Alla TONU: Era Sfânta Noapte

…O pace adâncă pogora peste lume și o tainică lumina din adâncurile cerului, strecurându-se printre stele, curgea blând în jos, îmbrăcând pământul într-o  aură diafană…


Particulele minuscule venite din infinitul cosmic, ajunse aici, pluteau prin aer făcându-l să vibreze, apoi, atingând rând pe rând toate lucrurile ce le întâlneau în calea lor, le traversau, lăsând în ele câte o scânteie, până în sfârșit se opreau în inima pământului și în sufletul profund și etern al omului, fără să fie percepute.Tot ceea ce era pătruns de această lumină, devenea mai luminos și mai bun. Pădurea deveni mai clară, apele râurilor mai scânteietoare, zăpada mai albă, animalele mai blânde, oamenii mai zâmbitori și mai binevoitori, iar rugăciunile lor mai calde.


Tot pământul, cuprins de un sentiment de bucurie benefică, era plin, încărcat de aceste  părticele pure de lumină, rupte din imensa dragoste a lui Dumnezeu, pogorâte aici  pentru a transmite tuturor bucuria Tatălui Ceresc.


În noaptea cufundată în pace, prin undele tăcerii, se auzea un freamăt argintat de aripi.


Erau îngeri îmbrăcați în lumină, ce înaintau pe cărarea astrală infinită, revărsând din ghirlande de stele o dungă deasă de praf argintat și de perle, lăsând în urma lor miros de smirnă și tămâie.


…Era sfânta noapte de Crăciun când se năștea fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos.

————————-

Alla TONU

Chișinău, Moldova

24 decembrie, 2018

Imagine sursă internet

Gheorghe PÂRLEA: Crăciunul

CRĂCIUNUL

 

Din an în an, aducerea aminte
A Tainei ce întrupat-a Pruncul din Înalt
Renaşte-n noi copilul dinainte,
Ca lacrima, la suflet, şi-n trup – neîntinat.
*
Să-mpodobim cu daruri Pomul Bucuriei,
Ghirlandele iubirii atârne tot mai Sus
Şi-n imnice cântări să-I mulţumim Mariei
Că ni-L aduce,-n slavă, pe Dumnezeu-Iisus
*
Să prelungim această graţie Divină,
Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.
Şi până iar la noi Crăciunul o să vină,
Sfioşi, să facem paşi spre Înălţare.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

23 decembrie, 2018

Adrian BOTEZ: Ghilotina în toiul zăpezilor (poeme)

GHILOTINĂ ÎN TOIUL ZĂPEZILOR

 

s-au ghemuit

zilele – simţind pururi – în aer

saltul de panteră neagră – al

nopţii

 

străjerii – la Porţile

Cetăţii – mult adânc au

adormit : fiecare sforăitură de-a

lor :  regesc

mit

 

orbii chefuiesc – de parcă

toţi au privit – dintr-odată – ţintă – drept în

soare – şi-acum – cu ochii-nchişi extatic

sărbătoresc – indiferenţi la

poziţia Porţilor : li s-a şoptit – cu

nădejde – de foarte  – foarte sus – că ei au scăpat

sorţii – că sorii

pe Apa Sâmbetei – toţi

s-au fost dus…

 

nebunii lunateci sunt

mult mai prudenţi : toarnă – într-una

păcură – sub orice

podeţ – şi – în general – de-i chemi – îţi

răspund că – hă-hă-hă – dintotdeauna ei sunt

absenţi

 

…numai  – biet – omul normal

nu scapă să vină la

mal – să dea seamă – cu însuşi

capul lui – de fiece

îngheţat val : mereu îşi

aşteaptă  – -nchinat  – terorizat – în toiul

zăpezilor – doar

Călăul şi

Satrapul – precum şi Coşul

de Nuiele-al

Ghilotinei – ca să mai

presare-ntr-însul  încă o mână de

alb rumeguş :  la aproapea – Cumplita

Cădere – să nu i se vatăme

cumva – Doamne fereşte

Scalpul…

***

 

 

…E O ÎNSERARE PERPETUĂ

 

…e o înserare

perpetuă – o înserare

grea şi

firoscos gânditoare – ca nişte

turme de bolovani – întorşi

pe dos…

 

Dumnezeu

mârâi – şi se zbârli – la

sine însuşi:

 

„cum să mai pot eu să

fiu dumnezeu – când toţi – toată grămada asta de

gânduri băligoase – pe care le-am

alungat în fapte… – …da – toţi ăştia

adunaţii şi

scăzuţii – toţi – dar toţi! – sunt                                   

dumnezei… – …şi nu ca mine – visători

ci ai naibii

cotitori – umbre colcăinde – trufaşe – de

intreprinzători – precum nişte

veritabili

agenţi economici – nu

astronomici!

 

hmmm… – …da – voi intra  – imediat – în

opoziţie  – cu

mine însumi : de câte ori voi

avea – iarăşi – vreun gând proiectiv (bătu-l-ar!) – îl voi

contrazice – pe loc – ba chiar îl voi

nega şi întoarce pe dos – în parlamentul

urâciunilor ăstora – grămezilor ăstora de

dumnezei căcăcioşi – dar ai naibii de

mâncăcioşi (ai propriului produs!) – grămezilor ăstora de

entelehii îngheţate

protezate… – …şi toţi – cu tot cu

puieţi – arătându-se vecìilor precum şi sunt : nişte

mă-lă-ieţi !

 

păi – nu vedeţi ? – ia – uitaţi-vă cum toate

aureolele gândurilor mele – devenite

voci şi siluete caraghioase de

vaci – lei – foci – elefanţi  – şopârle şi

găini – toate-toate îşi

hârşcâie (…supărător şi

dureros…) spinările rahitice (penele – ba – chiar şi

coarnele!) – de  – vajnică

spinarea  – îmburuienată larvar – a

Pământului – iar copitele (ori

picioarele) lor – împletesc – acolo sus –  neînduplecate scrieri de

urme – silfidice urme – pe

Cer – adică

pe ideea – pe năzuinţa secretă de

Cer…

 

gata şi cu

Lucifer : l-am pus să

refuze a scoate  Lumină din toate

beznele aureolelor mele – şi iată că 

în sfârşit! – m-am obţinut pe

mine însumi – în stare pură : cu zece peceţi

în eternitate mă numesc – deci (luaţi

aminte!) : Noctifer…!”

