Dan-Obogeanu Gheorghe: Nesăbuință

Nesăbuință

 

Să te cuprind în brațe, nu pot,
Fiindcă îmi ești Cer
Și brațe n-am…
M-aș face orizont,
Lactee
Sau Infinit cu ochi de Lună!

Să te sărut, nu pot,
Fiindcă ești vifor
Și m-aș preface în nor
Alb sau fumuriu
Și m-aș pune în calea ta…
Sau munte m-aș face
Să mă lovești peste obraz
Cu sărutul nedorințelor,
Netrăirilor,
Nedormirilor…

Să te iubesc, nu pot,
Fiindcă nu sunt un înger
Și nici Iuda…
Între doi sori
Iubirile orbesc
Și e prea multă Lumină…
Și prea mult întuneric
Zace în miezul poveștilor
Nespuse din teama
De a fi prea mult iubiți!

Să tac…
Să taci…
Să tacem ca două morminte!
Să ne iubească florile
Pe haina unei căsnicii
Neroditoare în vârf de munte,
În nori,
În sori,
În tăceri
În netrăitele cuvinte…
Și ce pot iar să-ți spun
Când tăcerile vorbesc în noi?!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

11 noiembrie, 2018

Ilarion BOCA: Reper – In memoriam lui Adrian Păunescu

REPER

                                        In memoriam lui Adrian Păunescu

 

Omule din veșnicie
Ce-ai plecat plângând de-acasă,
Iată țara, țara doinei,
Când vândută, când mireasă.

Când la sorți jucată tragic
Și din Est și din Apus,
Cum s-a tras, ce tragedie,
Ieri camașa lui Iisus.

Omule cu lacrimi bune
Cum sunt perlele de mare
Ești vândut la târgul silei
Și nu-n ultimă strigare.

Mă gândesc ades la tine
Mă gândesc mereu la țară
Și un dor scăldat în lacrimi
Peste mine se coboară.

Omule cu gânduri bune,
Omule comoară sfântă,
Iată țara ca o floare !
Iată floarea vieții frântă!…

Și prin tot ce-a fost odată
Vis frumos și măreție,
Vântul plânge o colindă
Cu lumini din veșnicie.

Cât mi-e dor de-a tale gânduri,
Patriarh plecat departe
Să ne-nveți ce-nseamnă visul
Și un zbor fără de moarte.

————————-

Ilarion BOCA

11 noiembrie, 2018

 

Anca-Maria DAVID: Cu viața prinsă de cer

Cu viața prinsă de cer

 

Cu ochii plecați în pământ,
Sap cu privirea o groapă
Și nu mi-e frică de vânt,
De cuvintele spuse în șoaptă.

Cu viața prinsă de cer,
Mă închin la icoană în noapte
Și nu mi-e frică să zbor,
Alungând umbrele-n moarte.

Cu privirea înfiptă-n stele,
Nu mi-e frică de vise,
Plutesc și valsez printre ele,
În liniștea clipelor sfinte.

Cu viața prinsă de cer

———————————-

Anca-Maria DAVID

11 noiembrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Te caut prin timp

Te caut prin timp

 

Sunt clipe ce dansează-n suflet,
Prin gările secundelor pierdute
Le simt curgând cu fiece răsuflet
Doresc să cuceresc a clipelor redute

S-a spart clepsidra timpului aiurea,
Risipind ca o tornadă tot nisipul,
M-am agățat de ceas cu o curea,
Să te caut prin timp să-ți văd chipul

Când liniştea mea şi-a luat zborul,
Cu sfertul academic spre alte zări,
Doar singură am rămas cu dorul,
Speranța mea suferind grele lezări

Timpule, întoarce-mi acum iubirea,
Topeşte înghețul din gândul călător
Alungă pustiul ce-mi usucă privirea
Luminează calea iubitului zburător

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

9 noiembrie, 2018

Mariana POPAN: Clipe dintre anotimpuri

Clipe dintre anotimpuri

 

Trece clipa ca o secundă,
Dar nimic nu stă în rundă:
Parcă timpu-a obosit,
De nimic n-a isprăvit.

Prin păduri, în miez de toamnă
Totul pare panoramă:
Tot soborul ei, sălbatic
E-n preludiul scurt, somatic:

Cică, după ceva, zile,
Depărtare de trei mile,
Se aude viscolind
Iarna, pe la noi suind.

Fiecare-n parte cerne
Gânduri, pe când ea s-aşterne:
Cum să facă, ce să dreagă,
Iarna să le fie dragă.

Cine ştie ce-o să fie?
Viscol, vuiet, vijelie?
Sau la sania cu reni
Moşul drag, mergând troieni?

