Florentina SAVU: Versuri

UN BĂTRÂN

 

La vremi de restriște un bătrân trăiește
Bucurii în gând și-n sine bocește,
Trage cu putere un fum din lulea
Ascultând la pik-up melodia sa,

A dansat-o tânăr, pe când era mire
Și era cuprins de-o mare iubire,
Azi își amintește cum fost-a odată
Când june era pe lângă-a sa soață

Trăiește visând, doar prin amintiri
Fiindcă nu mai știe de alte trăiri,
Soața i-a murit, copiii-s departe,
Toate-n urma lor astăzi sunt deșarte!

Casa se dărâmă peste el încet,
Dar nici că-i mai pasă, parcă-i un ascet,
Dumnezeu de știre de o vrea să-i știe
Va face cu el o mică magie,

L-o purta în lumea care e apusă
Și unde și soața-i este demult dusă.
Că e frig, că plouă, că e ger cumplit
De ele, de-atunci, nu s-a mai ferit

Bolovani să-l bată, frigul să-l ucidă,
Va muri fumând în a casei tindă,
Va dansa în gând melodia vieții
Amintindu-și iar anii tinereții.

Patu-i vrășulit, perdelele-s rupte,
Bombe parc-au fost lângă el căzute,
Moartea-i e amică, nu-l mai
înspăimântă
Și de grija ei nu se mai frământă!

Fost-a un om mare, intelectual
Dar azi e un nimeni căzut în banal,
Mâine-l vor găsi mort printre ruine,
Poate-l vor bârfi crunt niscai vecine:

– A fost prea ciudat om la viața lui,
Un însingurat ce umbla hai-hui,
Nu vorbea cu nimeni, nu cerea nimic,
A plecat din viață ca simplu calic!

 

CASA PĂRĂSITĂ

 

Într-o casă veche cu ferestre sparte
Urlă vântul sumbru, cu urlet de moarte,
Perdelele-s rupte, zdrențe sunt prin geamuri,
Fâșii de-amintiri care fost-au flamuri,

Stă prin curte iarba ca prin țintirim,
Gardurile-s rupte, poarta-i un suspin,
Vântul o tot mișcă dând cu ea de gard,
Amintiri prea multe prin colțuri se ard,

Plânge-acoperișul plin de cucuvele,
Prin fântână zac roi de lacrimi grele,
Băltesc cu miros ca apa prin șanțuri
Când raze de soare clocotesc în danțuri,

Cândva niște oameni au trăit aici
Săraci, ca tot omul, dar cu mult lipici,
Își aveau iubirea de cald să le țină
Și trăiau o viață simplă și senină

Dar venit-au vremuri aspre-n țara lor
Și-au plecat prin lume după viitor,
Au rămas părinții singuri și bătrâni
Cu slabe puteri în corp și în mâini,

De dor și de boli au murit pe rând,
Cu lacrimi pe-obraz, adânc suspinând
Și-a rămas căsuța bătrână, pustie,
Cuprinsă curând de grea sărăcie,

Copiii prin lume-și duc suspinul lor
Prin cufăr cărând un trecut de dor
Când mama și tata îi iubeau nespus
Și îi protejau, și-i purtau pe sus…

Pe poteci curg lacrimi, lavă de vulcan,
Nicio lamp-acum nu mai este-n geam,
Nimeni nu-i așteaptă cu inima-n palmă
De când nu mai au nici tată, nici mamă!

Stau printre străini și își plâng amarul,
Trag ca vita-n jug sau precum măgarul,
Au devenit slugi îngrijind pe alții
Și-acasă le mor părinții și frații,

Și le mor copiii de dragostea lor,
Plânge casa mică, plânge și răzor,
Toate s-or ruina, nici urm-o rămâne,
Un pământ pustiu ca prin țintirime!

———————————–

Florentina SAVU

16 decembrie, 2018

 

Continue reading „Florentina SAVU: Versuri” →

Camelia CLENCI: Muza adevărului

Muza adevărului

 

Admiră frumosul la care
nu poți ajunge…fără regrete…
Nu știai că fluturii nu se mai așează
pe plante îmbătrânite, uscate,
ar fi un contrast prea mare,
nu mai blestema în neputință
și nu mai scuipa cu veninul tău învechit
învață iertarea și pacea.

Tu nu știi ca muzele își aleg poeții?
ele sunt ca poeții nescriși…
altfel nu ar rezona.

Eu sunt muza adevărului
de aceea nu-mi pot pleca capul,
decât o bogăție murdară
mai bine o sărăcie curată
care șlefuiește diamantul geniului.

Întotdeauna oamenii de valoare
au fost invidiați și ocărâți
de neputincioșii care nu se pot ridica
să comunice cu sinele lor,
le place să stea în genunchi
în fața egoului lor.

Iluziile le-ai împletit imaginar
cu fire de nisip,
într-o poveste care nu există.
Am învățat că între oameni
sunt limite și eu îmi număr pașii
făcuți către fiecare…
să nu fie periculos
pentru moralitate și spiritualitate.