 

…şi înserarea nedesţelenită şi

de tot apăsătoare şi

firoscos grăitoare – ca nişte turme de bolovani

întorşi pe dos – fără preget

continuă :

nimic nu se întâmplase – doar se auzeau

voci de oase – din Sfera Celestă – devenită

selenară – felinară – de tot

Agrestă…

***

 

MEŞTERUL-DE-CRIME

 

într-o lume jigărită – pe-o jigodie de iarnă

orice gând îţi vine-n minte – deîndată se şi sfarmă

Chiciura gros şiroindă din schelete de copaci

a stârnit voma-n străfunduri – precum vrăjile-unui vraci

 

unghiuri drepte pier sub mâzgă – a-ngheţat şi bunul-simţ

urlă Crima – la cătuşe şi-a fost ros ultimul zimţ…

…simt urgii şi Bolovanii – de se crapă şi ies Stele  :

trag  nădejde că Lumina va mai plivi dintre rele…

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Ghilotina în toiul zăpezilor (poeme)” →

Vavila POPOVICI: Mannheim Steamroller Christmas

„Muzica este vinul care umple cupa tăcerii.” – Robert Fripp

   Mannheim Steamroller este numele unei tehnici muzicale din secolul al XVIII-lea, cunoscută sub numele de „crescendo”. Este muzica americană neoclasică new-age care îmbină muzica clasică cu elemente de epocă și rock, conducătorul grupului fiind Chip Davis cunoscut pentru albumele realizate Day Parts, pentru cărțile scrise și în special pentru înregistrările sale moderne de muzică de Crăciun – una dintre tradițiile preferate ale americanilor de mai bine de 30 de ani, prezentată cu coloană sonoră – orchestra interpretează muzica în fața unui ecran mare pe care este proiectat filmul. Uneori se poate mări sau scădea ad-hoc tempoul muzicii, pentru sincronizarea cu imaginile filmului, astfel totul devine un joc spațial magic.

   Chip Davis născut 1947 în Hamler, Ohio, SUA. A început lecții de pian la vârsta de 4 ani și a compus prima piesă de muzică la vârsta de 6 ani. A absolvit școala de muzică de la Universitatea din Michigan, specializată în fagot și percuție. Instrumentele folosite în orchestra lui sunt: pian fagot, și instrumente de percuție.

   Davis a înființat Mannheim Steamroller în 1974 pentru a-și expune interesul de a combina tehnicile moderne cu cele clasice. Primul album, Fresh Aire, a fost finalizat în scurt timp. Acesta fiind refuzat de către nume importante de discuri, l-au determinat să-și înființeze „American Gramaphone” care a fost eticheta pentru toate versiunile ulterioare.

    Mannheim Steamroller a lansat opt albume Fresh Aire, încheind cu Fresh Aire în 2000.  Fresh Aire II a fost lansat ulterior în 1977 și Fresh Aire III a fost lansat în 1979. Primele patru albume Fresh Aire au constituit o explorare a celor patru anotimpuri, Fresh Aire I fiind primăvara, Fresh Aire II fiind toamna, Fresh Aire III – vara, Fresh Aire IV – iarna. Toate cele patru albume au menținut amestecul de muzică clasică barocă, jazz ușor și rock și au prezentat lucrarea virtuozică a lui Jackson Berkey. Davis și Berkey au folosit orice instrument care părea potrivit pentru piesă.

   În 1981, Davis a lansat albumul Fresh Aire Interludes, un album care a compilat 10 interludii de  Berkey din primele patru albume Fresh Aire.

   Davis a preferat apoi explorarea unor alte teme, cu Fresh Aire 5 – subtitlul „Pentru Lună”, Fresh Aire 6 care explorează mitologia greacă, Fresh Aire 7 pe baza numărului 7, și Fresh Aire 8 pe tema infinitului.

   Înainte de faima lui Steamroller, Davis a fost cel mai bine cunoscut pentru colaborarea cu prietenul său, Bill Frieson, cântecele personajului de muzică country.

   În 1984 a lansat „Mannheim Steamroller Christmas”, revoluționând într-un mod original sunetele „tradiționale” de Crăciun, cu interpretări moderne contemporane.

   Ulterior, albumele de muzică de Crăciun s-au vândut în zeci de milioane de exemplare și au devenit printre cele mai populare înregistrări din genul respectiv.

   În 1986, Mannheim Steamroller a lansat muzică compusă pentru un PBS special numită „Salvarea vieții sălbatice”, care a inclus o piesă de la Fresh Aire 6 și douăsprezece piese noi. În 1987, Davis a colaborat cu chitaristul / compozitorul Mason Williams pentru albumul „Classical Gas”. Muzica a fost compusă în întregime de Williams, dar a fost produsă și aranjată de Davis.

   Au urmat alte variante în anii 1988 și 1995, care au prezentat abordări creative ale colindelor vechi, precum și unele compoziții noi, de tipul colindelor. Steamroller devenise unul dintre cei mai solicitați artiști de muzică de Crăciun ale tuturor timpurilor, în parte prin adoptarea unei abordări foarte apropiate de radio. Din punct de vedere muzical, începând cu anii 1990, Davis a abordat muzica „progresivă”, muzica lui devenind mai aproape de stilul „jazz-ului lent”.

   La sfârșitul anului 1997 au lansat un album live de muzică de Crăciun, „Mannheim Steamroller Christmas Live”. Cel de-al patrulea album de Crăciun – extraordinar – a fost lansat în 2001. Celebrarea Crăciunului, o compilație de melodii preferate din albumele anterioare de studio, a fost lansată în 2004. Albumul de studio „Christmas Song” a fost lansat la sfârșitul anului 2007, iar în 2011 au lansat „Simfonia de Crăciun Mannheim Steamroller” cu membrii Orchestrei Filarmonice din Cehia.

   Steamroller a dezvoltat o imagine cinematografică de lung metraj, bazată pe albumele lor de Crăciun.

   „Mannheim Steamroller’s An American Christmas” este un program de radio difuzat pe plan național, de 12 ore, cu muzică și povestiri narate, auzite la 250 de posturi din Statele Unite, programul fiind găzduit de fondatorul grupului Chip Davis. Seria concertelor anuale de Crăciun „Mannheim Steamroller Christmas” continuă în SUA, lui Davis decernându-i-se premii prețioase.

   Un nou album compus și realizat cu proiectarea seriei Fresh Aire, spații exotice, a fost lansat în martie 2018. Albumul include melodii inspirate de site-uri celebre și exotice, cum ar fi piramidele Egiptului și Taj Mahal. Instrumente exotice și etnice sunt amestecate cu tobe, clavecin și sintetizatoare (instrumente electrice cu claviatură).

   Anul acesta marchează cea de-a 34-a aniversare a turneului de Crăciun cu lansarea filmului Mannheim Steamroller Christmas, un album care a revoluționat genul de muzică Season of Holiday.

   Spectacolul de astăzi 20 decembrie 2018 a fost programat la Centrul Artelor Performante din Durham, la orele 7,30 seara. Am plecat din timp, presupunând ca va fi foarte multă lume și va trebui să căutam loc de parcare pentru mașină. Am găsit un loc la etajul șase al parcării. Apoi am coborât cu liftul până la parterul clădirii, unde am prezentat biletele și ni s-a făcut controlul bagajelor (poșetelor). După ce am urcat scările clădirii, am răsuflat ușurată și am așteptat începerea spectacolului. Locurile imensei săli de spectacol erau într-adevăr toate ocupate.

   Au apărut imaginile pe ecran, instrumentiștii care și-au ocupat locurile și prezentatorul spunând câteva cuvinte ca introducere – familiarizare cu natura spectacolului, apoi, orchestra și-a început repertoriul. În prima parte au fost executate piesele: Aire On A G String; Escape From the Atmosphere; Deck The Halls; We Three Kings; Hark! The Herald Angels Sing; Catching Snowflakes On Your Tongue; Away In A Manger; Let It Snow, Let It Snow; The Little Drummer Boy; O Holy Night; Angels We Have Heard On High.

