ÎN CASA PĂRINTEASCĂ
Arde focul în cămin și… mi-așa de cald și bine !
Flăcările dansează, lemnele scânteind trosnesc…
Gândurile-mi fug, spre anii de demult, spre tine
Casă părintească, cu cei dragi și drum pornesc,
Spre înapoi, cu ani în urmă și-aproape totodată,
În camera aceea, caldă, scăldată-n limbi de foc…
O văd pe bunicuța mea, pe mama și-al meu tată
Sporovăind și nu știu, e aievea sau al minții joc ?
Închid ochii, sub pleoape-i privesc cu-atâta drag…
Nu vreau să mă clintesc, mi-e teamă să respir…
Să nu mi se destrame viziunea, aparută-n prag
De noapte, de iarnă cu zăpezi, de viscol și delir…
Sunt iarăși mică…mânuțele la foc mi le-ncălzesc…
Înfrigurată, îmbujorată, de-atâta joacă prin ogradă !
Printre nămeți, de la copii venii să-mi dezmorțesc,
Picioarele ude și-nghețate-n mormane de zăpadă…
Defel nu pot să uit acele sfinte pentru mine nopți…
Și-acum fața bunicii văd, scormonind, suflând în jar…
Măicuța mea, cum aranja pe masă cozonacii copți,
Pe tata citindu-și ziarul, la lumina palidă de luminar…
E împodobit pomul de iarnă, plin de-artificii și sclipici…
Domnea până-n tavan, parcă din basm era desprins…
Cu steluțe, globuri, ghirlande, de mine făcute cu lipici,
Cu artificii și vată pe crenguțe, să-mi pară că e nins…
Urmăresc acum, cu ochii minții, trăirile-mi vaporoase,
Lăsând să mă alinte povestea vieții mele, depănată…
Sub blajina mână ălor mei, genele-mi cad somnoroase,
Cu rugă să-mi rămâie viziunea, atât de vie, minunată…
Să pot să-i mai revăd de sărbători, măcar câteva clipe,
Ce-n mine le-oi purta, cu dragii mei, in suavă amintire…
Să nu mi se destrame visul, ca furat în zboruri de-aripe,
Lăsându-mi dorul colindând, printr-ale minții cimitire…
BALADA LUPOAICEI…
E ger aprig afară, viscol, răsuflarea îmi îngheaţă…
Rănit mi-i trupul, obosit şi-mi tremură de frig…
Printre creste, între brazi, coboară des o ceaţă,
Mă-nghite, gura mi-o apasă, de nu pot nici să strig !
Gândesc ca Om, deşi nu port pe trup veşminte…
Slăbită sunt de lupta crâncenă şi cam plăpândă…
Prin blana sfârtecată ies aşchii de rupte oseminte,
Mă-mpleticesc, stropi ţâşnesc din rana sângerândă !
Din trup, mă părăseşte viaţa, sufletul se scurge…
Uscată-i gura, mă prinde somnul morţii şi mi-i sete…
Din răni adânci, pe zăpadă, sângele-n şiroaie curge…
Tot mai departe-mi aud fraţii, războindu-se în cete !
Om sau Lup sunt ? Confuză pare mintea şi mă tem…
Îndoieli mă năpădesc, nu voi gândirile să-mi piară !
Trăiesc aievea sau coşmar ? E vis sau e blestem,
Când ziua-s Om, iar noaptea mă zvârcolesc ca fiară ?
Ştiu doar că-n nopţi cu lună sângerie… luni pline ,
La semnul sfânt de adunare, vocea-mi devine urlet
Şi-mi chem fraţii laolaltă, sfâşiind tăcerile depline,
La Albul Lup mă duc, cu ceata neobosită-n umblet
Şi ne-adunăm puzderii, coborând poteci întunecate…
Zamolxis ne îndrumă, pe tărâmurile vechi, străbune…
Cu colţi şi gheare s-apărăm, lăsând trupuri sfârtecate
Oricui ne calcă legea: pe sfânta humă talp-a pune !
Luptăm pentru daco-get pământul, scopul ni-i divin,
Ne adunăm oricând vrăjmaşii ne lovesc pe întuneric…
Suntem aici, de veghe, să-i trimitem de-unde vin,
Pe tărâmul lor sălbatic, de ură plin, învrăjbit holeric !
Dar… noaptea se destramă şi eu îmi pierd din vlagă…
Se prelige sângele din răni, lăsând pe-adâncă urmă,
Bucăţi din mine şi-o baltă pe zăpadă, ce se-ncheagă,
Cu sufletul ce-abia-mi pâlpâie-n durerea ce mă curmă…
Devreme-mi pare însă, nu mi-i ursita parcă de murit !
Văd Zeul, blând, cum îmi desface dinţii de capcană…
Rănile, blajin mi le-nchide, somnul mi-l face lung, tihnit,
Când zorile pe plai se lasă, mângâindu-mă pe geană…
Mă trezesc cândva, nu ştiu de-i vis, nu-mi amintesc…
De ce sunt în culcuş de frunze şi sprijinită-n coate ?
Om sigur sunt, veşmînt nu port, un pic mă opintesc,
Dar, mă ridic… aer trag în piept şi mă-ndrept de spate !