————————–

Camelia CLENCI

16 decembrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Viscol

VISCOL

                                 (Ciclul: Ceva dintr-un suspin)

 

… viscol !
se zmlusese din mine
zbughindu-mi somnul dinainte de cântat,
încercam să intru la loc,
dar dinlăuntrul era ocupat cu iubirea-mi de tu,
ascultam șușotele cerului
care mă îndemnau spectacolului,
firește călcam nesăbuința de a ieși, cu pijamaua
suflecată până’n cot,
totul era într-o cuprindere wagneriană,
alămuri ascunse în fald, dădeau viscolului
supremația peste conjur,
întinderea sălbăticiei era un pustiu de tifon
peste care, maiestuos, se așezau cataplasme de fulgi,
acoperișul, lințoliu !… cu bordură de țurțuri,
tăcerile inseminaseră gerul până la marmură,
mă temeam să strig !
buzele intraseră cu obrajii și peoapele în casant,
poduri în vitralii de gheațăprintre priviri,
albul și negurile vălureau pasul de vals …
tânjeam spre albastru !
dar abastrul era atât de zgârcit,
renunțam …
câteva vârfuri de ram, scârțâiau:
#REZIST !
era semn ?
viscolul știa destule-n destule,
dar cine-și dorea să aducă dinspre unde bătea el ?
încercam un încord aparte,
mă simțeam pătruns până-n osul din auz,
ghilotinele timpului scoseseră batistele albe,
dar la cât alb …
se lăsau înțelese de groază !
și groaza punea piciorul în prag,
feerie linsă-ntre omăt și negru nătâng …
o șoaptă-mi aduse aminte că eram un biet om,
gerul se scărpina după ureche !
viscolul dase liber lăncilor,
genunchii îmi reclamau că-i refuză mișcarea,
clanța abia-abia aștepta să pun mâna pe ea,
gheață, mâinii nu-i păsa,
nu se ferea !
intram de prag,
aducând perdele de ceață vălurindă pe lângă mine,
ce cald caldul din casă !
ce primitoare restul din noapte …
ceasul bătea dipă trei, la jumate,
schilodeam cu bună știință viul din gând,
dar gândul nu se dădea bătut,
un milimetru-napoi !
dihotomia descăleca nechemată,
ce minune visul din iarnă,
și visam !
cu gându-mi deschis,
intrau și ieșeau atâtea brașoave,
că nu mă puteam sta locului,
mă-nghesuia iz de poem,
peste tot umbre de somn !
sătulă de viscol, intră, zgâriind ușa,
Sisi !
și, dintr-o dată,
mai apărea un fragment de viață
ce se și-ncolăci sub pomul de Crăciun …
peste ochii mei, se lipeau pelicule de fum !
alămurile sunau altfel în dincolo de geam
și sulițele se frângeau în pereți,
uitându-mă-n noapte, muțenia adusese giulgi
ce se spărgeau instant, sub călcâie de vânt,
viscol !
din mine zmuls,
zbughindu-mi somnul,
mă-mbia peste prelinsul de cerneală,
penița se arcuia de arcuș,
desenul se augmenta prin perfect compus,
din coadă de ochi năzăream purcoaie de somn,
și plecam, bucăți-bucăți,
întregindu-mă vis …
viscol !
din vis adevărat paradis …

dinspre Dumbrava Roșie,

—————————–

Marin BEȘCUCĂ
16 decembrie, 2018

Stan PĂȚITU Jr.: Florinii din Florești (comedie într-un act)

PERSONAJELE:

  • Narcis Treiscaietzi-Țeposu, profesor de botanică la liceul din localitate
  • Florentin Floroiu-Guraleului, cumnat cu Florică-Bujorel Boboc
  • Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul), 25 ani, fiul lui Florin Boboc-Floaredecolț și tatăl copilașului Floricel Mugurel Boboc
  • Florin-Trandafir Boboc (Bunicul), bunic, tată și fiu a lui Florea Boboc-Trandafir
  • Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul), foarte milităros. Fost sergent major în armată. Scriitor – memorialst şi rezervist.
  • Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel), trei ani şi trei luni, (eventual în cărucior), purtând scutec

 

Duminică! Zi cu soare. Bărbaţii a patru generaţii de Florini din familia Boboc se plimbă pe Strada Mare a orăşelului patriarhal Floreşti. Deodată, nu departe de florăria „Zambilica SRL”, dau nas în nas cu cumnatul Florentin Floroiu-Guraleului, fratele soției lui Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul).Guraleului este însoţit de un necunoscut. Încep prezentările:

Florentin Floroiu-Guraleului: Oho-ho-ho! Pe cine văd! Rudele mele dragi…! Salut  cumnate Florică! Sal’tare domnule Floaredecolț! Salutare distinse domn Boboc-Trandafir! Ce bucurie, ce plăcere! Vi-l prezint pe Sică-Narcisică, amicul meu pe care de fapt în cheamă…

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: (grav) Narcis Treiscaietzi după mamă și Țeposu după tată. Profesor de botanică!

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): Flo-flo-ricel Bu-bu-bu-jorel Bo-bo-boc…

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Încântat de cunoştinţă! Vai domnule Floricel, dumneavoastră sunteţi rudă cumva cu primarul Boc?

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): Nu-nu-nu! Eu ssssunt Bo-bo-boc! El e doar Bo-bo… ptiu fir-ar să fi-fie! El e doa-doar Ieeeeeeeeemil Bo-boc. Boc! (şi zâmbeşte uşurat!)

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul): (se prezintă şi el oferind necunoscutului o frumoasă carte de vizită pe care este imprimată o floare galbenă): Florin-Trandafir Boboc – fost senator, actualmente cântăreţ la baluri şi petreceri!