   După pauză continuat programul cu piesele :

Joy To The World; Greensleeves; Felliz Navidad; God Rest Ye Merry Gentlemen (rock); Christmas Lullaby; Four Rows of Jacks; Toccata; Come Home To The Sea; Faeries from “The Nutcracker”; Halleluiah; Good King Wenceslas; Carol of the Bells.

   Sala s-a aflat între frenezia ritmului „crescendo” și scurtele reveniri la stări de melancolie. A fost un spectacol de sărbătoare plin de bucurie, care ne-a introdus în spiritul sărbătorilor de iarnă.

   La cererea publicului, orchestra a interpretat cel mai frumos colind de Crăciun – Stille Nacht (Silent Night, Noapte de vis) care datează din anul 1818, când a fost compus de pastorul austriac Mohr și prietenul său Franz Gruber și cântat pentru prima dată în biserica din orașul austriac Oberndorf, după Liturghia de la miezul nopții. Când preoții au terminat de cântat, toți credincioșii din biserică au început să cânte noul cântec. De atunci, Silent Night se cântă în toată lumea atât la Sfânta Liturghie din timpul Crăciunului, cât și pe diferite scene, de către marii artiști ai lumii.

Colindul Silent Night, iată, a împlinit 200 de ani de existență fascinantă.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

24 decembrie, 2018

La mulți ani! Urări primite din Cupca/Ucraina

Colectivul pedagogic al CIE Cupca, elevii, personalul tehnic, membri comitetului școlăresc, membri cenaclului literar „Lămâița”, a cercului „Tineri muzeografi” felicită cu prilejul frumoaselor sărbători de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, sfântul Vasile, Iordanul, sfântul Ioan Botezătorul, revista „Logos și Agape”, revista care pe parcursul unui an a publicat zeci de materiale despre satul Cupca, învățământul, cultura, tradițiile acestei frumoase localități de pe Valea Siretului. Sincere mulțumiri directoarei acestei reviste, inimoasei doamne Mariana Gurza din Timișoara, a cărei rădăcini pe linie maternă sunt anume de aici, din această frumoasă localitate bucovineană.

            Vă dorim stimată doamnă multă sănătate, fericire, speranță, pace, liniște sufletească și un an plin de realizări și speranțe frumoase.

            La mulți ani!

                        Cu stimă și respect din partea noastră.

––––––––

A consemnat,

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Bucovina de Nord/Ucraina

25 decembrie, 2018

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Albe-serafice sărbători ninse din dar și colind ceresc

   „Lumea-n cântec se deşteaptă,

    Pe Mesia îl aşteaptă.

    Zâmbete cereşti

    intră pe fereşti,

    vin în orice casă.

    Şi în orice gând

    arde tremurând

    câte-o stea sfioasă.”

   (Colind cântat în închisori de creştinii ortodocşi)

 

   NAŞTEREA DOMNULUI nostru este un COLIND divin în care Sfântul PRUNC este înfăşat în frumuseţi dumnezeeşti, ţesute pe LUCEFERI, brodate pe brocardul Zorilor care îmbracă DACOROMÂNIA în Sfânta ALBĂ-SĂRBĂTOARE.

 

   În surâsul PRUNCULUI Sfânt se unesc BUCURIA de Sus cu EMOŢIA suavă a dacoromânilor ce vibrează în fiorul rugăciunii inimii, în heruvicul închinării şi în seraficul cânt înălţat în splendori de azur valaho-bucovineano-basarabene.

 

    În privirea PRUNCULUI Sfânt se îmbarcă arhimilenara tradiţie pelasgo-traco-geto-daco-română ce se răsfrânge miraculos, parcă sub fala splendorii imperialului Păun: alb, negru, brun, cenuşiu, verde, oranj, albastru, auriu, roz, argintiu, violet, peruzea, indigo, vişiniu, purpuriu, aşa cum Istrul, Argeşul, Oltul, Jiul, Mureşul, Crişul, Someşul, Târnava, Bistriţa, Moldova, Prutul, Siretul şi Nistrul binecuvintează DACIA Crăiesei MARIA-VLAHERNA CARPATINA.  

 

   În mânuţele PRUNCULUI Sfânt se urzeşte întreaga frumuseţe a costumului naţional regal şi popular al daco-vlaho-românilor: albul nins pe veşmântul sacerdoţilor daci, pe straiele patriarhale ale bravilor lor urmaşi din Haţeg, Maramureş, Oaş, ori broderia de nea din sufletul dacului milenar ţesut în credinţă şi demnitate sau sumanul distinselor gorjence şi ale mirificelor mehedinţence; negrul-abanos, podoaba cinului monahal, asceza şi sobrietatea sumanului străbunilor Daci înţelepţi; alb-negrul întrupat în zestrea inimoaselor Mărginimii Sibiului, în zenitul domniţelor Ţării Loviştene sau în ritmul paşilor de cadenţă al Fetelor de la Căpâlna; negrul-verde imortalizat pe catrinţele frumoaselor răzeşe bucovinence;  brunul-arămiu al pâinii şi al cozonacului ce poartă pecetea dărniciei ţăranului valah, răsfirat şi pe bundiţa sopranei mierle; verdele-Brad, straja ce stă de veghe la veşnicia demnităţii noastre, ori viţa-de-vie a datinilor milenare valahe din care ne cuminecăm cu nemurirea; oranjul-chihlimbar, lacrima eroilor necunoscuţi şi suspinul pustnicilor încrustat în răşina sihăstriei, ori spicul de grâu mătăsos ca barba Domnului Hristos; albastrul-cerului răsfrânt în râurile ce poartă în iureşul lor dorurile şi dumbrava copilăriei noastre; auriul-borangic, marama frumuseţii princiare a oltencelor şi muntencelor sau apoteoza atâtor biruinţe ale Neamului nostru legendar, ori soarele chindiei cuprins pe fotele sublimelor argeşence, dar şi Rugul aprins al poeţilor mistici; rozul-prelins din rosa mistică a cântecului de leagăn al Mamei sau fiorul Fecioarei valahe permanent îndrăgostite; argintiul-brocart ce primeneşte firul vieţii în care se împleteşte destinul creştinului ortodox; violetul-hlamida princiară a mucenicilor încununaţi în sacrificiul lor suprem şi sfânt; peruzeaua-surprinsă pe brocartul ispititoarelor dobrogence, ori sclipirea filocalico-sofianică a Culturii Duhului; indigoul-hrisov al dăinuirii noastre scris cu pană de fulger înmuiată în cerneală de Voroneţ; vişiniul catifelat de pe podoabă ancestrală a neegalatelor armânce sau ale aleselor bănăţence; purpuriul-mantiei Fecioarei MARIA brodată din Dorul jerfei sacre a tuturor Mucenicilor şi Muceniţelor sau brunul-roşcat al Privighetorii ce concertează pe scena sublimei armonii a Naturii, doldora de tainice încântări; petele cenuşii ale sorţii adunate în elegia şi singurătatea Cucului; pestriţul diafan al Ciocârliei care pogoară cerul pe pământ în liturghia Creaţiei; albul-cenuşiu al Codobaturei-cel mai încântător paj al Primăverii; cenuşiul-roşcat răsfrânt pe negrul-alb al Turturelei-care a împărtăşit suspinul, lacrima şi dorul Vestalelor-Martire de la Mislea sau Miercurea Ciuc; negrul-albăstrui, albul-gălbui şi roşul unduirilor de pe fracul regalei rândunici; albul-albăstrui cu nuanţe de verde şi roşu pe mantia magului Porumbel aducător de pace.