…
Dacă timpul trece des,
Nu ştiu ce-i pe-aici de-ales.
Cine ştie ce-o să fie:
Soare blând, sau vijelie?

Norii să îşi cearnă clipa,
Noi, sorbindu-l, tragem pipa:
Sufletul, să-şi tragă firea,
După cum e-a fost menirea!

Să lăsăm departe-n zări,
Jivinele, umble-şi cărări!
Dincolo de raza-n timp,
Salutăm orice-anotimp!

Chiar de vremea ne petrece,
N-o lăsăm să judece;
Dumnezeu să ne păzească
Printre lumea lui, cerească!

Toamna pretutindeni fie,
Vară, vis şi armonie!
Fiecare frunză vie,
Robă gliei aurie!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

11 noiembrie, 2018

Florentina SAVU: Stare de fapt

STARE DE FAPT

 

Dau zorii în clocot și-amiezile fierb,
Pe asfalt se aude un tropot grăbit ca de cerb,
Lumea aleargă nebună să-și facă traiul mai blând
Dar viața nu-i cu nimic mai senină și ea-n alte țări se duce plângând,

Speră cu toți într-un trai mai dulce, mai uman, mai frumos,
De ce trăiesc unii ca-n rai iar alții se-afundă mai jos?
De ce alții, cocoțați de popor, mint, și înșeală, și fură,
Secând întruna al țării izvor și-n nimic nu mai știu de măsură?

Alții devenit-au slugi peste țări, peste mări, plini de tristețe și trudă,
Nu mai au speranțe în zări că țara pentru ei e prea surdă…
Ăst guvern nu aude, nu vede suspine, căderi și amar,
A ajuns la putere și crede că-i superdotat și cu har,

Se crede Mesia pe lume și uită de cine-i plătit,
Dacă zici ceva de el, face spume și cu forța mereu ești oprit!
Analfabeți, cu grămada în țară, aceasta este deja în genunchi,
Toți își caută echilibrul pe-afară, părăsindu-și case, părinți și chiar prunci…

E totul cu dosul în sus peste tot, valorile prioritate nu au,
Important e să fii cât mai prost și orb să devii când pielea ți-o iau,
Să nu crâcnești niciodată ori să te vaiți că nu ai,
Nici să te plângi vreodată că-n sărăcie și boli îți duci trai,

Să nu le declari că vrei să trăiești, că și tu ai dreptul la viață,
Că vrei în bine zilnic să crești și să nu ți se mai fure speranță,
Să nu te plângi că muncești pe afară și c-aici îți suferă părinți ori copii,
Că simți că nu-ți mai afli în țară niciun rost și-ai zorii pustii,

Îți vor spune ironici că tu ai decis să iei drumuri amare, străine,
Te-or privi cu greață, ca pe un învins și legi nu vor da decât pentru sine,
Așa a fost de când lumea e lume, cei mari să devină stăpâni,
Să uite de unde venit-au anume și să fie mereu mai haini,

Să fie mai lacomi, mai avari, mai calici, să nu mai aibă suflet în ei,
Să folosească pumnii și bici, să se creadă eterni și chiar zei!
Dau legi pentru binele lor, își pun la adăpost averi și hoții,
Dau pomeni doar atuncea când vor scaune să-și mențină târzii…

Și seara se lasă cu smoală peste clocote și fierberi din zile întregi,
Chipul țării capătă tendință de boală în timp ce intrușii sunt regi!

———————————–

Florentina SAVU

11 noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,Și demonii cred și tremură”

Vremea pe care o trăim este una a confuziei deliberat create. Oamenii au fost scoși din rosturile lor. Au fost scoși din rosturile lor ca urmare a dezvoltării tehnologice oarbe și a lăcomiei, declarată virtute și scop. Cei care controlează economic lumea, mai ales prin manipularea crudă a sistemului financiar, lucrează fără preget la răspândirea unei ideologii care să perpetueze actualele inegalități economice obscene. Pe de o parte se urmărește crearea unui “om nou”, rupt de credințele și tradiția înaintașilor lui, un om care să fie simplu număr biologic și pe de altă parte, se urmărește înlocuirea modului de gândire cu unul nou subordonat scopului prim menționat. Este ideologia “globalistă” al cărei scop este “societatea deschisă” în care s-ar garanta actualele inegalități dintre oameni și țări. Cum ziceam această înseamnă distrugerea modului de gândire și distrugerea Credinței și a Tradiției.

Atacul asupra Credinței este făcut în mai multe feluri.

