Silvia URLIH: Poeme

ȚI-AȘ SĂRUTA DUREREA

 

Tu m-ai iubi
de n-ar fi să te temi
şi
nu ți-ar plânge pleoapa
când te-alin,
ți-ai aminti
că am venit
din vremi,
să ne-ntregim în veșnicul
„amin”.

Ţi-aș săruta durerea
ce suspină
mărturisind iubirea
în alint,
ca pe-un pribeag
te-aș duce
spre lumină
să te ascund
de cei care
te mint.

De n-ai purta
pe umeri
ram uscat,
poate-ai vedea
ce verde-i fericirea,
de ai afla
ce încă n-ai aflat,
ai ști
că lângă tine
e iubirea.

Lăsând în urmă anii
tu mă chemi
în zori
s-ajungi la mine
pe lumină,
nu ai motiv de mine
să te temi,
hai să-nfrunzim
în toamnă
iar grădină.

 

DORUL DOARE

 

Pune-mi dorul în scrisoare
și mi-l uită într-o carte,
uită-mi-l , că rău mă doare,
eu aici și el departe.

Pune-mi dorul în ulcior
și mi-l du de-l dăruiește,
fă-mi-l apă de izvor,
malu-n mine-l însorește.

Pune-mi dorul pe o stea,
fă-l pe cer să strălucească,
nu-l lăsa să îmi mai dea
vin pelin, că îmi e iască.

Pune-mi dorul pe o treaptă,
lasă-mă să calc pe el,
fă-mi din dorul meu o șoaptă
și așeaz-o-ntr-un castel.

 

ȘI MORI, FĂRĂ IUBIRE

 

Și mori puțin,
când simți cum sufletul se stinge
suspinând,
lumina când se culcă,
iar
lacrimile doar în tine curg,
cuvântul te lovește,
răspunsul vrei să-l dai…
și-l dai în gând…
și mori,
puțin câte puțin,
când
aripa te duce
spre amurg.

Iar mori,
când sufletul îți pleacă,
dar vrei să-l mai reții doar o clipită,
când
trupul obosit vrea odihnire pe-un petic
de uitare,
când
sufletu-l deschizi, dar
dăruirea ta, de vorbe ți-e lovită,
iar mori puțin,
când totul,
și sufletul
și trupul
și lumânarea,
doare.

Și mori puțin,
cuvintele te-ngroapă,
trupul
nu-ți aparține,
când
tu iubești un suflet
dar,
sufletu-i plecat în bejenire
tăcerea te-nconjoară,
și
strigi încet că sufletul îți moare făr’ de tine,
și
vrei să mori puțin,
și mori,
puțin câte puțin,
și
mori,
fără iubire.

—————————

Silvia URLIH

 Noiembrie, 2018

Lasă un răspuns