Anna-Nora ROTARU: Poesis

ÎN CASA PĂRINTEASCĂ

 

Arde focul în cămin și… mi-așa de cald și bine !
Flăcările dansează, lemnele scânteind trosnesc…
Gândurile-mi fug, spre anii de demult, spre tine
Casă părintească, cu cei dragi și drum pornesc,

Spre înapoi, cu ani în urmă și-aproape totodată,
În camera aceea, caldă, scăldată-n limbi de foc…
O văd pe bunicuța mea, pe mama și-al meu tată
Sporovăind și nu știu, e aievea sau al minții joc ?

Închid ochii, sub pleoape-i privesc cu-atâta drag…
Nu vreau să mă clintesc, mi-e teamă să respir…
Să nu mi se destrame viziunea, aparută-n prag
De noapte, de iarnă cu zăpezi, de viscol și delir…

Sunt iarăși mică…mânuțele la foc mi le-ncălzesc…
Înfrigurată, îmbujorată, de-atâta joacă prin ogradă !
Printre nămeți, de la copii venii să-mi dezmorțesc,
Picioarele ude și-nghețate-n mormane de zăpadă…

Defel nu pot să uit acele sfinte pentru mine nopți…
Și-acum fața bunicii văd, scormonind, suflând în jar…
Măicuța mea, cum aranja pe masă cozonacii copți,
Pe tata citindu-și ziarul, la lumina palidă de luminar…

E împodobit pomul de iarnă, plin de-artificii și sclipici…
Domnea până-n tavan, parcă din basm era desprins…
Cu steluțe, globuri, ghirlande, de mine făcute cu lipici,
Cu artificii și vată pe crenguțe, să-mi pară că e nins…

Urmăresc acum, cu ochii minții, trăirile-mi vaporoase,
Lăsând să mă alinte povestea vieții mele, depănată…
Sub blajina mână ălor mei, genele-mi cad somnoroase,
Cu rugă să-mi rămâie viziunea, atât de vie, minunată…

Să pot să-i mai revăd de sărbători, măcar câteva clipe,
Ce-n mine le-oi purta, cu dragii mei, in suavă amintire…
Să nu mi se destrame visul, ca furat în zboruri de-aripe,
Lăsându-mi dorul colindând, printr-ale minții cimitire…

 

BALADA LUPOAICEI…

 

E ger aprig afară, viscol, răsuflarea îmi îngheaţă…
Rănit mi-i trupul, obosit şi-mi tremură de frig…
Printre creste, între brazi, coboară des o ceaţă,
Mă-nghite, gura mi-o apasă, de nu pot nici să strig !

Gândesc ca Om, deşi nu port pe trup veşminte…
Slăbită sunt de lupta crâncenă şi cam plăpândă…
Prin blana sfârtecată ies aşchii de rupte oseminte,
Mă-mpleticesc, stropi ţâşnesc din rana sângerândă !

Din trup, mă părăseşte viaţa, sufletul se scurge…
Uscată-i gura, mă prinde somnul morţii şi mi-i sete…
Din răni adânci, pe zăpadă, sângele-n şiroaie curge…
Tot mai departe-mi aud fraţii, războindu-se în cete !

Om sau Lup sunt ? Confuză pare mintea şi mă tem…
Îndoieli mă năpădesc, nu voi gândirile să-mi piară !
Trăiesc aievea sau coşmar ? E vis sau e blestem,
Când ziua-s Om, iar noaptea mă zvârcolesc ca fiară ?

Ştiu doar că-n nopţi cu lună sângerie… luni pline ,
La semnul sfânt de adunare, vocea-mi devine urlet
Şi-mi chem fraţii laolaltă, sfâşiind tăcerile depline,
La Albul Lup mă duc, cu ceata neobosită-n umblet

Şi ne-adunăm puzderii, coborând poteci întunecate…
Zamolxis ne îndrumă, pe tărâmurile vechi, străbune…
Cu colţi şi gheare s-apărăm, lăsând trupuri sfârtecate
Oricui ne calcă legea: pe sfânta humă talp-a pune !

Luptăm pentru daco-get pământul, scopul ni-i divin,
Ne adunăm oricând vrăjmaşii ne lovesc pe întuneric…
Suntem aici, de veghe, să-i trimitem de-unde vin,
Pe tărâmul lor sălbatic, de ură plin, învrăjbit holeric !

Dar… noaptea se destramă şi eu îmi pierd din vlagă…
Se prelige sângele din răni, lăsând pe-adâncă urmă,
Bucăţi din mine şi-o baltă pe zăpadă, ce se-ncheagă,
Cu sufletul ce-abia-mi pâlpâie-n durerea ce mă curmă…

Devreme-mi pare însă, nu mi-i ursita parcă de murit !
Văd Zeul, blând, cum îmi desface dinţii de capcană…
Rănile, blajin mi le-nchide, somnul mi-l face lung, tihnit,
Când zorile pe plai se lasă, mângâindu-mă pe geană…

Mă trezesc cândva, nu ştiu de-i vis, nu-mi amintesc…
De ce sunt în culcuş de frunze şi sprijinită-n coate ?
Om sigur sunt, veşmînt nu port, un pic mă opintesc,
Dar, mă ridic… aer trag în piept şi mă-ndrept de spate !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis” →

Gheorghe LUCHIAN: La ceas de multe întrebări

LA CEAS DE MULTE ÎNTREBĂRI

 

La ceas de multe întrebări
Vă cerem într-un mod precis
Să raportați acestei țări:
Ce ați făcut din ce-ați promis?