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: O carte de vizită mi-nu-na-tă! Iar floarea… imi aduce aminte de exotica… Tagetes Erecta! Unii zic că îşi trage numele de la geţi? Eu zic că nu! Consider că este vorba de o floare nativă din Mexic unde se numeşte „Cempasúchil” sau „Flor de muertos” adică pe româneşte “Floarea morţii”! Scuzaţi vă rog!

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul): (roşu la faţă de furie): Auzi, dom-le Narciseală… ce fel de profesor de botanică eşti matale dacă nu poţi deosebi o tagetă de o calendulă!?

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Distinse domn, s-avem pardon! Narcis Treiscaietzi și Țeposu mă cheamă! Nu Narciseală! Cât despre calendulă pot să vă informez din studii extrem de profunde că are petalele mult mai dese. Ea a fost înregistrată cu denumirea latină „Calendula officinalis” şi face parte din familia Asteraceae! În popor i se mai spune şi gălbenea, cărăgea, calinică, caldaruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, fetişcă, filimică, floare galbenă, hilimică, ochi galben, ruginea, rujuliţă, roşioară, ruşculiţă, salomie, salunie, sinilie, stancuţă, tătăiaş, văzdoagă… Se foloseşte la preparea unor medicamente precum creme sau tincturi. Pentru uz intern… la tratamentul gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, ulcerului duodenal, colecistitei, icterului infecţios, bolilor de ficat, cicatrizant intern, dismenoree, osteoporozei, ulceraţiilor canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi şi nu în ultimul rând ca vermifug… impotriva limbricilor, teniei, oxiurilor! (Faţa lui Boboc-Floaredcolț a devenit  stacojie. Din ochi îi ţâşnesc flăcări!) Pentru uz extern la tratamentul acneei, arsurilor, degerăturilor, a rănilor purulente, a cancerul pielii, a leziunilor ulceroase ale sânilor, a cancerului mamar… bolilor tegumentare, micozelor, trichomoniazei, şi leucoreei… Trichomonas vaginalis! (Floaredecolț duce mâna la inimă şi dă ochii peste cap!)

Florentin Floroiu-Guraleului: (încercând să salveze situaţia) Ţi-l prezint şi pe domnul străbunicu’ Florea Boboc. În cel de-al doilea război mondial a fost sergent… la vânătorii de munte! Veşnic în căutarea „Florii de colţ”!

Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul): (ţanţoş, bătând milităreşte din călcâie, scoate şi el o carte de vizită din buzunarul de la piept, dar se răzgândeşte şi o pune înapoi… uitându-se cu milă la băiatul său… acum ajuns bunic): Sergent major Florea Boboc-  Floaredecolț că așa sunt trecut și la Biroul Populației! Scriitor – memorialst şi rezervist. „Flori de colţ” am cules cu sutele când eram mai tănăr! Ha, ha, ha! Din „flori” s-a născut și băiatul meu… De-acolo i se trage numele, Florin și Trandafir Boboc! Să-ți spună nevastă-mea, Florica… cum o mai alergam prin munți și văi! Ha, ha! Acum nu mă mai ţin mădularele să bântui pe coclaurile muntelui, aşa că în timpul liber… cultiv roze prin grădină! E o meserie mai de câmpie!!! Ha, ha, ha, ha! (râde tare!)

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Am înțeles! Roze… Ce romantic sună! Înseamnă că melodia preferată a domnului Trandafir Boboc ar trebui să fie ori melodia lui Florin Bogardo „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii” sau „Rose rosse” cantată de italianul Massimo Ranieri. (Şi începe să  fedoneze: „Rose rosse per te, ho comprato stasera, e il tuo cuore lo sa.. cosa voglio da te. D’amore non si muore…”)

 

Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul): (cu un glas iritat! Îi pune mâna pe gură!) Pardon monşer! Melodia preferată a fiului meu este „Trandafir de la Móldova”! Am impresia că dumneata eşti cam snob… Tot o dai pe latineşte şi pe italieneşte… Nu prea îţi place bre… florile româneşti!

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul) (nervos): Corect, tăticule dragă! (cântă cu voce tare,  aproape țipând): Trandafiiiir de la Modova… Te-am iubit, dar nu-ți stiu vorba!

Florentin Floroiu-Guraleului (bate din palme frenetic și încearcă din nou să salveze situaţia): Iar ăsta micu… este mugurelul familiei… are trei ani și trei luni neîmplinite! Floricel îl cheamă, ca pe bunica lui… Floricica! Floricel-Mugurel-băiețel-nepoțel-strănepoțel! Bobocul familiei Boboc! Ați înțeles!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (alintat): Pe mine mă cheamă Flolicel! Pe tata îl cheamă Flolică! Lică! Lică-iepulică!

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul):  Pe-pe mi-mine mă cheama Flo-Flo-Flo-rică şi nu-numai mă-mă-mica ta îmi zice Ri-Rrrrică… Să-să-să nu mai sssssssspui aia cu ie-ie-iepurrraşu’ că-că-că e urrrrât – urât tarrrre!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (cu o mutricică obraznică): Lică, Liiică… Lică-iepulică! (Şi scoate limba la tăticul cel bâlbâit)

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul) (suparat): Sssssă-ţi fi-fie rrrrrrruşine! (şi îi plesneşte o palmă peste posteriorul cu scutec… Că, deh, unde dă tata creşte!)