 

   Tot acest apanaj cromatic măiestrit din Voinţa dumnezeescului Prunc a întrupat obiceiurilor precreştine în tradiţia hristic-creştină, ctitorind caracterul unui Neam cu suflet îndumnezeit sub blazonul divin al menirii sale primordiale.

 

   Cu Steaua, cu Sorcova, cu Capra, cu Ursul, cu Pluguşorul, cu Buhaiul, cu Cimpoiul, cu măşti şi fără măşti, cu crenguţe de brad sau cu straie frumoase bogat ornamentate ce risipesc rubine, safire, jad şi topaz peste nea, românii ortodocşi străbat cu urări şi veste bună, de la un capăt la altul, de la o casă primitoare la alta omenoasă, în lung şi în lat, datinile şi tradiţiile milenare, aprinzând lumină şi bucurie în fiecare suflet frumos al drept măritorului creştin.

 

   În geometria şi geografia ornamentală a portului naţional regal, PRUNCUL Sfânt, Dragobetele-Nemuriri surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică a armoniei, a înţelepciunii şi a sublimului pogorât peste divinul serafic carpatin.

 

   Portul naţional, regal-popular înnobilat de cântarea-încântare transcende sufletul frumos într-o mireasmă liturgică de permanentă sărbătoare, de permanentă uimire, de permanentă devenire, de permanentă venerare.

 

   În Colindul PRUNCULUI Sfânt se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea, jertfa, suferinţa, sfinţenia, dumnezeirea, a tot ce este în ceruri şi în Grădina sacră a Crăiesei Sale Maicii.

 

  Colindul PRUNCULUI Sfânt se cerne dalb în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine de dragul frumuseţilor creatoare, procreatoare, încântătoare, înnoitoare, adoratoare, revelatoare.

 

  În Colindul PRUNCULUI Sfânt vibrează Frumosul din noi şi Frumuseţea din EL, împătăşindu-ne cu Dumnezeu, cu Neamul, cu noi înşine, cu Cosmosul.

 

  Miracolul dacoromân prevesteşte primăvara vieţii noastre arătând hiperboreal puterea frumuseţii destinului românismului împlinit. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă, care te cântă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile diafane ale Naţiunii noastre pelasgo-ancestrale.

 

   Însuşirile Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în COSTUMUL NAŢIONAL POPULAR, plin de ceru’ înstelat şi pământu’ înverzit, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea ei celestă şi cu jocul  atât de vrăjit al sublimului fior ce pulsează ca o vibraţie harico-lirică.

 

   DACOROMÂNUL în portul său milenar răsună ca un sunet angelic în marea-muzică a lumii serafice, provocând o constelaţie cosmică, întrupând o revelaţie a comuniunii întru frumos, promovând o  Simfonie a tuturor armoniilor siderale, pogorând o sacrosantă Liturghie a Învierii dumnezeeşti şi româneşti.

 

   Ce năzuinţă şi făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere, de împlinire şi de iubire a Frumosului dumnezeiesc al Milosârdei Fecioare MARIA!

 

   ÎNCÂNTAREA CÂNTARII POPULARE e fiorul întâlnirii cu focul ceresc, a romanţei tinereţii cu surâsul serafic, a legănării mamei cu zâmbetul heruvimic, a rapsodiei harului cu duioşia tatălui, a mângâierii lui Dumnezeu cu îmbrăţişarea Fecioarei, a sărutului frumuseţii cu admirabilul joc al trăirii unde matricea omenirii, izvorul dorului şi dragostea diafană se prind în hora sublimă.

 

 

  TEZAURUL FOLCLORIC – DACOROMÂN aşterne peste lumea urzită din voinţa şi splendoarea  plămadei divine o adiere de miracol a cântării, o corolă de lumini diafane de pe cereştile altiţe, o zare înmiresmată de sublimul carpatin şi o Liturghie hristică ce transcende Catapeteasma bolţii infinitului cosmic.

 

 TRADITIA  noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea mirabilului, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirilor dumnezeeşti!

 

  Dacă Numele PRUNCULUI Sfânt este sinonimul DRAGOSTEI, al Fecioarei MARIA, aură a Frumuseţii absolute, al DACOROMÂNULUI oglindeşte Prietenia ca o adăugire a splendorii sufletului său hristic-frumos!

 

  Vocaţia Dacoromânului este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa cântarea celui Drag! 

 

  Doina Dacoromânului, ca o harpă a paradisului valah transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui  Care ne-a zidit în slava splendorilor Sale dumnezeeşti!

 

  Încântarea Dacoromânului este o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR DORULUI aprins şi cuprins în frumuseţea celui DRAG!

 

 Tezaurul inimii pelasgo-daco-românului înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte sufletul melodic  al Universului ce se întrupează, respiră şi se inspiră din el!

 

  Cuvântul, cântecul, suspinul, portul, muzica, lacrima, urătura, chiotul, jocul, fiorul, dorul, îmbrăţişarea s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al HOREI şi a întregului etos al naturii folclorice!

 

   Hora este un cuvânt pelasg, primordial ce atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco – Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc, regal, chiriarhal transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în eleganţă, în gingăşie, în demnitate, în măreţie, în permanenţa princiară valahă.

 

   Noi, Dacoromânii am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral, la arta conversaţiei melodice desăvârşite, la comuniunea întru frumos, la cuminecarea întru sublim!

 

   Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică ce înnobilează veşnic vocaţia şi misiunea creştină a dacoromânului!

 

   Însuşirea cuvântului „mundus” înseamnă începutul eleganţei, purităţii şi dragostea lumii pelasgo-thrace, ce se revarsă peste universul dac înfiorându-l!

 

   De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime ce susură în cei dragi ca un Colind serafic ce ninge peste sufletul frumos! 

 

  Tradiţia-curajul risipit în culoare şi cântare ca raţiunea de a fi a ROMÂNULUI!

 

  Tradiţia ne leagă prin Cuvânt de Lumină, prin Lumină de Adevăr, prin Adevăr de Libertate, prin Libertate de Iubire, prin Dragoste de Frumos, de ROMÂN!

              

  Tradiţia este ca o Pâinea caldă şi rumenită ce se frânge tuturor Fiilor ei şi ca Vinul dăruit din Via lui Dumnezeu cu bună savoare după meritul fiecăruia!

