Gheorghe PÂRLEA: Șoapta strămoşească (Rondel)

ȘOAPTA STRĂMOȘEASCĂ

                                            (Rondel)

 

Mereu o şoaptă strămoşească
Ne cere să păstrăm plămada
Din zestrea veche, românească,
Să nu ne-nstrăinăm ograda.

Când soli străini aruncă nada
Şi gata sunt să ne momească,
Mereu o şoaptă strămoşească
Ne cere să păstrăm plămada.

Întors din matca lui firească,
Menită-n vremi să-i rânduiască
Puterea de-a purta corvoada,
Românu-şi caută pomada
Mereu în şoapta strămoşească.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

4 decembrie, 2018

 

Silvia URLIH: Înalță-te cu mine!

ÎNALȚĂ-TE CU MINE !

 

Înalță-te cu mine,
în lumea mea,
iubite,
zidește-te
în trupu-mi efemer,
hai
să clădim cetăți
de lumi înmănuncheate,
fii pictorul
ce mă va creiona pe cer.

Alungă gerul
care mă vrea în dar,
aprinde focuri,
foc să îmi fii
pân’ la sfârșit,
zidește-te cu mine,
hai să ne fim altar,
să ne-nchinăm la noi,
să fim
un infinit.

Sunt zid,
zidul ce și-a ascuns în el
dureri,
fii un Manole ,
pe Ana ce o scoate
din ruine,
zidirile de ieri,
îmbracă-le în sărutări,
înalță-te în lumea noastră,

zidește-te cu mine.

—————————

Silvia URLIH

3 decembrie, 2018

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

De ți se pare că ți-e greu cu mine…

– În față ne dansează Universul !
Unde e loc numai pentru noi doi.
Văd viața cum își schimbă iară sensul !
Pe ruta ce-am dorit-o amândoi.

Nemărginirea mă ține de mână !
Iar nemurirea simt, mă recrutează.
– Iubirea … ce ți-a fost cândva păgână !
O simt în inima ce-o devastează.

– Un drum știut de tine … nu de alții !
(ești brațul drept ce mi-e plecat din umăr !).
– În minte fac diverse combinații !
Ca dragostea-ți sî îmi iasă la număr.

O viață-ntreagă ți-aș sta la picioare
Ca să-nțelegi ce mult eu te iubesc.
– Și nu-ți voi fi pasăre migratoare !
Așa de mult și tare te doresc !

Eu te-aș răpi pe continent pierdut !
– Așa cum Atlantida ne sfidează !
Din timpuri ce demult s-au petrecut
Dar unii chiar și azi o mai visează.

– Îmbrățișarea ta îmi pare surdă !
Ca și mirosul tău ce-i fantomatic.
Dar totuși cu Iubirea te faci rudă !
Chiar dacă visul simți că e tomnatic.

De ți se pare că ți-e greu cu mine
– Și că aceasta-ți este o povară !
Gândește-te că nu ți-ar fi mai bine
C-o dragoste … făcută de ocară.

 

Anatomia vorbelor rudimentare…

Probabil am să-ți fiu mereu chibiț,
… un zbuciumat al zilelor din mâine.
Plătind cu timpul meu (cândva pestriț),
Discuții despre viață, despre tine.

Am sabotat discret destinul meu,
Punând senine semne de-ntrebare.
L-am concluzionat pe Dumnezeu!,
Credința sa punând-o la-ncercare.

În vorbe goale eu mi-am pus credința,
Plătind cinstit cu sănătatea mea.
Discuții ce sfidează suferința!,
Sau câți nebuni rămân în urma ta.

Chiar scopuri (păcălind) am deturnat,
(într-un final ce-a devenit chiar septic).
Cu neștiința eu m-am cununat!.
Și n-am crezut că voi ajunge sceptic.

Păcat că ne-ncărcăm de critici,
… ca impostori cu acte demnitare.
Adeseori, hulpavi, suntem chiar cinici,
Cu vorbe goale … sau rudimentare.

– Anatomia lor este pestriță!,
Căci sabotează iar destinul meu.
În dânsele mi-am pus cândva credință,
Uitând definitiv de Dumnzeu.

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme” →

Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esență lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe, că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și, în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie). Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”,”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani (2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi căuta să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

 

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat,”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

În capitolul ,”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual, este o trăire vie și personală.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească ,,sectarii” au ajuns să nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituită de Apostoli și de către Sfinții Părinti ei accepta aberațiile blasfemice ale lui Martin Luther și ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfantului Duh, făcută în Tradiție, este o hulă nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Ca așa este, că lipsiți de povața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh, ”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continuă creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

În “Mărturisirea”, autorul arată că aceasta se face prin rugăciune și trăire a preceptelor recomandate de Biserica, repet din nou, Ortodoxă, singura adevărată.