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângând în hohote): Să nu mai dai în cutecul meu că mă doale… Eşti lău! Lău de tot! Un tată lăăăău! Tatălăule!

Florea Boboc-Trandafir (Străbunicul): (îl ia de-o ureche pe Florică-Bujorel): Nepoate Floricăăăă… ai făcut un gest nesăbuit! Ai dat într-un suflet nevinovat! Se zice că… copiii nu trebe să-i atingi nici măcar c-o floare! Ruşiiiiine să-ți fie! Mama ta de Bujorel…

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul) (îl ia de cealalta ureche): Ru-şi-ne găliganule! Ru-și-ne! Când ajungem acasă te învăț eu minte! îți aplic pedeapsa „Florii de Colț”! Te pun la colț în genunchi pe coji de nuci! Schimbăm noi foaia! Ai să vezi tu cum se ajunge Floricel… la Floarea din Colț! Ma-ga-ru-le!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângâd şi mai tare): Luşine! Luşine! Lușine măgalule! Pentlu că m-ai bătut, o să te spun la mama că faci pipi în chiuveta de la bucătălie! Batăcuşule! (Toate generaţiile se uită întrebător la bâlbâitul tată care se ia cu mâinile de cap!)

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): (cu ochii ieșiți din orbite, frecându-se la urechi de durere): Mi-mi-minte! Mi-mi-minte!

Florentin Floroiu-Guraleului (încercând să salveze a treia oară situaţia): Nu mai plânge Florică! Dacă nu mai plângi te ia nenea Florentin la grădina botanică să-ţi arate florile.

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (smiorcăindu-se): Dal futuli sunt pe acolo? De ăia cale zboală din floale în floale? Dal păsălele…? Vleau-vleau la futuli şi la păsălele! (Cu toţi încep să zâmbească uitându-se cu subînţeles la tăticul bâlbâit care era verde la faţă!)

Florentin Floroiu-Guraleului: Sunt, sunt! Promit că te duc, dar numai dacă îmi spui o poezea?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (işi şterge ultima lacrimă şi începe să recite):

Întl-un coş cu violele

Şade două păsălele

Amândouă ţilipesc

Eu pe… tine te iubesc!

Nene Folentin, acuma mă duci la flutuli şi la păsălici?

 

Florentin Floroiu-Guraleului (făcând cu ochiul către cumnatul său, tăticul copilului) Îți cumpără nenea Florentin și vată pe băț… și un iepuraș…

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Iepulaș nu vleau, că ial mă bate tata lău…

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Oooo! Sper că mă luați și pe mine la Gradina Botanică!

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Pe tine te luăm numai dacă îmi cumpeli vată pe băț!

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Cumpără nenea! Dar îmi spui si mie o poezie!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Spun! „Când glădinile-nflolesc, Eu pe tine te iubesc”! Gata! Ba mai am una pentru tati:

Lică. nu știa să zică

Lâu, lâțușcă, lămulică,

Dar de când copilu-nvață

Poezia desple lață,

Tati a-nvățat să zică…

Lâ-lâu, lâ-lă-țu-țușcă, lă-lă-mu-mu-lică !

 

(Toată lumea râde și se îmbrățișează! Singurul supărat e Florică-Bujorel-Bâlbâitul care stă de-o parte și se calcă pe bombeul pantofului din piciorul stâng și invers.. și își întoarce buzunarele de la pantaloni pe dos…)

 

(Fine)

 

–––––––––-

Stan PĂȚITU Jr.

Launceston, Tasmania, Australia

1 aprilie 2013

Magdalena ALBU: Ecaterina Blidaru, prima femeie-profesor inginer, care a scris istorie pentru Îmbunătățirile Funciare din România

În memoria celor 25 de ani de la trecerea în lumea de Dincolo a prof. univ. dr. ing. ECATERINA BLIDARU 

ECATERINA MOISESCU-BLIDARU a fost prima femeie profesor inginer, care a scris istorie pentru Îmbunătățirile Funciare din România, fără să-și fi propus acest lucru vreodată. Nu a dorit să schimbe mentalități societale, precum au făcut ilustrele sale înaintașe – inginer chimist ELISA LEONIDA-ZAMFIRESCU și inginer silvic AURORA GRUESCU -, dar, ca și ele, a avut o opțiune cel puțin ”stranie”, în viziunea unora, pentru o adolescentă de la începutul deceniului patru al secolului XX, aceea de a urma ingineria în cadrul Școlii Politehnice din București. De fapt, cea care a ales-o pe ECATERINA MOISESCU-BLIDARU să o reprezinte a fost istoria însăși, tânăra semnând, cu propriul ei destin, pionierat în domeniul pedagogiei hidraulicii și a hidroameliorațiilor pe plan national.