 

  Colindul sfânt s-a născut sub apoteoza Cuvântului divin, din ciorchinele de dor al mustului cuvintelor părinteşti, nimbate de duhul înţelepciunii străbune, împletit în corola harică a cununei spicelor de grâu culese ca o expresie vie a mărturisirii Adevărului sau ca jertfa Viţei de vie brodată pe sfântul Potir al cuminecării mistice întru Dumnezeu, Neam, Patrie, Biserică şi Familie.

 

   Sărbători fericite ninse cu emoţii de har şi Colinde cereşti binecuvântate, tuturor Prietenilor mei de pe pământ şi din cer!

 

       23 Decembrie 2018

 

   + Sf. Muceniţă Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon; Sf. Iosif tutorele lui Iisus; Proorocul David şi Iacov, ruda Domnului.

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ-         

                        

 

Adriana POPA: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun“

„Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum           

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

 Când bate-n geamuri cea dintâi colindă,-

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.”

 Otilia Cazimir-1939

 

 

          „ În noaptea asta, Adi, sunt focurile. Mâine dimineaţă pornesc piţărăii, eu nu am uitat nimic, îmi aduc-aminte tot, tot …” mi-a spus azi, la telefon, Adam, boemul meu văr, din Austria.

Focurile….piţărăii din cartierul Ohaba-Bistra…obiceiurile….pregătirea prin datini, pentru ca Iisus să se nască în noi, în sufletul nostru.

E un decembrie mohorât, bate vântul uşor, cu frunze încă aurii de salcie, paşii mei se îndreaptă spre niciunde, sau spre acel tărâm fermecat, pe care   l-am pierdut odată cu ridurile din colţul ochilor, peste care am depus straturi de celule descuamate, buze de geruri, fulgi îngheţaţi si zboruri risipite.

          Miroase a iarnă în sufletul meu.

          Miroase a fulgi, a trecut.

          Îmi aminteşte iarna de o altă fiinţă şi-mi trezeşte suferinţe şi emoţii pe care le credeam ninse şi ascunse sub frunze galbene şi gheaţă.

         „Piţărăi, piţărăi,

         Dă-mi şi mie-un piţărău

         Cât o fi de rău

         Să mă duc cu Dumnezău.”

        Ninge furios, din toate direcţiile, cu gheare de vânt. Casele din Ohaba au ferestrele aprinse, ca amintirea unui soare uitat de iulie afară, în  noaptea ce se lasă încet.

         „Dacă ninge tot aşa până dimineaţă, va fi zăpada de un metru ! “ spune bunicul, întors de afară, unde fumase o altă ţigară, din porţia zilnică de  două pachete de „ Mărăşeşti “.

          La biserică, lângă Ieruga îngheţată, dar şi pe Ogaş, pe deal, ard focurile, unduind a grâu înverzit în oale smălţuite de lut ars, semănat în seara ultimă a lui noiembrie.

Focurile, împletite în arcuri galbene si roşii, fură fâşii din noaptea de 23 spre 24 decembrie, ajutând lumina să învingă întunericul. Poate şi întunericul din sufletul nostru, pentru a accepta lumina Domnului.

          Copiii căraseră toată ziua lemne, coceni de porumb, crengi de pom, iar fulgii de zăpadă, curioşi, se tot opreau pe căciulile lor, trase bine pe urechi şi pe mâinile înroşite de frig, apoi o porneau iar, la goană.

Din camera mea, aflată la stradă, auzeam toată noaptea paşii copiilor, care treceau spre focuri, zăpada scârţâia sub bocanci, noaptea avea o lumină albăstruie.

          În ziua de 23 decembrie, bunica frământa aluat de pâine.

Mă aşezam pe ladă, în bucătăria caldă, mâinile bunicii modelau aluatul ca pe o franzelă. Bunica tăia bucăţi  pe care le punea în tavă, ca să mai crească, în timp ce ochii ei de mentă verde, cu nuanţe de miere la lumină, supravegheau oalele de pe plită.

Maşina de gătit îşi deschidea larg, gura neagră, apoi zâmbea când bunica scotea din cuptor piţărăii aurii, pe care-i punea în două coşuri mari cu ştergare cusute cu trandafiri.

          Dimineaţa de Ajun începea devreme.

          Bunicul curăţa zăpada cu o lopată de lemn, totul era alb, vântul, urcat pe stâlpii de neon privea doar, fără să scoată nici un sunet.

        „ Bună-dimineaţa la Moş Ajun

           Că-i mai bună-a lu’ Crăciun

           Că-i cu miei, cu purcei,

           Fug copiii după ei. “

„ Soro- striga mătuşa Marea- hai, că vin piţărăii ! “

„ Mari- se impacientau vecinele- ieşi tu, că trec piţărăii ! “

Bunica îşi punea repede ghetele, se lega cu basmaua de lână neagră, peste părul blond, ondulat, lua cojocul fără mâneci din cuier, în mâna stângă ţinea unul din coşuri, iar cu cea dreaptă punea câte un piţărău în traista atârnată de gâtul copiilor.

Îmbujorati de nevinovăţia iernii, copiii treceau ca frunzele din jurul cupei de argint pentru împărtăşanie.

          Tanti Tăţiana dădea mere şi nuci cu coaja brăzdată de miresmele amare ale toamnei trecute.

          Eu nu am fost în piţărăi şi nici la focuri, nu aveam cu cine merge, când eram mică bunica dădea piţărăi, iar părinţii şi bunicul erau la uzină, iar când am mai crescut, prietenele mele nu se mai duceau.

Doar Alina si Ate, copiii doctorului din Ohaba, mergeau tot timpul în piţărăi, chiar şi când eram la scoală şi ne interzisese învăţătoarea, Alina a plecat la Glimboca, unde avea bunici. Ei stăteau şi la focuri, se aprindeau aproape de casa lor, pe malul Ierugii. Dimineaţa, corul bisericii cânta „ O, ce veste minunată ! “

În schimb, Mihaela a fost în piţărăi cu Dode.

Atunci iarna avea clopoţei şi ningea plină de veselie din părul alb al bunicului.

          „ Vino, mami, să-ţi arăt, uite nuci, mere, piţărăi…s-a umplut traista.” Iar bunicului îi strălucea aur în castanele din ochi.

Spre seară veneau colindători, foarte mulţi copii, aşteptau la poarta verde, cum ieşea o trupă, intra alta.

Îmi amintesc de iarna când eram în clasa a XII-a şi m-am dus în seara de Ajun, cu Săndel, la cimitir la Radu, cu lumânări, ne-a dat mama piţărăi şi prăjituri să dăm de pomană.

Îl vedeam parcă pe Radu întinzându-mi „ Muntele vrăjit “ de Thomas Mann la ziua mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă, invitându-mă la dans, în holul Casei de Cultură şi voiam să strig „ Nu ! Nu ! “, să împiedic acel accident, de parcă Radu ar fi dispărut atunci, acolo, în faţa mea. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, Săndel mă ţinea de braţ şi spunea : „ Radule, am venit la tine, cu prietena ta, sau a mea, nu mai ştiu… “

Şi se auzeau colinde, copiii cântau pe strada principală şi pe strada cimitirului. A început deodată să ningă, iar fulgii se duceau, se tot duceau, până când oraşul rămânea în urmă şi totul era alb, alb, alb…

Şi e iar decembrie, iar cerul, încă albastru, catifelează genele albe ale iernii şi-n gând alerg cu un fulg de nea pe umăr.

