici umbra bietelor mâini.

 

La casa cu două ferestre
De-acum e stinsă lumina,
Visat-am cândva o poveste…
Nu-i nimeni…să-mi facă cu mâna…

——————————–

Vasile COMAN

Fânari/Ploieşti

15 septembrie/ 23 septembrie 2018

Florentina SAVU: Toamnă împărătească

TOAMNĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

 

Uite, astă-noapte toamna am visat,
Era îmbrăcată precum o prințesă,
Purta un mantou lung și colorat,
Căuta de zor chiar a mea adresă,

 

Avea pentru mine un dar nesperat,
O scrisoare dragă, un răspuns visat
Dintr-o vară dulce în care-am sperat
Să prind trenul vieții, tren accelerat!

 

Ea, maiestuoasă, mi-a întins misiva
Și-apoi a plecat în rădvanul său,
Mă rugam la zei, ba chiar și la Shiva,
În ea să nu fie vești triste, de rău…

 

Îmi doream din suflet iubirea s-o aflu
Chiar dacă acuma vara-mi se trecuse,
Chiar de toamna vieții-și adusese staffu’
Și privirea, și ea, mi se aburise…

 

Și-am aflat citind-o dintr-o răsuflare,
Că singurătatea-mi curând s-o sfârși,
Că veni-va mâine, răsărind din zare,
Acel ce în toamna-mi mult mă va iubi,

 

Pe rugina frunzei vor învia visuri,
În ninsoarea lor s-or naște culori,
În dansul nebun vor izvorî bisuri
Și sub tălpi flămânde se vor naște flori!

 

Nebunia mea atinsese culmi
Și parcă în piele nu-mi mai încăpeam,
Alergam aiurea pe-aleea cu ulmi
Și planuri nescrise în gând făuream…

 

Priveam peste zare cu ochi ca de vultur,
Așteptam cu dor vis să se-mplinească
Și nerăbdătoare dam tur după tur…
Toamna asta fi-va toamnă împărătească!

———————————–

Florentina SAVU

23 septembrie, 2018

Mariana POPAN: Credinţa, dincolo de noi

Credinţa, dincolo de noi

 

Dincolo de raza lunii,
Măi timidă-n zi apusă,
A fost raza soarelui…
Dar de frig, a fost cam dusă…

 

Dincolo de clipa serii,
Peste vârf de culmi din munţi,
Am privit pe-aripa rece
Vântul toamnei dintre punţi.

 

Dincolo de clipa nopţii,
În curând, ea răsărind,
Observat-am clipa sfântă
Din credinţa-mi retrăind.

 

Dincolo de noi, privirea
Ce nu vede c-altădat-
Lasă inima s-asculte
Al tăcerii cânt…uitat…

 

Dincolo de raţiune,
Mai puternic ca-n trecut
E-al credinţei glas şi-i sigur
Despre ce s-a petrecut.

 

Dincolo de firea vremii,
Noi suntem precum am fost:
Suflete umane-n lumea,
Ce se-arată cu folos,

 

Despre existenţa firii,
Care,-n fiecare clipă,
Cu credinţă omul paşnic
Stă prea demn, pe-a lui aripă.

 

Ce-ar putea să fie-n timpuri,
Fără limite şi-n loc,
Decât un răgaz de-odihnă
Şi-un gând vechi, reprins de toc?

 

Ce-ar putea să ne mai spună,
Când iertarea-l învrăjbeşte
Pe un veritabil om?
Asta, Domnul îşi doreşte.

 

Noi să fim precum credinţa:
Din dureri, iar renăscând,
Cum nimic nu ne opreşte
S-ascultăm de Domnul sfânt!

 

Toţi să fim cum suntem astfel:
Pretutindeni, cam la fel,
Cu credinţă, deşi unii
Ne-ar cam diferi niţel.

 

Ce nimic, oriunde-n lume,
Se observă ne-nţeles,
Totul e un strop din toate,
Cum un strop eu am ales.

 

Să nu vrem alese trepte!
Căci din treptele urcate,
Noi voim să fie-n lume,
Câte-un strop cam de la toate!

 

Cum nimic a fost acel
Moşnegel „prea gârbovit”,
Universul-i deget mic
Din ce-au vrut toţi şi …
… nimic nu au găsit…-

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

23 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Adoratei mele…

Adoratei mele…

Ce bine știi să îmi asculți tăcerea…
Cum te-nfiori când te ating, virgină…
Mi te descoperi plină de lumină
Și când m-afund în tine,-ți simt durerea…

 

Cântând în șoapte sentimente pure
Cum mă alinți și mi te dărui toată…
Îmi este dor de tine, adorată…
Umbrește-mă, frumoasa mea pădure!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

23 septembrie, 2018

Silvia URLIH: Dar știu!

DAR ȘTIU !

 

Când
am venit pe lume,
legată de lumină,
eu am crezut o clipă,
că sunt
asemeni ei,
dar,
n-am știut că-n viață,
îmi voi fi eroină,
cum n-am știut că soarta,
mi-e scrisă
de condei.

Ursita șușotește
că-mi sunt
copacul viu,
că rădăcina mea-i răsad
din infinit,
că frunzele mă dor,
pentru că…
mi-e târziu,
că…
în curând voi merge,
de unde
am venit.

 

Mă-ntreb
unde mi-e casa,
cine îmi sunt părinți,
mă-ntreb de rădăcina
și-a regăsit
pământul,
dacă în asfințit
e rai,
dacă sunt sfinți,
dar știu că n-oi muri,
căci
templul mi-e mormântul.

—————————

Silvia URLIH

23 septembrie, 2018

Anatol Covali: Cât timp !…

Cât timp !…

 

Cât timp a trecut ! Incredibil !
Alaltăieri parcă a fost
măcelul acela oribil
ce nu a avut niciun rost.

 

Căci, iată, la fel este totul,
stăpânii-s aceiaşi, ci doar
schimbat-am la cârmă despotul
punând unul mai panglicar.

 

Că liberi suntem e-o minciună.
Trăim izolaţi şi închişi
în carcera asta străbună,
de-o viaţă stupidă ucişi.

 

Trec anii pe rând şi speranţa
cerşeşte în zdrenţe plângând,
scuipată mereu de-aroganţa
călăilor care ne vând.

 

Şi-o cruntă tristeţe e-n toate,
căci mulţi nu mai credem deloc
că-n viaţa aceasta se poate
s-avem şi un dram de noroc !

1992

————————————–

Anatol COVALI

București