Recunosc, grea întrebare.
Dar hai răspundeți. Fiți bărbați!
(Din această guvernare)
O să ieșiți…cam șifonați.

Că ne-ați dus cu zăhărelul
E clar ca ziua, oameni buni;
De Crăciun, ne-ați luat purcelul
Pe care-l creștem din străbuni.

Vă credeți „tari” Aveți și cum?
Că zisa,cum? Majoritate?
Devine-ncet, încet, un…fum
Ș-atunci, ce mai aveți…în spate?

Hai, ziceți-le voi cum vreți.
La adevăr, sunteți imuni.
Așa fu vorba, măi băieți?
Noi vă dăm votul, voi minciuni?

Cum v-ați ținut cuvântul dat?
Salarii, dar și pensii mari?
Acestea, da. S-au înmânat
Dar numai pe la demnitari.

Autostrăzi? Mai mult cărări.
Cele mai scumpe pe aici
Se fac încet, cu amânări
Ca într-un joc de bambilici.

Un singur scop aveți. Ascuns.
Să scape omul de dosar
Oricare infractor ce-i „uns”
E om cinstit. N-are habar.

Noi, vă considerăm călăi.
Iar voi, ne credeți proști și „mici”
Dar, vom scăpa de popândăi
Și demnitari de…bambilici.

——————————–

Gheorghe LUCHIAN

Florești

15 decembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Într-o zi, de va fi…

Într-o zi, de va fi…

umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

15 decembrie, 2018

 

Luminița POSTOLACHE: Pe cerul albastru

Pe cerul albastru

 

Pe cerul albastru, senin fără nori
Sclipesc mii de stele pe ritm de viori
Făcând tot sa para mirific concert
Având drept regizor în ritmul alert
Doar luna ce sta pe boltă senina
Semeață și clara, radiind de lumină.

Pe cerul albastru, senin fără nori
Plutesc mii de îngeri pe nouri ușori
Dorind sa vegheze ca tot sa ne fie
Lumină, căldură și inima vie,
Iar ziua ce-apare când noaptea se duce
Sfânt răsărit, ca o punte-n răscruce.

——————————–

Luminița POSTOLACHE

15 decembrie, 2018

Florin-Cezar CĂLIN: Foamea de cuvinte…

Foamea de cuvinte…

 

Eu am plecat cu sufletul lihnit,
Spre vise și dorințe ne-mplinite.
Iar dragostea rănită, am găsit!
Inconștientă-n … foamea de cuvinte.

Amurgul serii viața o ucide!
Și duce visul sorții-n denigrare.
Cuvintele de dor acum spășite,
În viața mea tot caută scăpare.

Sunt conștient de vorbele-ți tăcute,
(dar caut sinonime-n adevăr!).
Știu că rănesc și-atuncea când sunt mute,
Iar pe acesta mi-l ia în răspăr.

În foamea de cuvinte existentă,
Speranțele sunt singura scăpare!
(de multe ori e bună și … latentă),
Dacă-ți aduce veșnic alinare.

Viața-i un rebus, gând încrucișat,
O ironie-a sorții … azi în devenire.
Un magistrat în rol de acuzat!
Și-un purgatoriu înspre … nemurire.

Am poposit aseară-n al meu suflet,
(chiar dacă știu că tu mi l-ai lihnit!).
Grumazul meu mai poate scoate urlet,
De fiară încolțită … la iubit

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

15 decembrie, 2018

Lilia MANOLE: Lerui ler, cât te iubesc

LERUI  LER,  CÂT TE IUBESC

 

Nemilos mai sună timpul

Din arcușu-i prețios,

Eu te văd, venind din nimburi,

Lerui ler, de sus în jos.

Și în țipătul zăpezii,

Ce-n vioară se destramă,

Eu te văd un rege-al iernii,

Vii, parcă, purtându-ți pana.

Arcușu-n scris se împreună

Cu un strigăt diafan,

Vioarele din stâncă se adună,

În zăpezi se pierd cu-alean.

Numai tu, chemând ferice,

Zilele, din cer, le scazi,

Iar, din nopți, cu bolti ancestre,

Un copil, din cântec cazi-

Printre gânduri … parcă-ai plânge,

Pana-ți e un dor ionic,

Nemilos e timpu-aice,

Și lerul e fiorul aprioric.