Şi mă privesc în fântâna din mine, în apa ei ruginie cu ochii prelungi şi, printre degetele mirosind a miere şi pletele de culoarea grâului copt, întrezăresc o altă fiinţă, cu aripi de o frumuseţe nefirească şi rămân undeva, în urmă, ca un alt eu însămi fără contur şi fără regrete, de parcă propria mea privire şi privirea din oglindă ar fi un colţ de curcubeu şi o dragoste ciudată ce-o face pe ea, sora mea, să crească din mine cu fiecare literă şi să-şi topească braţele în braţele mele-ntinse.

Iar pe masa sufletului meu pun o creangă de brad.

Căci, cine ştie ? Dacă ei, surorii mele gemene, i se va face dor şi va veni să-mpodobească, din nou, bradul cu vise ?

——————–

Adriana POPA

Timișoara

23 decembrie 2015                     

Lia RUSE: Zile de Crăciun

ZILE DE CRĂCIUN

 

Iarna, aerul foşneşte a mătasă

E armonie şi-atâta iubire!

Se-aude a orei încetineală rotire

În învechita pendulă din casă.

O stea oprită pe cer luminează…

Raze de-argint ajung în depărtare

Polei de ger noaptea incendiază

O,  ce colind! Suavă sărbătoare;

Ard tălpile Mariei de atâta drum,

Totuşi, priveşte-n faţă vitejeşte,

C-un asin blând doar Iosif o-nsoţeşte

În staulu-ncălzit cu abur şi cu fum„.

Icoana, lumii-a rămas moştenire

(Mamă şi prunc ne-ocrotesc amândoi)

Şi iată, iar tresar inimile-n noi

De vis unite şi de-mpărtăşire.

În flori, pe geamul zării se preface,

Lumina. Freamătă-n brad culori şi jar…

În minte toţi cei dragi, din nou, apar

Şi timpu-n amintire se desface..

Privirea ne e-n crengi strălucitoare

Şi rugăciunea-n lacrimi pe obraz,

Un dor iar ne cuprinde…şi-n extaz

Plutim, plutim în marea sărbătoare…

…………………………………

Şi trec trei zile-n ornice solare

Imaculate-n jocul de zăpadă.

Ca-n somn rămânem speranţelor pradă…

În doru-acesta orb proptit în zare…

––––––––––––-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

23 decembrie,  2018

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)

IV. Magia sărbătorilor de iarnă

Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu  steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine  cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale  fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăria!

 