ECATERINA MOISESCU (devenită, prin căsătorie, BLIDARU) a venit pe lume la mijloc de lună decembrie a anului 1922, pe data de 17, în sânul unei familii de învățători din Scurteștii Buzăului. Copilăria i-a stat sub semnul afecțiunii și al ocrotirii celor doi părinți ai săi, care, după absolvirea cursurilor primare, au îndemnat-o să părăsească localitatea natală pentru a se înscrie la renumitul Liceu „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din orașul Buzău. Elevă eminentă, ECATERINA obține cu brio bacalaureatul, în 1942, devenind, ulterior, studentă în Capitala țării, nicăieri altundeva decât la Școala Politehnică de pe malul Dâmboviței, secția „Geniu rural”. Aici, va avea parte de întâlnirea cu o pleiadă de profesori iluștri ai timpului, care-i vor marca, definitiv, traiectul profesional. Dintre aceștia, s-a detașat un renumit hidraulician al României, fost ministru al Lucrărilor Publice, ION ANDRIESCU-CALE, dascălul sub oblăduirea căruia tânăra aspirantă la titlul de inginer își va redacta lucrarea de diplomă, ce-i va fi apreciată de către comisia de evaluare cu un calificativ demn de o studentă merituoasă a facultății – calificativul maxim.

Anul 1947, echivalent cu momentul finalizării studiilor universitare, avea să reprezinte pentru ECATERINA MOISESCU pasul hotârâtor, chiar providential, am putea spune, în a scrie istorie, în ceea ce privește perimetrul vast al Îmbunătățirilor Funciare din România. Nu singură, însă, ci împreună cu viitorul ei soț și fondator de școală – inginerul VALERIU BLIDARU. Astfel, ca un dat al destinului implacabil, dar și ca o formă de maximă responsabilitate personală, ce a definit-o întreaga sa viață, ECATERINA MOISESCU-BLIDARU va deveni prima femeie-profesor inginer din cadrul celei dintâi Școli tehnice de Îmbunătățiri Funciare și Piscicultură din țară, înființată de către VALERIU BLIDARU, la Nucet, în județul Dâmbovița, școală ce pregătea subingineri și, în anumite condiții specifice, chiar ingineri, în domeniul amintit.

După numai un an la Școala de la Nucet, va face un pas important în carieră, mutându-se la Facultatea de Hidroameliorații din Galați (prima instituție de acest gen din țară, ce a luat naștere în anul 1948), unde va pune bazele primului laborator didactic din domeniul IF-ului. Aici, vreme de 11 ani, din 1948 și până în 1959, a desfășurat o activitate pedagogică prodigioasă alături de fostul său dascăl îndrumător și mentor ION ANDRIESCU-CALE, dar și de inginerul VALERIU BLIDARU.

Iată cuvintele emoționante scrise, acum, la mijloc de decembrie 2018, după un sfert de secol de la dispariția ilustrei Profesoare, de către o fostă elevă a sa din acei ani, ing. ALICE POPESCU, fiica prof. univ. ing. IOAN GRIGORE POPESCU: „Doamna prof. univ. dr. ing. ECATERINA BLIDARU a fost prima doamnă din România care a predat Hidraulica (a și scris două volume). Exigentă cu noi, studenții, dar, în primul rând, era exigentă cu dânsa. Emana  înaltă știință, într-o exprimare inteligentă și pe înțelesul tuturor. Mai ales formulele erau logice prin demonstrația sa. N-o uită nimeni din generațiile Facultății de Îmbunătățiri Funciare, înființată, la Galați, în 1948, ce a devenit Facultatea de Hidrotehnică Agricolă, în 1962, în cadrul Institutului Politehnic din Iași. Dar, pentru noi, copiii profesorului univ. ing. IOAN GRIGORE POPESCU și ai FLORICĂI POPESCU, era tanti Nanina, fermecătoare, de o frumusețe divină, cu o inteligență sclipitoare și cu un suflet ales.”

Foarte multe premiere la nivel național i-au marcat ECATERINEI MOISESCU-BLIDARU traiectoria profesională, după cum se poate lesne observa. De la Galați, distinsa profesoară va porni, din anul 1959, pe un nou drum, cel al Moldovei, o dată cu desființarea facultății și mutarea acesteia, la Iași, mai întâi, fiind integrată în structura Institutului Agronomic ”Ion Ionescu de la Brad”, iar, apoi, devenind parte componentă a Institutului Politehnic ”Gh. Asachi” din localitate. Aici, ECATERINA BLIDARU este numită șef al catedrei de Hidraulică, parcurgând, în continuare, treptele didactice rămase, până la cea superioară de profesor, după ce, în anul 1972, și-a susținut, în centrul universitar de pe Bega, Timișoara, remarcabila lucrare de doctorat intitulată ”Studiul hidraulic al rețelelor de conducte pentru irigarea prin aspersiune”. De altfel, pasiunea sa aparte pentru Hidraulică avea să se concretizeze, așa cum spunea ing. ALICE POPESCU, în două volume de marcă dedicate acestei discipline fundamentale pentru învățământul superior tehnic, volume care au văzut lumina tiparului în perioada 1964-1965. Sigur, trebuie amintit, de asemeni, și studiul de referință, apărut, în 1971, sub titlul ”Contribuții la calculul hidraulic al instalațiilor mobile de irigații”, ca să nu mai vorbim despre realizarea a peste 120 de lucrări științifice publicate sau susținute în varii contexte naționale ori externe de anvergură (Franța, Grecia, Israel, Algeria, Maroc etc.).