În vioară m-aș preface

Și-ntr-o zi să-ți încălzesc

Inima-ți ce-n suflet zace,

Lerui-ler, cât te iubesc.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Imagine sursă internet

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme de iarnă

Prin țurțurii de sloi

 

O Doamne…astăzi e Ajunul..
Și brusușul care sunt, e scârțâind,
Mai ține-n Cer de poți Crăciunul
Și tot refrenul, pentru un colind.

Și drumul meu de nu știu unde merge
Și tot ce-i sfânt , sunt datini și-i străbun
Și toți ce știu și nu pot să dezlege
Și-au Flori de Măr, în seara de Ajun.

O Doamne, mai vine un Crăciun !
Iar cel trecut de-abia s-a înălțat…
Și-n mine, parcă zace alt Ajun
Și timpul parcă-n mine-a înghețat…

Bradul uscat, din ramuri se adună
Și cetina i–a-ncărunțit de timp…
Colindători…și sună… și răsună,
Iar eu pierdută-n orice contratimp…

Și iar se pierd colinde și se-adună,
Prin noi, demult uitat-am să fim noi…
Și zurgălăi la porți de suflet iarăși sună,
Prin țurțurii de gheață…ori de sloi…

 

Am să plec…

 

Din clepsidra de la Domnul s-au scurs multe clipe,
Au zburat , mâncând pamântul, fără de aripe,
Orologiul de pe turlă, de bătrân, iar s-a oprit,
Soarele, pe buza nopții, cam demult e-n asfințit.

În zăpada ninsă frunții, nu văd urmele de cerb,
Mi-am făcut căuş din gânduri, cât să pot să mă intreb:
-Cum de munți fără pădure, sunt orfani de caprioare?
-Cum de vremea-n gânduri ninse sechestreaz-o umblătoare ?

În urechea mea bătrână aud inima-n timpane,
Hainele cernite-n timpuri, au uitat de vechi isoane,
Mai aud un clopot singur într-o turlă-n mânastire
Și pe pașii mei sihaştri, noaptea pune stăpânire.

Întind măna după mine, să nu dau din mine-afară,
Mâna-mi tremură , piftie, a uitat de-odinioară ,
Pe pădurea din privire, au crescut în timp ninsori ,
Am să plec, de-mi curge clipa, pe cărările din nori.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

14 decembrie, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme de iarnă” →

Silvia URLIH: Mă dor tăcerile

MĂ DOR TĂCERILE

 

Mă dor tăcerile
și uitările
tale,
mă dor nespusele mele,
mă dor vorbele
pe care le-aș pune în cântec,
dar nu am cui,
mă dor pleoapele
care plâng
și liniștea
care îmi urlă în urechi,
mă doare absența,
mă doare tăcerea,
mă doare dorul,
mă doare cărarea
pe care pașii noștri
a mângâiat-o,
mă doare…
mi-aș trimite durerea în exil,
aș scoate gratiile de la fereastra sufletului,
dar,
cum mă voi mai apăra de gând ?

Uneori tăcerea doare

alteori alegi să taci, pentru a nu mai simți durere.

—————————

Silvia URLIH

14 decembrie, 2018

Anatol COVALI: Cărămidă

Cărămidă

 

Şi-mi zise Ziditorul : Cărămidă
vei fi şi-atât, De vei avea noroc
poţi nimeri să sprijini o firidă
sau chiar în temelie să ai loc.

De-atunci aştept, dar nu-s luat în seamă
decât de arşiţi şi de gerul crunt
şi a-nceput de-un timp să-mi fie teamă
că lucrătorii cred că piatră sunt.

Văd cărămizi nearse sau crăpate
ce huzuresc în ziduri sub mortar,
pe când în mine inima se zbate
nesuportând al suferinţei jar.

Nu mai visez să stau în temelie,
nici în firide nu mă văd zidit,
dar sper că-a mea făptură o să fie,
ca-ncununare, pusă la sfârşit !

————————————–

Anatol COVALI

București

14 decembrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Dunăre, Dunăre, ce rău îmi faci!

Dunăre, Dunăre, ce rău îmi faci!

                                  (Poemul serii la Giurgiu)

 

Dunăre, Dunăre,ce rău îmi faci,
ca pe-o iubită azi te dezmierd
privind nisipul în zori aţipit,
şi-ncă mi-e teamă c-am să te pierd.

Malul suspină cuprins de mirări,
cioturi de lemn trec parcă prin mine,
vreau să mă vindec sub pleoapa de cer,
sufletul striga…dar tot nu mi-e bine.

Stau şi aştept sub licăr de stele,
portul se stinge în umbre de maci,
calc pe covoare de reci galaxii…
Dunăre,Dunăre, ce rău îmi faci!

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

3 august 2015

(Inspirată de “aventura la Dunăre” a distinsului dramaturg Mircea M. Ionescu)
În foto autoarea la malul Dunării, în portul Giurgiu .
Din vol. „Miniaturi dunărene”/Ed .”Amurg Sentimental „, București, 2015