Unul este grosolan, pur și simplu segmente ale populației și mai ales a celei tinere, sunt intoxicate cu relativism moral, indiferență spirituală, hedonism vulgar (droguri, pornografie, etc.). Cei copleșiți de acest fel de viață, evident, sunt ca și morți spiritual. Foarte aproape de această tactică se află și moda ‘ateismului”. Iar acest ateism este prezentat că o atitudine „realistă” și direct „științifică”. Asta în condițiile în care ateismul este tot o credință. Căci un ‘dumnezeu”, a cărui existenta ar putea fi “dovedită” sau “nedovedită”, nu ar fi mare lucru și categoric nu ar fi nici un fel de “dumnezeu”.

Dar există și o tactică “subțire”. O tactică adresată celor care au preocupări spirituale. Acestora li se spune că de fapt simplul fapt de a “crede” este suficient și că de fapt toate credințele au valoare egală. Este relativism religios haotic și de fapt anti creștinism pe față. Aici aflăm, ca vârf de lance, ”ecumenismul”, cel care propovăduiește că toate religiile sunt egale și trebuie să “dialogheze” și să “coopereze’. Iar cu aceasta ajungem la miezul problemei.

A crede în “ceva” nu înseamnă și a crede în ce trebuie. Lămurit spune asta Sf.Apostol Iacov în Epistola sa,2;19,”și demonii cred și tremură”. Ei știu bine că Dumnezeu este și tremură la gândul pedepsei ce I așteaptă la Judecată de obște. Același lucru îl spune și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, în referire la modul în care recunoaștem duhurile bune de cele rele; ”În aceasta să cunoașteți duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu / Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu ci este duhul lui antichrist” (Ioan I;4;2-3). Căci aceasta este dovadă creștinilor și aceasta este “piatra “ mărturisirii”.

Este mărturisirea lui Petru, ” Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16) și solemna făgăduință,” pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16;18) Iar aici nu este, așa cum încearcă să susțină Episcopia Romei (zis “biserica” romano-catolică), vorba de Petru (care înseamnă “pietricica”, ”chefa”) ci de “piatra” (de fapt corect tradus, ”stâncă”) mărturisirii lui. Este “piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21,42) și mai departe, ”cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21,44.). Dincolo de aceasta nu este nici un dialog de purtat, sau crezi cele spuse sau nu. Dar vai de cei care nu vor crede. Iar la asta se adaugă un lucru esențial, Iisus vorbește de Biserica. Iar Biserica nu este o instituție, este Trupul Mistic al lui Iisus, comunitatea tuturor celor bine credincioși.

Credința creștină este trăirea și învățătura despre și întru mântuire, despre calea împăcării cu Dumnezeu și aflarea drumului spre viața de veci alături de Dumnezeu.

Prin propriile lui puteri, după alungarea sa din Rai, omul nu putea să se reîntoarcă la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a luat asupra sa aceasta. Prin dezvăluiri făcute unor oameni aleși și cu viață îmbunătățită, proorocii, oameni însuflețiți de Duhul Sfânt, Dumnezeu a început să se dezvăluie pe sine și să arate oamenilor drumul de urmat către întoarcerea în Rai. Iar la plinirea vremilor Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, s-a făcut om și a lăsat prin învățătura Sa și cea lăsată Sfinților Apostoli tot ce este de lipsă spre mântuire.

Celor care mărturisesc dreapta credință; deci sunt membrii ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt deja mântuiți. Ca să primească mântuirea făgăduită creștinul ortodox trebuie să împlinească și poruncile care s-au dat odată cu făgăduința. În privința asta nu poate exista îndoială.

Adevărurile de credință Ortodoxe au fost așezate de Mântuitorul, și continuate de învățăura Apostolilor, a Sfinților Părinți și prin tot ce este numit, Sfânta Tradiție, care este lucrarea Sfântului Duh în Biserica, în trupul mistic al Mântuitorului.

Adevărurile despre Credință au fost așezate de cele șapte Concilii Ecumenice,Soboarele a toată lumea,singurele cu adevărat “a toate lumea”. Aceste soboare în care oameni sfinți s-au adunat și sub însuflețirea Duhului Sfânt au arătat care este cu adevărat Mărturisirea de Credință (Crezul), care este natura Mântuitorului,Dumnezeu adevărat și Om adevărat, într-un singur ipostas (persoană) cu două naturi și două voințe neamestecate, care este rațiunea pentru care ne închinăm lui Dumnezeu și cinstim icoanele sfinților și rămășițele lor pământești, sfintele moaște.

În superba și desăvârșita sa integritate învățătura Ortodoxă, lipsită de orice fel de contrazicere internă, este și nespus de frumoasă. Iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie și pace care nu pot fi decât de la Dumnezeu.