În “crezul” Khomiakov arată că mărturisirea de credință, ”Crezul” niceo-constaninopolitan, este o revelație divină și orice adaus, substragere sau omisie, îl așează pe cel care ar cuteza să o facă în “anathema”, lepădare din Biserica și alăturarea cu necuratul.

 

În “Biserica și Tainele ei” Khomiakov arată că Biserica nu este simplă adunare a credincioșilor, ea este Duhul Sfânt și Tainele care se găsesc în Ea. Fără ele nici măcar nu putem vorbi de Biserică. Forma vizibilă a Bisericii sunt Tainele, iar cea spirituală: Credința, Nădejdea și Dragostea.

În “Credință, Viață și Unitatea Bisericii” din nou Khomiakov insistă că manifestarea “exterioară” este unitatea în “taine”, iar cea interioară unitatea în Duh. (“Într-un Duh să mărturisim’).

În”Mântuirea”, în mod emoționant Khomiakov vorbește despre legătura obligatorie între credincioși (iarăși repet, doar cei Ortodocși) și capacitatea de a purta poverile unul altuia, până am ajunge la “măsura lui Hristos”.

În final autorul arată că Ortodoxia nu este o “naționalitate”, deși se manifestă în “neamuri”, ci o “cale” . Iar unitatea ei monolitică, în dogme și în Taine, unitate păstrată de-a-lungul a două mii de ani artă, din nou, că este singura cale.

Lucrarea este scrisă cu patos și într-o formă care emoționează și inspiră. În privința “Mântuirii” Alexei Khomiakov spune că, în final, va rămâne doar Dragostea. Credința, care este încredințarea asupra celor nevăzute, va deveni cunoaștere “față către față”, ”nădejdea” va deveni bucurie nesfârșită, dar Dragostea va continua să crească în infinit, din Lumină în Lumina.

Mai mult nu se poate spune.

Să mulțumim lui Dumnezeu cu umilință pentru privilegiul de a fi Ortodocși, membrii ai singurei mântuitoare, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

3 decembrie, 2018

Lilia MANOLE: Torc firul timpului în palme

A venit iarna…

 

A venit iarna, destul e să plângi,
Nu voi, să exiști în sita albastră,
Fii mai bun decat ieri să invingi
Ura, uitarea, şi urma nefastă.

Voi, cu cerul, să te pot compara-
Înaintea-mi, înfruntă greul zăpezii,
Mergi pe pămînt, ca un fulg, ce-o să ia
Durerea în mîini, firesc, să vibreze.

Topeşte-i rănile, pune- le – n palme,
De parcă altcineva se va naşte,
Şi roaga- te tare, cât crezi c- o sa toarne
Fulgii mărunţi – iubirea de moaşte…

Rosteşte- ţi in tihnă o ruga – ntre rugi,
Treptat, poţi să taci, topind aşteptarea,
Poate, e timpul sa fii printre fulgi-
Înger de om, de ce uiţi visarea?..

…A venit iarna, şi nu mai contează-
În palmele mele eu mă topesc…
Nu e un vis, dar atât cît durează
Această minune, mai pot să trăiesc.

 

TORC FIRUL TIMPULUI ÎN PALME

Torc firul timpului în palme,
am amuțit și-mi este frig,
acum cu mine cine -adoarme,
aș vrea să ma-nțeleagă-un pic.

să-adormi în tihnă și iubire,
să faci atât cât ai în suflet,
nu e -ndeajuns pentru o fire
de mamă, tată, frate -n cuget.

să te pretinzi destoinic vremii,
să-ți ții cu anii trupu-n vervă,
e prea puțin, că nu ești vierme,
și nici o parte din conservă.

acum, de câte ori se-aud
bilanțuri tragice, cu oameni,
mă tot gândesc, de ce e mut
pământul sfânt, din milioane

de morți, uitați, pierduți ușor,
fără de focuri ce-ard pe buze,
de ce al doilea zeu și trecător
respinge omul, ca să nu-l acuze?

aș vrea un pic de înțeles și eu,
acum, cine ai fi și-adormi cu mine,
că de tresari, nu-ți pare rău,
de fapte, ori de altfel gând, în fine.