Dedicată în totalitate profesiei de dascăl, dar dezvoltând, concomitent, și o remarcabilă activitate de cercetare științifică, reflectată în cărțile și articolele mai sus menționate, prof. univ. dr. ing. ECATERINA BLIDARU și-a lăsat o amprentă definitorie asupra calității învățământului superior ieșean, realizând, în Capitala Moldovei, cel de-al doilea laborator didactic din țară în domeniul IF-ului, după primul constituit de ea, anterior, la Galați. De asemeni, alături de colegii săi de catedră, a fondat și cel dintâi laborator complex de Hidraulică pentru Îmbunătățiri Funciare din România, un model de talie globală, dar și o premieră internă de o valoare considerabilă.

De o amplitudine a moralității și a modestiei specifică numai omului superior, profesoarei ECATERINA BLIDARU i s-au recunoscut, în timp, meritele, printr-o serie de distincții și de diplome acordate, dar, mai presus de toate, a avut parte de sentimente unice de dragoste și de apreciere din partea foștilor ei studenți, care îi păstrează și azi, iată, la un sfert de veac de la trecerea sa în lumea de Dincolo, o amintire plină de lumină și emoție. Împreună cu prof. univ. dr. doc. ing. VALERIU BLIDARU, ctitor de Școală de Îmbunătățiri Funciare pe plan national, prof. univ. dr. ing. ECATERINA MOISESCU-BLIDARU a scris istorie cu propria-i viață, subliniem din nou acest lucru, dăruindu-se, cu o devoțiune ieșită din comun, atât profesiei alese, cât și familiei. ”…când s-a stins din viață, parcă a apus o stea pe Pământ și a răsărit una pe Cer.” Sunt cuvintele fostei sale studente de acum șapte decenii în urmă – ing. ALICE POPESCU. O formulă de final mai înălțătoare de atât, nu se putea găsi.

–––––––––––-

Dr. ing. Magdalena ALBU

12 decembrie 2018

București

Dorel SCHOR: Miriam Cojocaru și nesfârşitul universul feminin în artă

Picturile lui Miriam Cojocaru sunt în mare parte inspirate din nesfârşitul universul feminin şi sunt dedicate cu delicateţe şi duioşie publicului.

Ea alege unele teme celebre şi apropiate tuturor, dar la reinterpretează, le reconfigurează cu inteligenţă, îmbogăţind imaginarul. Femeia în  toate situaţiile reprezentative, de soţie, mamă, iubită se află în centrul acestui univers intim. Frumosul etern feminin trebuie adesea descoperit pentru că el se află în fiecare suflet. Acest lucru îşi propune pictoriţa, subliniind cu discreţie tandreţea, fragilitatea dar şi forţa.

 

 

   Dragostea incomparabilă a mamei, profunzimea acesteia, starea pură de duioşie maternală, nobleţea sentimentelor sunt surprinse în multe din picturile semnate de Miriam Cojocaru. In lucrările cu tematică maternală ea descoperă şi inocenţa, delicatesea dar şi misterul mereu însoţit de stări meditative. Picturile cu femei reflectă cea ce simt personajele, mult mai mult decât puterea feminină, mai mult decât o simplă frumuseţe.

 

   Pictura devine astfel o fascinantă lecţie de viaţă, ea devenind interesantă şi atrăgătoare când conţine armonii subtile, formele şi culorile sugerând esenţa.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

16 decembrie, 2018

Parution du livre: Ionuţ Caragea – Aphorismes jaillis de l’écume des flots, Éditions Stellamaris, Brest, France, 2018

Chers amis, mon volume d’aphorismes „Aphorismes jaillis de l’écume des  flots” vient d’être publié à la maison d’Édition Stellamaris de Brest (en France). Le volume fait 224 pages et comprend 612 aphorismes traduits du roumain en français par Constantin Frosin. La préface est signée par le réputé critique littéraire français Jean-Paul Gavard-Perret. Des références critiques dans ce volume: prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret, prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (Roumanie). Rédacteur technique – Michel Chevalier, directeur de la Maison d’Ėdition Stellamaris. La couverture du livre à été réalisé par Michel Chevalier. Ionut Caragea invite les lecteurs à lire des extraits de ce livre sur le site de la Maison d’Ėditions Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2018/12/aphorismes-jaillis-de-lecume-des-flots.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Jp4R-f

Pour le commander: editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

Prochainement, le volume pourra être acheté sur Fnac, Amazon, ainsi que dans certaines librairies de France.

Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – Aphorismes jaillis de l’écume des  flots,

Editura Stellamaris, Brest, Franța, 2018

Dragi prieteni, la editura Stellamaris din Brest (Franţa), mi-a apărut volumul de aforisme intitulat „Aphorismes jaillis de l’écume des  flots”. Volumul are 224 de pagini şi conţine 612 aforisme traduse din română în franceză de Constantin Frosin. Prefaţa îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Referinţe critice în volum: prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret, prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (România). Tehnoredactor a fost Michel Chevalier, directorul editurii Stellamaris. Coperta a fost realizată de Michel Chevalier. Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească extrase din volum pe site-ul editurii Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2018/12/aphorismes-jaillis-de-lecume-des-flots.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Jp4R-f

Pentru comenzi : editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

În curând, volumul va putea fi cumpărat de pe Fnac, Amazon, cât şi din unele librării din Franţa.

