Dragii mei enoriași!
Sfintele Sărbători ce vin să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii!
La mulți și fericiți ani!
*
Colindatul. Doamne, ce frumos era în sat la noi în Ajunul Crăciunului! Colindatul se făcea în două etape. Prima era dimineața. Atunci era ,,colindatul într-ai mici”. La capătul fiecărei mahalale a satului, – Linia Cocoanei, Luchești, Rolești, Memești sau Mucești, excepție făcând Dealul Corbului -, se adunau copiii mai mici ai acelei mahalale. Când se adunau toți, porneau în grup, apoi formau un șir lung, în funcție de rezistența fiecăruia și colindau mahalaua. Erau înarmați cu câte un săcuiel, alții cu câte o traistă ce le era agățată de gât și atârna până la pământ. În mâini purtau câte o colindă de alun, pregătită cu câteva zile mai înainte. Colindătorii alergau, strigând cât îi țineau plămânii: ,,Ha, ha, ha, ha!”
Colinda se pregătea astfel. Se lua din pădure un alun tânăr de un an, gros cam cât un deget de bărbat, se curăța de coajă, apoi se acoperea cu tei de coajă de salcâm, în așa fel ca să rămână descoperite doar niște romburi. Astfel pregătită colinda, se punea în flacăra unui foc anume aprins în mijlocul curții și se afuma. Când înnegrea bine, se desfăcea teiul și pe locul unde fusese el înfășurat colinda era albă, iar romburile erau negre afumate. Dacă te uitai bine, romburile pe de o parte și spațiile dintre ele pe de altă parte formau adevărate coloane ale infinitului în miniatură.
În urma colindătorilor veneau unii părinți, bunici sau frați mai mari ai acestora. Erau gata să intervină în orice moment, ca să ajute pe câte un colindător mai mic, mai neputincios, dar nu se dădeau la o parte când era vorba să primească ei înșiși colindeți. Colindătorii mergeau din poartă în poartă și nici o gospodărie nu era scutită de vizita lor, oricât de săracă ar fi fost. Gospodarii ieșeau la poartă sau la portița prispei cu coșul plin de colăcei(colindeți) și împărțeau câte unul fiecărui colindător. Erau câte unii care dădeau câte un biscuit, alții dădeau mere, alții chiar câte un pahar cu vin celor ce voiau să bea. Doamna preoteasă dădea întotdeauna câte cinci biscuiți.
Etapa a doua a colindatului se petrecea seara. Era colindatul ,,în cei mari”. Pe la ora 15, ne adunam copiii mai mari din mahalalele menționate, cu excepția celor din Dealul Corbului, în Mucești, la capătul satului. Când ne adunam toți, cel mai în vârstă dintre colindători dădea startul și porneam, care mai de care. Colindatul se derula după aceeași rânduială, numai că cel care ajungea cel dintâi, de cele mai multe ori cel mai în vârstă, cel mai puternic, cel mai rezistent, intra în ,,odaie” și ,,bătea vatra”. Cu colinda bătea în vatră și făcea urări de bine și de spor gospodarului. Pentru această osteneală primea în dar ,,colacul de Dumnezeu”, un colac mare, rotund.
În Dealul Corbului, mahala mai depărtată de restul satului, colindatul se derula numai seara, chiar pe întuneric.
Am participat mulți ani la colindat. Niciodată n-am fost însă primul, ca să pot bate vatra cuiva. Erau întotdeauna alții mai rezistenți, care mi-o luau înainte. Rețin însă să de fiecare dată mama nu uita să-mi spună o veche legendă populară. Conform acestei legende, când Irod a dat poruncă să fie omorât Mântuitorul Iisus Hristos, El s-a ascuns într-un grup de colindători, care tocmai treceau atunci pe lângă soldații-asasini. Atât de bine a fost ascuns de colindători, încât soldații nu l-au depistat și astfel a scăpat. Îmi amintesc că întotdeauna mă simțeam solidar cu grupul de colindători, Noi parcă ne desprindeam din populația satului. Parcă eram soli ai altei lumi, poate ai Cerului, care treceam prin sat și aduceam vestea cea mare a Nașterii, sau poate ascundeam pe Iisus între noi. Știu că uneori mi se umplea traista cu colăcei și nu mai aveam unde pune alții. Atunci se găsea vreunul dintre gospodari, care mi-o oprea pe cea plină și-mi dădea alta goală, urmând ca să mi-o aducă el acasă până seara pe cea plină. O dădeam repede pe una și luam pe cealaltă, fără discuție, fără împotrivire, totul se petrecea în câteva secunde. Parcă pe o pistă la un concurs de mașini de mare viteză, unei mașini participante i se întâmplă o pană, oprește câteva secunde și mecanicii aflați pe marginea drumului intervin rapid și remediază defecțiunea, iar mașina pleacă mai departe. Așa plecam și eu. În momentele acelea parcă îmi apăsa pe umeri o responsabilitate, aparțineam șirului de colindători și nu mă puteam desprinde. Credeam cu tărie, că Iisus este printre noi și că trebuie să-L acoperim, să-I asigurăm apărarea! Locul meu ar fi rămas gol și s-ar fi supărat Iisus…!