Ortodoxia nu a adăugat și nu a lăsat din Sfânta Tradiție nimica (așa cum au făcut urmașii Episcopatului Romei (așa zișii Romano-Catolici) sau, mult mai rău și mai rudimentar sărmanii “protestanți” și derivatele lor). Dar acest lucru nu trebuie să îi facă pe Dreptmăritori semeți.

Ca Ortodocși avem doar obligații. Îndreptățirea nu este a noastră, este a credinței noastre. Avem obligația să ne rugăm pentru strămoșii noștri, care cu multe jertfe au adus credința până la noi. Să ne rugăm pentru cei rătăciți și amăgiți care se împleticesc fără direcție. Și mai ales să ne rugăm pentru sporirea harului fără de care nimic nu suntem. În vorbele Patriarhului Iustinian: ”să ne rugăm pentru cei care nu știu să se roage și mai ales pentru cei care nu s-au rugat niciodată. ”Iar la acestea mai trebuie adăugat un lucru.

Noi știm care este calea spre mântuire dar nu știm ce se va întâmplă cu cei care nu stau sub pavăza Bisericii Ortodoxe. Ce va fi cu ei doar Bunul Dumnezeu știe. Poate și dintre ei se vor mântui iar, care se vor mântui se află, sub un semn tainic, într-o relație cu Biserica Dreptmăritoare. În cuvintele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica dar nu știm unde nu este. ”Ca Ortodocși trebuie să avem milă și înțelegere pentru cei rătăciți, cei amăgiți de învățături și teorii false și sărace în înțelegere (cum ar fi penibila ‘Sola Scriptura”). Dar nu putem să ne abatem de la învățătura cea dreapta, căci fiecare literă a fost câștigata și stropită cu sângele martirilor și mărturisitorilor. Mai trebuie să înțelegem bine un lucru.

Faptul că suntem Ortodocși și avem învățătura cea dreapta, teologia cea bună, nu ne asigură mântuirea. Poți avea teologie bună și cu ea te poți coborî direct în iad. Pe lângă învățătură este absolut necesară TRĂIRE, ”în duh și adevăr”, este necesar să stăm pe “cale” adică să stăm în “Adevărul, Calea și Viața”. Prin urmare, fără șovăire, să “stăm bine, să stăm cu frică” sub pavăza de nebiruit a Bisericii Ortodoxe,Bisericii Pravoslavnice, Bisericii Dreptmăritoare, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

11 noiembrie, 2018

Olguța TRIFAN: Rondel nostalgic

Rondel nostalgic

 

De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată
Cum lacrimi se transformă în rubine
Când luna se arată dantelată
Lângă fereastra ce obraz susține,

Brăzdat de gândurile-aprinse-odată.
Rebele raze-mi amintesc de tine…
De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată
Cum lacrimi se transformă în rubine.

Nostalgică, tresar îmbujorată.
Complice, luna mă întreabă: „cine,
Cu-o albă roză-ai vrea să te aline?”
Citise-un gând, de care-am fost furată…

De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată.

—————————–

Olguța TRIFAN

11 noiembrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Fă-mă să te iubesc…

FĂ-MĂ SA TE IUBESC

 

Fă-mă să te iubesc…
Așa…cum n-am iubit vreodată !
Fă-mă să te iubesc…
Pentru eternitate !
Fă-mă să uit…
Iubirile trecute ,
Fă-mă să-ți fiu
Și vis și vorbă dulce !
Fă-mă să sper,
Că totul va fi bine ,
Fă-mă să vin
Iubitul meu…
Cu drag in inimă la tine !

————————–

Mariana Zorița TURDA
Sarmato PC
10 .09 .2015

Vasile COMAN: Hazard

Hazard

 

Simt… norii negri joși
Cum plouă peste ochi frumoși.
Simt… ploaia cum îmi umple iar
Un suflet ce-i jucat la zar.

Simt… frunzele pe unde treci
Prin nesfârșitele poteci.
Simt… lacrimile ce-or să cadă
În urma pașilor pe stradă.

Simt… stelele ce ard – mister,
Cum după toamnă vine ger.
Te simt, iubito, când nu ești
În lumea noastră de povești.

Simt… pașii care au plecat…
Te știu la braț cu alt bărbat…
La mine-n zar tu ești… doar una
Și tot la mine este vina.

Simt… inima că-mi este plină
De atâta ploaie și rugină.
Iubindu-te… tu ai plecat.
Pe zarul meu scria „oftat”.

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

11 noiembrie, 2015