Né le 12 avril 1975 à Constanţa, Roumanie, Ionuţ Caragea est membre de l’Union des écrivains de Roumanie, cofondateur et Vice-président de l’Association des Écrivains de Langue Roumaine du Québec etc. En tant qu’auteur, il a publié plus de 30 livres (poésie, aphorismes, science-fiction, essais critiques, mémoires, anthologies). La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des leaders de la génération poétique de l’an 2000 et l’un des écrivains roumains les plus originaux et atypiques. Il habite la belle ville d’Oradea, en Roumanie. Durant la période 2003-2011, il a vécu à Montréal, étant devenu citoyen canadien en 2008. Biographie détaillée: www.ionutcaragea.ro ou Wikipedia.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec etc. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. În prezent, locuieşte în Oradea. În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, devenind cetăţean canadian în anul 2008. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

 

Le mot du traducteur/ Cuvântul traducătorului

 

Poète par excellence, auteur d’aphorismes, prosateur de fiction, critique, éditeur et promoteur culturel, l’écrivain roumain Ionuţ Caragea part en exil, sur l’exemple de Cioran et d’autres grands écrivains roumains qui se sont affirmés dans la diaspora, mais il n’en revient pas moins à sa Patrie-mère, fort d’une nouvelle vision lyrique et d’un nouveau credo… Les aphorismes de ce volume (que j’ai eu l’immense plaisir de traduire dans la langue de Voltaire), imbibés d’arômes poétiques, de ludique, philosophie, christianisme et sentiments situés à des côtes extrêmes, ont déjà commencé à faire le tour du monde et, espérons-le, entreront dans l’histoire de la littérature universelle.

Constantin FROSIN,

Professeur des Universités  

Membre de l’Académie Européenne

Lauréat du Parlement Européen

Officier des Arts et Lettres, et des Palmes Académiques

 

 

Préface/Prefaţa:

Le puisatier des ciels ou la résurrection de Lazare

 

Poète et rugbyman, auteur d’aphorismes et de fictions, critique, éditeur et promoteur culturel, Ionuţ Caragea – comme Cioran et d’autres grands écrivains roumains – a quitté sa Roumanie natale. Il est devenu Canadien mais n’a jamais oublié les racines de sa terre et les flots de sa Mer Noire qui l’a séduit par sa sagesse éternelle. L’éloignement a fait le jeu de sa proximité. La culture de la diversité lui a permis d’apprécier ce qu’il doit à un socle riche en humanité. Il en fallut parfois à l’auteur afin de se dresser contre ceux qui la lapidait.

Pour éviter de devenir ce « Pélican » cher à  Baudelaire  que, sur la terre, ses « ailes de géants» empêchaient de marcher, l’auteur a choisi l’envol au-delà des mers afin de devenir qui il était vraiment. Et il retourne à la mère patrie, mais non en fils gaspilleur et prodigue mais en tant que frère de l’humanité qui partage son expérience pour être utile à lui-même et à tous « ses semblables ses frères ».

À ce titre ses aphorismes sont essentiels dans la découverte d’une vérité foncière. Chez lui, cette forme ne cherche en rien l’effet – ce qu’on peut parfois reprocher à Cioran qui se prit les pieds dans ce tapis, préférant parfois l’effet à la cause. Au rire de ce dernier, l’auteur, plus subtil, âpre  mais  bienveillant,  préfère  le sourire pour montrer comment la vérité projette parfois une ombre sur l’humain trop humain.

Mais pas question pour autant de renier l’une et l’autre et de préférer la proie à l’ombre. Il suffit d’éclairer cette dernière. Le trajet existentiel géographique et culturel de l’auteur montre comment ils peuvent cohabiter sans plonger le destin sous l’égide des dieux (chez l’auteur ils n’annexent pas  tout  le ciel  que celui-ci revendique) ou de se vaporiser dans la vacuité d’une simple espérance non fléchée.

L’auteur, pour atteindre l’être et le sens, s’est  battu et se  bat avec son ici-même et son là-bas qui au gré de ses voyages s’inversent. Pour autant il se méfie de toutes vérités tenues pour acquises : « Il y en a qui chérissent tellement leurs propres vérités, autant que des vêtements d’un prix fou. ». Ils ne veulent pas en changer et, fier de leurs appâts, jouent les dandys – ou les vitriers lorsqu’ils portent des costumes à carreaux…

La “vraie” vérité n’est pas simple : et pour combattre les mensonges des temps il faut parfois revenir à celles perdues, oubliées, laissées à l’abandon sans pour autant se poser dans une attitude passéiste. Bref l’auteur apprend à repenser au besoin avec « la gaucherie du cœur et la dextérité de la croix » – lorsqu’elle n’est qu’un emplâtre sur la jambe de bois de la misère.

Dans ce but l’aphorisme garde le mérite de trancher dans le vif et de retrouver une pensée à fleur d’existence mais exilée dans les marges. Pour le rameuter il faut toutefois savoir chiner dans l’indicible de la mémoire sans faire du seul souvenir le nec plus ultra du logos. Néanmoins l’aide des morts est parfois plus efficiente que celles des vivants.

La chance de Ionuţ Caragea est de garder les pieds (et l’esprit) entre deux mondes. La “vérité” de l’un permet de ponctuer celle de l’autre. Preuve que les simples voyages autour de sa chambre chers à De Maistre ne sont jamais les plus sûrs garants  à qui veut, se jetant dans la fontaine de l’âme, ne pas se contenter des larmes que les nostalgies distillent.