Azi se mai colindă prin Bârda. Însă din an în an sunt tot mai puțini copii. Majoritatea participanților de azi sunt copii de oraș, veniți la bunici, străbunici, ori la alte rude pentru câteva zile, de Sărbători. Sunt copii străini de viața satului, nu trăiesc cu intensitate momentele respective, colindă cu stângăcie, simți că nu intră în pielea personajelor, așa cum făceam noi…
*
Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva rânduri ale unui mare duhovnic, Fericitul Trifon Turkestanov dedicate Sfintei Împărtășanii, tocmai acum, când mulți dintre Dvs. vă pregătiți să primiți această Sfântă Taină: ,,Fericit va fi cel ce va gusta din Cina cea de Taină în Împărăția Ta; dar Tu încă de pe acum, de pe pământ, împărtășitu-m-ai dintru această fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea Dumnezeiască, pusu-mi-ai înainte Sângele și Trupul Tău și eu, cel de păcate covârșit, primind acele Daruri Sfinte, simțeam a Ta iubire ce-i de negrăit și mai presus de orice înălțime-a firii. Slavă Ție pentru puterea harului cea de nepătruns cu mintea și de viață dătătoare; Slavă Ție, Celui ce-ai temeluit Biserica Ta ca adăpostire tihnită pentru această lume istovită. Slavă Ție, Celui ce ne naști din nou prin apele Botezului cele de viață făcătoare; Slavă Ție pentru că celor ce se pocăiesc Tu le întorci a crinilor neprihănită curăție. Slavă Ție, Celui ce ești nesecată adâncime a iertării; Slavă Ție pentru potirul vieții, pentru pâinea bucuriei celei dintru veșnicie. Slavă Ție, Celui ce ne-ai suit pe noi la Ceruri; Slavă Ție, Dumnezeule, întru vecie!”
*
Șoapte. Am găsit pe internet o poezie de suflet purtând acest titlu, semnată de Teona Ghinea Truțã. Ea rezumă gândurile, sentimentele și amintirile multora dintre cei singuri și necăjiți, ale celor cu dor de copilărie, aflați în pragul Crăciunului. Iat-o:
,,Spune-mi, mamă, cum e Raiul,
Pe la tine de Crăciun?
Vin la voi colindători,
Când e Noaptea de Ajun?
Spune-mi, mamă, dacă-n Rai
Mai coci cozonaci pe vatră?
Spune-mi de mai fierbi sarmale,
Cum făceai la noi odată….!
Spune-mi, mamă, dacă tata,
Face bradul de Crăciun?
Spune-i că-i aștept cadoul,
Când e Noaptea de Ajun!
Spune-mi ce face bunicul,
Sania mi – a pregătit ?
Mi-a împletit ciorapi bunica,
Ori o ie mi – a țesut ?
Îmi lipsește bucuria,
De Crăciun acum în casă,
E mai tristă sărbătoarea,
Fără voi cu noi la masă.
Lângă steaua ce vestește,
Noaptea Sfântă de Crăciun,
Știu că e și steaua voastră,
Unde locuiți acum….!
Mult aș vrea să pot, măicuță,
Să rog steaua ta cumva,
Doar un ceas să te coboare,
Să te-așeze-n casa mea.
Și mă rog la Dumnezeu,
Să te-aducă – n curtea noastră,
Să te văd în Noaptea Sfântă,
Printr – un ochi de la fereastră….!
*
File de jurnal – 14 august 1982. ,,Ieri am spovedit și grijit în Bârda. Am avut 27 la biserică și 7 în sat. După-amiază am avut ședință cu Consiliul Parohial.
Azi de dimineață făcui pomeniri în Bârda, spovedii și împărtășii în Malovăț. Au fost cca. 100 copii și 60-70 adulți. Printre copii, la Malovăț, se numără și ai primarului, ai viceprimarului, ai secretarului și ai celor doi milițieni. După-amiază se lucră la cimitir. Acum scriu de la stația PECO din Tr. Severin. Situația cu benzina s-a mai reglementat. Aștepți o oră, dar îți face ,,plinul”.
La înmormântarea nepoatei lui Ghiță al lui Răducan, Părintele Ionică Sfetcu vorbea cu Nicu lui Poleacu, fostul director la Fabrica de placaj din Severin. Părintele Ionică spunea că ,,-N-aș fi crezut că o să vină vremurile ca să vină copiii cu mâncare în traistă pe la părinți!” Nicu îi preciza că ,,- Situația aceasta se datorează minciunii. Totul la noi a fost minciună, de jos până sus. Planurile au fost mari și irealizabile; în realitate, oamenii au raportat date eronate pentru a-și acoperi lipsurile. Cei de sus, în baza datelor furnizate de subalterni, au făcut contracte în străinătate, până ne-am trezit cu țara vândută!”(…).