în epoca săracelor confuzii,
când ne-nchinăm cu pumnii goi,
în noi, pustiuri se unesc intruse,
iar sufletul ar merge singur la război.

micimea forfotei dispare, uite,
și tu adormi, pătruns de sine,
dar nu e nimeni, ca să te înfrunte,
e dureros să te înfrunți pe tine.

amesteci firul meu, să tinzi-
a-l vedea clar, deși, în urma ta,
se-aud umile lacrimi, în oglinzi,
și a venit un timp -de-a regreta…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

3 decembrie, 2018

Continue reading „Lilia MANOLE: Torc firul timpului în palme” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Stres

STRES

 

Neîncăpător în cuvântul “sfârșit”
dacă aş fi,
măsurat doar cu vârsta poetului,
ori cu ce e scris
în palma prietenului,

drumul
dacă l-aş şti spre izvorul iubirii
din cântecul păsării argintii,,,

Ooo
dacă aş putea fi un cuvânt,
intrare în templu,
însuşi ochiul cu care contemplu,
ori apa
ori focul,
sau măcar soclul
unei statui de m-ar pune un cui
la zidirea cuvântului.

Norocul tău
dacă aş fi
mi-aş găsi locul
m-aş regăsi.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

3 decembrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Născut în iarnă

Născut în iarnă

 

Prin iarna fără călăuze
Când ochiul sfânt mai lăcrima ,
Priviri năuce ori confuze
Ferite vag, din calea ta…

Cu pași suavi dar și nesiguri
Înghiți durerea din cuvânt,
Iosif cu Tine-n noapte singuri
Sfruntând rafalelor din vânt.

Ghidați de-o stea și-a sale umbre,
Cu focul stins la felinar…
Trecând prin porți, închise, sumbre,
Când iarna-i fără de hotar.

Iar rugăminți născute surde
În inimi fără de consens,
Şi împietrite și absurde ,
Iar uneori pe contrasens.

În iesle naşterea-i asiguri
Lui Dumnezeu, stele se sting…
Iar unii nici acum nu-s siguri ,
Nici când Iubirea… i-o ating !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 noiembrie, 2018

Anatol COVALI: Încremenit

Încremenit

 

De pe-acest pisc
pe care-am nimerit
nu mai cutez să risc
un pas greşit.

Mai sus n-am cum
să urc ne-naripat,
în jos nu-i niciun drum
ca să-l străbat.

Numai căzând
şi sfâşiat de stânci
mă mai văd străbătând
văile-adânci.

Dar nu-ndrăznesc
în neştiut să sar
şi să devin firesc
un nou Icar.

Încremenit
într-un frământ enorm
mă zbat necontenit
să nu adorm.

Doar de senin
să fiu mereu atras
în tot acest puţin
ce-a mai rămas.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 decembrie, 2018

Maria CĂLINESCU: Românie-n haină veche

Românie-n haină veche

 

Te-au gătit cu steag în poartă,
Slăvind zi de sărbătoare,
Haina-ți veche și pătată,
Ți-au păstrat-o. De ce oare?

Fiindcă, încă nu ești moartă,
Nu-i lăsa să te doboare.
Nici să-ngroape a ta soartă,
Încă ești sub soare-o floare.

Din iubire ești născută,
Din plămadă românească,
Te slăvim icoană sfântă,
Vrem din nou aripi să-ți crească.

Nu te vrem ca Centenară,
Azi de vânturi hărțuită,
Faima-n fapte se măsoară,
Nu-n sloganuri, înflorită.

De vrei s-ajungi pe podium, sus,
Trezește-te și nu mai sta!
Unirea-n “fapte”-i un răspuns
Din vorbe dulci, n-o mai gusta!

Scoală-te țară, odată!
Din văi, și, până în Carpați,
Fă-ți hotarul de-altădată,
Ca noi, oricare, să fim frați.

Refă leagănul iubirii!
Încercuiește plai străbun!
Să respirăm izul Unirii,
Că mult dorit-am Ceasul bun,

Când, în tine, floare-n timpuri
Și, în strai de sărbătoare,
Frați uniți ți-om fi alături,
Slujind crez ce azi mai doare.

În horă prinși, să fim stăpâni!
Cu bucurie mare-n gând,
Cu-aceleași nume de “români”,
C-un tricolor nou, fluturând.

———————————

Maria CĂLINESCU

2 decembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Toamnă târzie

TOAMNĂ TÂRZIE

E toamnă târzie, copacii sunt goi,
văd frunzele-n parc răscolite de vânt,
se-adună sub banca pe care-amândoi
lăsam să dispară un sfânt jurământ.

Pe cer se revarsă nori de zăpadă,
se simte-nserarea plutind printre tei,
în parcul pustiu nu-i nimeni să vadă
că încă te-aștept rătăcind pe alei.

Mă-ndrept către casă, ajung ostenit,
pun lemne în vatră pe jarul încins,
în jocul din flăcări un dor răstignit
dispare-mpreună cu gândul învins.

———————————————–

Corneliu NEAGU

2 decembrie, 2018