Peste tot am brăduți împodobiți, în fiecare cameră, colțișor, tot am câte ceva; îmi place noaptea să deschid ochii și printre gene să-mi văd pomișorul cum sclipește, cu globușoarele lui multicolore, cu mici jucărele atârnate de crenguțe, de când eram copil, dar atât de dragi mie, ca apoi, să închid ochii și zâmbind să mă prindă visele în mrejele lor, ducându-mă la anii de demult !  Am pus și-o scrisorică pentru  Moș Crăciun, așa cum fac în fiecare an, rugându-l să nu mă uite, chiar dacă anii-mi zboară, să-mi vină măcar în vis, ca semn că mi-a trecut ! Parcă-l văd și-acum pe Moșul, pe la cinci anișori ai mei, când mi-a venit acasă pentru prima dată, la vreme de seară, pe cărăruia din ogradă, printre nămeții înalți, cu sacul în spinare, plin de daruri… Stăteam cu ai mei în prag, să-l întâmpinăm, cu obrăjorii  îmbujorați de emoție și mâini fremătânde, tremurând ca frunza de surpriză și nerăbdare ! L-am condus timidă în odaie, lângă cămin, ca să-și încălzească la foc mâinile înghețate, lângă bradul cu artificii și lumânărelele colorate prinse pe crenguțe, așa cum era altădată, între timp aducându-i farfurioara cu dulciuri pregătite de mama și-un păhărel de țuică, așa cum îmi ceruse. M-a așezat apoi pe genunchii lui  spunându-mi că-i tare bătrân și obosit, că vine de foarte departe, că știe că am fost cumințică, rugându-mă la sfârșit să-i spun o poezioară și-un cântecel. Apoi, a deschis sacul cel mare, doldora de daruri,  lăsându-mi și mie câteva pachețele, de mi-a săltat inima de bucurie, spunând că are drum lung de străbătut, pe la alți copii care-l așteptau, așa cum îl așteptasem și eu ! Doamne, ce amintiri minunate…
Îmi venea Moș Crăciun în fiecare an, până când, brusc, a încetat să-mi mai vină, chiar în iarna aceea când s-a stins din viață tata! O întrebam deseori pe măicuța mea:”mămică de ce nu mai vine pe la mine Moș Crăciun, n-am făcut nimic atât de rău ( că doar copil eram, mai făceam câte-o boroboață ), braduțul l-am pregătit și scrisorelele, ce, nu mă mai iubește ? M-a uitat ? Iarna mi l-a furat pe tata, mi l-a luat și pe Moș Crăciun? Am rămas fără niciunul, acum sunt orfană de-amândoi?” Îmi mai zicea sărăcuța de ea, căutând câte-un motiv: ba ca poate nu am fost așa de ascultătoare, ba din cauză că nu mâncam totul din farfurie și-o supăram, ba că n-am fost așa de silitoare la învățat precum ar fi vrut… fel de fel de motive înjgheba… ce să-mi mai spună ? Sărăcuța de ea, Domnul s-o aibă în pază !
De-atunci nu mi-a mai venit, dar găseam totuși cadouri lângă brad când mă trezeam, deși încetasem să-i mai scriu ! Eram dezamăgită de așteptări și-mi spuneam că, la urma urmei, să-mi aducă el ce-o vrea că doar îmi poate ghici gândurile ! În iarna chiar când s-a prăpădit tata, îmi amintesc că, trezindu-mă, am găsit pe pernuța mea, învelite-n celofan, niște milieuri; m-am mirat tare mult și zâmbind i-am zis mamei că, se pare că Moșul, ajuns în cele din urmă și pe la mine și nerămânându-i poate altceva în sac să-mi dăruiască, mi-a pus la repezeală chiar milieurile brodate de dânsa, ce le apretase și călcase cu o seară înainte !?! Și azi le am păstrate, așa cum mi-au rămas atunci și, deseori, le scot la iveală, le miros adânc, îmi pare că încă mai poartă mirosul detergentului și-al mamei, ce le lucrase cu-atâta migală, ca să-și mai omoare serile, așa cum era pe-atunci, întristată și îndurerată, plânsă de pierderea tatălui; parcă văd până azi pe ele lacrimile ei scurse… Mare mi-a mai fost însă surpriza, înseamnă că totuși nu m-a uitat în anul acela, fiind o rază de lumină pe cerul înnourat al vieții mele, atât de devreme… În anul următor însă, îmi lăsase o pereche de ghetuțe speciale de patinaj și patine, cel mai frumos cadou, de nevisat, la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc! Știa el pesemne cât le mai jinduiam când le vedeam la alți copii !
Au trecut în șir anii… am crescut, pom de iarnă n-am mai făcut, nici scrisorele n-am mai scris, chiar și pe Moș l-am uitat și m-a uitat și el se pare în vâltoarea vieții, până când, în pragul existenței mele mi-au apărut copiii, întâi băiatul, apoi, după ani fata, un dar minunat de la Domnul! Am simțit o mare binecuvântare, am dat la rându-mi viață și-atunci, odată cu ei, COPILUL din mine iar s-a trezit, mi-am amintit iar și de bunul meu Moș Crăciun ! Ahh, Moș Crăciun… Moș Crăciun, ne-am găsit iar și de-atunci, te port mereu în suflet, te ador, te-aștept cu bucurie până la extaz în fiecare an, plină de speranțe, punând iar câte-un bilețel sub brad, alături de acelea ale copiilor mei… Mi-e teamă să-ți cer, acum copiii au prioritate, tu însă poate-l citești și pe-al meu !
Ce-aș vrea acum,  zici? Aș vrea să aduci în lume pace și armonie, lumină sfântă și căldură în suflete și inimi, să nu mai existe copiii suferinzi, oameni bolnavi și triști, părinți plânși, bătrâni bolnavi și părăsiți, ca ” repetabila povară “, războaie, foamete, sărăcie… Pe noi, copii mai mari, fă-ne, te rog mai buni, mai duioși, mai înțelepți și cumpătați. Pe cei ce-au greșit, fă-i să-și înțeleagă greșelile, învață-ne
să știm a iubi cu-adevărat, fără ipocrizie, egoism ! Dar, cel mai mult și mai mult, să știi că te-așteaptă acei copii suferinzi și părăsiți pe lume, prin cine știe ce unghere, bătuți, maltratați, cu sufletele rănite și trupurile, de oameni-neoameni, perverși răi, otrăviți până în măduvă! La ei nu te-ai dus niciodată, nu știu cum și de ce, dar ei nu cunosc de tine, de magia ta, nu te-au zărit nici aievea nici în vise, nu știu  ce-s alea jucării sau pom de iarnă; sunt copii îmbătrâniți înainte de vreme, încercați de necazuri și neajunsuri, încă de la naștere, nu cunosc zâmbetul și mângâierea! Lor le lipsește până și coltucul de pâine și stropul de apă pentru a-și astâmpăra setea și foamea! Du-te Moș Crăciun, în primul rând la ei, întinde-le brațele larg deschise să-i cuprinzi pe toți laolaltă că, poate cel mai mult și mai mult, au nevoie de mângâiere, duioșie, de iubire… Am îndrăznit să cer poate prea mult? Am încredere că poți să auzi glasul meu și-al multora ce cred ca mine, ești Tatăl Copilăriei doar ! Ai grijă de copii, ai grijă… de copii…
Ce vreau eu pentru mine, mă întrebi? Ce crezi tu, Moșule, că îmi lipsește mai mult, că mi-ar aduce bucurie… Așterne-mi speranța și încrederea în suflet și-n gând, alungă-mi temerile și lasă-mă să-mi păstrez credința în miracolul nașterii Mântuitorului și-n Maica Domnului și împreună miluiți-mă, dăruind viață-ndelungată celor dragi și poate și mie, să-mi pot bucura ochii! Cer prea mult? Mai pot să-ți cer ceva? Mai lasă încă să-mi rămână Copilul care-l port în mine, e ca o lumină ce-mi pâlpâie în suflet, luminându-mi-l! E visul meu dintotdeauna, el mă susține, la bine și la rău că… știți voi ceva,  oameni buni? Eu, deși-s la vârsta senectuții, tot copil am rămas, n-am încetat să visez, n-am încetat să doresc, n-am încetat să vreau să fac tot ceea ce voiam în copilărie! Voi puteți simți la fel ca mine? E un sentiment numai al meu, deosebit sau îl trăiți și voi? Mi s-a prelungit vârsta copilăriei, poate am întârziat să mă maturizez? Dar, poate nici n-am vrut să cresc, alături de copiii mei, trăindu-mi de fiecare   data, încă o copilărie, că prima nu mi-a fost deajuns, nu m-am săturat! Clipele frumoase le-am trăit din plin, atâtea câte mi-au fost ele, c-altele mi-au fost îndurerate, dar, pe cele bune, tare aș mai vrea să le   retrăiesc ! Mi-a fost viața astfel încât, cele rele nu mi-au ucis visele, sau… poate ucigându-le, mi-a rămas vie dorința de-a rămâne mereu copil, așa, ca o flacără ce-arde-n măruntaie, fără însă a lăsa cărbuni și scrum ! Doamne-ți mulțumesc, mă simt copil și-l