Constantin Frosin a su parfaitement traduire ce journal intime et général, cette quête essentielle qui se moque des sectarismes et dans l’espoir (non vain dans ce cas même  s’il paraît irréalisable) de chérir « l’infini – en commençant par ton toucher. » La femme n’y est pas pour rien. Et c’est un euphémisme. L’auteur trouve en elle la clé pour sortir notre civilisation de son impasse.

Allégorie de l’existence, cet ensemble qui ignore la pose redonne au verbe tout son sens. L’auteur croit en  lui  comme  aux livres car il arrive que des destins coïncident avec celui des lectrices et lecteurs. Les deux trouveront dans ce texte un miroir et une “douane céleste” qui n’oublie jamais le sang et le sel de la terre. Il n’est donc pas un simple livre d’images que des dieux (ou ce qu’on prend pour tels) appellent à colorier. C’est à se demander si dans les écoles de son enfance en pays socialiste on ne se plaisait pas à imposer un badigeonnage pour décorer en discutables retables certains chiens de l’histoire.

L’aphorisme est là pour les nettoyer. Il suffit que – et c’est bien le cas ici – chaque mot soit le “squelette d’une pensée mal-nourrie” mais qui ne se contente plus de se lover dans le sarcophage ombreux d’un esprit trop étroit. Bref il existe  là  la résurrection de Lazare. Il convient de pratiquer comme l’auteur : s’asseoir « côté fenêtre, dans l’unique train : la pensée expresse. » Belle leçon de sagesse pour redevenir, chacun à sa manière, poète de sa propre vie sans attendre que les rides viennent, face aux grands infinis. Et le reste.

Jean-Paul GAVARD-PERRET

Miriam Nadia DĂBĂU: Poeme de dragoste

Lutul iubirii

 

cu inima mea durerea,
cu  ochii mei uitarea,
cu mâinile mele
purtate prin lut
ți-aș mângâia obrajii…
Da, iubite de vis,
lutul iubirii
este greu de lucrat
este aceeași lucrare
a unui olar, ce frământă
cu lacrimi și lutul
se-nmoaie de căldura
dorinței pentru o formă!
E tare lutul iubirii
pentru că tu, iubite de vis,
nu vrei să primești
nici iubire, nici mângâiere
Ci numai durere!

 

Colorez suflete

 

Cu penelul meu
colorez suflete,
Culoarea mea
nu se șterge…
Am ales un om
din mulțime
și mi-am dăruit
inima și trupul!
Iubește-mă cu
toată ființa ta…
dar cer sacrificii…
Privește-mă ca
un pictor desăvârșit
și lasă-mă să ating
clipa fericirii
ce nu am găsit-o!
Extazul miraculos
al dăruirii, al iubirii
și n-ai să mă pierzi…
Penelul meu
colorează suflete
și tu, nu poți
să mă uiți!

 

 

Alunec în patul iubirii…

 

Alunec în patul
de mătase argintie,
între noi fulguie iubirea.
Mă îmbrac cu lumina
ce-ți mângâie chipul
și te rog, să rămâi!

 

Mă așez lângă tine
și astăzi te iubesc
mai mult decât ieri…
Lasă-ți gândurile
deoparte învăluite
în mister!

 

Ești ultimul romantic
acoperit de frunze,
Ești ultima iubire
cu zâmbet ușor
Alege doar patul să fie
de mătase argintie
și flori !

 

 

Nu te mai vreau…

 

Am obosit să alerg
după tine,
Nu te mai vreau…
Am obosit să privesc
la  soare  cu raze
Fără speranțe…
Am căutat icoane
făcătoare de minuni,
dar ce folos…
Ești demiurg în apus
și piatră de încercare,
Ce păcat…
Continue reading „Miriam Nadia DĂBĂU: Poeme de dragoste” →

Ileana Cornelia NEAGA: La pcizărat

La pcizărat

Când eram fată micuță
Pregăteam a mea straicuță
Prin neauă, plecam la drum
În ajunul lui Crăciun.
Pe deluț, sus pe uliță
Colindam la nană Tiță:
-„Colinduță, colinduță
Mă suii pă policuță
Văzui coaste și cârnaț
Uieguța cu vinars
Tăt de-acelea să ni daț”
Nană Tiță mă țuca
În straicuță îmi punea
Pcizarei* ș-un colăcuț
Baciu-mi dădea un bănuț!
Patru nuci ș-o caramea
Să umplea straicuța mea!
Și așa din casă-n casă
Înnotam prin neaua groasă!
Ajungeam seara acasă
Toată udă, dar făloasă
Că am fost la pcizarat
Și tot satu-am colindat!

 

*La pcizarat – la colindat; pcizărei – colăcuți!

——————————-

Ileana Cornelia NEAGA

16 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Numele tău izvor de ocară

Numele tău izvor de ocară

 

Câtă iubire mai vine prin sevă din rădăcini
și câtă ură se mai păstrează de nu ne înțelegem,

încotro se îndreaptă dragostea născută din dragoste
cum ochiul vede lumina cu alcătuirea celuilalt.

Uitarea nu te absolvă de nefăcutul normal
pe care trebuie să-l îndrepți în opinia oamenilor
în care încolțește teama care nu iartă,
capătă otravă de viperă.

Numele tău rămâne izvor de ocară

și oriunde scoți capul trebuie plecat,
el poartă sărăcia și piaza rea
ce nu se împacă cu nimeni,
amintire cu fiori ce-ngroapă frumosul
și miroase a ură cu buze de sare.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 decembrie, 2018