Azi l-am întâlnit pe Domnul Mihai Rogobete din Tr. Severin. Omul acesta e un scriitor cult. Printre manufacturierii literari ai Severinului, Mihai Rogobete se impune prin seriozitatea și temeinicia culturii sale, prin robustețea și ușurința de gândire. Stăpânește un vocabular ales, o topică gramaticală ireproșabilă. Se poartă îmbrăcat sărăcăcios, într-un trening vechi, pantaloni din stofă ieftină și papuci. Nu are serviciu și trăiește din banii soției. Face multe gafe în ceea ce privește afirmațiile de ordin politic și poate că de aici i se trag ponoasele. E foarte slab, doar ochii îi sunt deosebit de expresivi, ca două candele ce luminează obida unui suflet hăituit. Are un manuscris la Editura ,,Cartea Românească” din București de vreo câțiva ani. Cartea ar avea referate pozitive ale unor critici de renume în contextul culturii contemporane, precum Nicolae Manolescu, Mihai Ungureanu etc. Cu toate acestea, manuscrisul nu pleacă la tipar. Lucrul acesta îl obsedează pe autor. Se simte încătușat în propriile sale îndoieli și incertitudini. Asta îl consumă în mod deosebit. Publicarea cărții cu pricina l-ar face pe omul acesta să se decorseteze, să simtă libertatea de cugetare, să-și spulbere teama de eșec. Păcat că se consumă fără rost un tonus vital atât de profund și plin de noblețe. Eu cred că Mihai Rogobete, dacă nu va ajunge un mare scriitor, cel puțin un eseist, cu care se va mândri generația noastră”(…).
*
In memoriam: Hakim Mohammed Said(I). În revista ,,Contemporanul” din 30 ianuarie 1981, pagina 2, am găsit un anunț privind Al XVI-lea Congres Internațional de Istoria Științei, ce urma să se țină în vara acelui an sub egida Academiei Române. Am trimis imediat o adresă, prin care rugam să fiu înscris cu comunicările Ștefan Odobleja, adevăratul ctitor al ciberneticii moderne și Valorificarea documentelor în istoriografia europeană.
Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 435(1 –15 Decembrie)” →
Adesea este destul de dificil a caracteriza concret termeni deopotriva abstracți şi radicali, precum nihilismul şi postmodernismul. De aceea, scopul lucrării de față nu va fi o critică la adresa celor două realități conceptuale şi epoci culturale, cât acela de a evidenția drama psiho-socială şi spirituală pe care o pot genera.
NEUITAREA DIN VIS
E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împre
Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.
Casa bătrânească a familiei în care am trăit niște ani buni dar fără să mai și îmbătrânesc tot acolo, se află în comuna Bălănești din Județul Buzău, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu datorită frumuseții cu care ne-a împodobit zona astfel că, este înconjurată de dealuri destul de înalte și împădurite la poalele cărora, pe fundul unei văi abrupte zburdă vesel un pârâiaș, numit Sărățelul fără să știu pentru care motiv anume însă care, de câte ori plouă ”sus la deal” – după cum explică localnicii – iar astfel, deodată, pârâiașul cel vesel cu unda cristalină care de regulă, clipocește vesel, se transformă deodată într-un adevărat puhoi sălbatec care năvălește amenințător la vale prăvălind totul în calea lui și astfel, cărând cu el podețe, tocitoare ori butoaie uitate în apă la umflat, vite moarte, uneori și câte o căsuță și așa mai departe, în timp ce, vuietul amenințător al puhoiului de apă boncăite cu noroi umple valea până sus la drumul care unește Pârscovul cu Ulmetul. Astfel, cei aflați sus pe deal printre care ne aflam și noi, auzind mugetul nefiresc al pârâiașului, își fac cruci rugându-se pentru cei năpăstuiți de ape iar imediat ce acesta se potolește ca prin farmec, își fac alte cruci mulțumind Domnului că n-a fost mai rău și totodată, știind precis că, odată cu încetarea tumultului apei nebune puhoiul înspăimântător se subțiază văzând cu ochii și nu peste mult timp se limpezește devenind iarăși cristalin de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, cei cu picioare sănătoase, în lipsa punții pe care puhoiul nebun a smuls-o din proptelele care o țineau și a dus-o cu el la vale zbuciumând-o pe creasta valurilor furioase iar călătorii, de acuma pot urca tocmai sus până la Muchea Stânii după care, tot mergând așa, traversează muchea și pot ajunge liniștiți în partea cealaltă a dealului cam ursuz care coboară cam morocănos până la Siriu întâlnind în cale chiar și câteva pietre de hotar uitate de vremuri străvechi pe la marginea Țării.