mai pot visa pe Moș Crăciun! Închid ochii și-n vârtejul gândurilor mă duc înapoi… Sunt parcă tot mai mică, mă văd în oglinda sufletului, sunt aceeași fetiță cu codițe… îmi iese deseori la iveală, așa ca o răzvrătire, cerându-și drepturile ! Uite, acum chiar îmi vorbește dânsa, mă dă la o parte, pe mine, cea cu tâmplele fulguite de ani, mă ghiontește și-mi spune: ”trezește-te din amorțire, ridică-te, fugi afară prin ogradă, prin nămeți, hai, fă iarăși un om de zăpadă, așa cum făceai odată! Uite, amintește-ți cum ne duceam cu copiii în gloată, sus pe deluțul nostru din livadă, atunci când zăpada era moale ca puful, după o noapte-ntreagă de nins; făceam câte-un bulgărel, pe care îl strângeam bine în pumnișorii mici și-apoi îl dădeam de-a dura prin omăt, de sus din deluț, până jos la vale, când ajungea ditamai grămadă mare, rotundă și tot așa încă una și-ncă una și gata ne era omulețul; îl împopoțonam apoi cu vreun fular la gât, cu nasul de morcov, ochișori și nasturi din cărbunii din vatra bunicii, vreo oală veche în cap și măturoaie-n loc de mâini! “Daa, îi răspund, îmi amintesc… îmi amintesc, ce mult ne mai distram! Îl voiam să pară vesel, cu zâmbetul până la urechi, îmbujorat cu rujul mamei și sprâncenat, să domnească în mijlocul ogrăzii și noi copiii, să ne rotim în jurul lui, cântând și dansând! Ce bucuroși mai eram, ce fericiți, nu ne mai săturam, nu voiam să mergem la somn și să ne despărțim de el… De multe ori mă trezeam noaptea alergând la fereastră, să-l văd cum arată, scăldat de lumina lunii, crăiasa bolții cu argintia-i mantie, când lumina totu-n jur, un peisaj mirific, strălucind ca mici steluțe cristalele de ghiață din nămeții din jur… ochii Copilului din mine parcă-l vede și acum ! Cât ne mai întristam când se topea cu încetul, sufletul ne durea, tare am fi vrut să-l fi putut apăra cumva de razele soarelui, îi plângeau ochișorii cu lacrimi negre! Îmi amintesc și derdelușul ce-l pregăteam de cu seară, cărând găleți de apa, ca până dimineață să fie ca sticla de lucios!
Parcă mă văd stând la gura sobei, lustruind cu șmirghel șinele saniei și ungându-le cu ulei, să alunece mai bine dimineața, la joacă! Ce fantastic mai era pe-atunci, Copile… Îți mulțumesc de bucuria ce-mi   dăruiești aducându-mi aminte… Văd cu-atâta claritate tot ceea ce-mi arăți, de parcă a fost mai ieri, trăiești în mine, retrăiesc cu tine acele momente fermecătoare, de neuitat! Îți sunt recunoscătoare că mi-ai rămas, Copile, că-n coșul pieptului meu îți bate inimioara într-a mea. Simți când sunt îngândurată, îndurerată, bați la poarta sufletului cu mânuțele tale mici și fragile să-ți deschid, să te las să intri și sa te cuibărești colea, în locșorul tău, zicându-mi cu glăscior zglobiu :”de ce plângi, de ce ești îngrijorată, de ce te temi ? Sunt aici lângă tine, nu te-am părăsit niciodată ! Nu sunt oare eu acela care-ți bat la ușa sufletului și te îmbii să alergăm împreună la joacă? ” Dar, eu îmbătrânesc totuși, oglinda nu mă minte, sufletul meu îmi mai este oare ca altădată, gingaș, frumos, duios? Prea am crescut… Nu cumva, grijile, viața cu toate ale ei, m-a făcut mai dură, mai suspicioasă, pierzând astfel încrederea, speranța, nădejdea și credința în mine, în cei și-n cele din jurul meu și nu mă mai pot bucura, nu mai pot iubi asa ca altădată? Îmi prinde mâinile cu mânuțele lui calde zicându-mi să-l privesc în adâncul ochilor, fără să clipesc:”uită-te-n ei, încearcă să vezi cât mai clar, caută să vezi tot ce iubeai odată, ce iubești azi, caută-i pe mama, tata, bunica, îi vezi? Vezi casa părintească, veche de piatră, cu ograda mare, cu grădina plină de flori și mai sus livada de pe deluț până la vale? Prietenii copilăriei îi vezi? Uită-te la mama și bunica, cum fac pregătirile de Crăciun, cu mâinile suflecate, întinzând pe masă fel de fel de bunătăți, totul gata de sărbătoarea de Crăciun! Uită-te și la tata, uite cum te ține în brațe și te alintă, îți amintești? “Cum să nu-mi amintesc Copile, aș putea uita vreodată ? Totul e așa de viu în fața ochilor mei, de parc-a fost mai ieri! “Heei, îmi spune, ia caută și mai adânc în ochii mei, ce vezi? ” Doamne, într-adevăr, îmi zăresc copiii, cum i-am născut, cum i-am crescut pe fiecare, văd soțul, familia adunată în jurul mesei, uite văd bucuria oglindită pe fețele lor, mă văd și pe mine, veselă, ciocnim paharele… ne urăm mulți ani, aud și gongul sfârșitului de an și începutul celui nou… Doamne, ce minunat, am motive să trăiesc, am pentru ce mă bucura, trecutul îl port în mintea mea, dar trebuie să-mi trăiesc prezentul, fiecare clipă a lui, ca fiindu-mi cea din urmă, cochetând cu viitorul, am noimă în viață, am pentru ce trăi, mă pot bucura ! “Așa-i, îmi zice Copilul din mine, să fii mulțumită, Domnul ți-a luat, dar și ți-a dat, n-ai dreptul să fii tristă ! Când ai pierdut ceva pe drumul vieții, ți-a dat altceva în loc, ți-am rămas și eu să-ți aduc alinare, să-ți amintesc cele frumos trăite că, săraci mai sunt cei ce n-au nimic de amintit, nimic bun, un gol imens doar, ca o văgăuna ce te soarbe, singurătate, pustiu fără margini, negură “… Îți mulțumesc COPILE de darul ce mi-l faci de Crăciun, îți sunt recunoscătoare că-mi vii și-mi deșerți sacul cu amintiri, aici lângă pomul meu de iarnă ! Să nu mă părăsești vreodată, te voi chema de câte ori simți-voi nevoia, te voi aștepta aici, lângă bradul meu împodobit, ce-l voi face în fiecare an pentru Moș Crăciun și pentru tine, Copile, să te bucuri ! Să nu mă lași, că știu prea bine că, atunci când nu-mi vei mai apărea, pom de iarnă n-oi mai avea puteri să-ți fac… Voi rămâne doar cu speranța că ne-om găsi poate altundeva… ” Spre zarea celora ce nu cuvânta “, undeva…”Pe tărâmuri neumblate”,  acolo…”La răscruce de lumi” sau poate…”La granița-ntre vise “, eu fiind…”Apostol fără nume “, peregrin prin spațiile celeste și, cu tine de mână…”Pe urma pașilor pierduți”, vom lăsa câteva…”Frânturi de viață “, unde se vor cufunda poate alți ochi să afle despre noi, de mine și de tine COPILE  că, amândoi, nu suntem altceva, decât EU cu oglinda sufletului meu ! Uită-te pe cer, Copile, vezi steaua aceea mare ce lucește pe boltă ? Razele-i ajung până aici la noi, în noi și-n fiecare dintre voi, oameni buni, binecuvântându-ne cu lumina-i sfântă, semn că acum se naște Mântuitorul! E rândul tău să te bucuri COPILE… Auzi colindătorii ? Au sosit, răsună vocile lor divine peste plai, în sat, pe uliți, la fiecare poartă, la fiecare casă … Hai să ne bucurăm, COPILE, un an… încă unul și-ncă alții… cât o vrea Domnul, numai mulți să ne fie ! Uite, vine Moș Crăciun, ne bate-n geam, fuga să-l întâmpinăm !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)” →

Irina Lucia MIHALCA: Suntem

SUNTEM

Ca un vis neîntrerupt vreodată,
ca un gând ce pulsează la capătul străzii,
ca un adevăr purtat mereu în inimi,
ca o furtună peste necuprinse întinderi,
ca o salbă de stele ce ne înconjoară,
ca o centură de timpuri prin spaţii,
ca o revoltă de semne pe bolta cerească,
ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de arme,
ca un soare ce ne înconjoară printre razele de nori,
ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii,
Noi suntem.

Suntem rug, flacără, scântei,
zâmbet, lacrimă, vis,
gânduri, cuvinte în delir, fapte,
raze de soare sau lună, zefir, furtună,
castel de umbre, corolă de lumini,
curcubeu reflectat prin oglinzi paralele,
tunel ascuns în labirintul iubirii,
suflet în căutarea sufletului-pereche care, negăsindu-l pe pământ,
îl caută în Cer, cutreierând ierarhia îngerilor,
suntem piesele aceluiaşi puzzle,
suntem TU, EU,
manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

23 decembrie, 2018