Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)

Înserare

Umbrele cu aripi stufoase,

somnolente,

cuprind depărtările.

La ore neştiute de nimeni

vine înserarea tiptil –

ca o felină desprinsă

cu întunericul

Pe un pisc al singurătăţii lui

şi-au întemeiat moşia

corbii şi caprele negre –

exploratori ai înălţimilor dense.

Muntele geme arareori,

creşte şi descreşte

precum pântecul femeii

la soroc.

Clipele rămân în casa aceea

în care, ba ne-am iubit,

ba am murit.

Doar ochii tăi rămân într-ai mei –

atunci când înserarea dispare

ca o mireasă furată!

La rând vin visele

cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –

E vreamea basmelor!

Fără perspective

din barul lui buciuman n-ai nici o perspectivă,

ne trezim uneori din beţie şi constatăm

că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile

şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri.

ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni

şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;

tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine :

ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess

privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;

participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave

(acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)

aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigonii ce suntem

iar apoi, ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;

timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –

se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă

doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;

a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin…

Singurătatea muribundului

Motto: „Toată viaţa mi-e cuprinsă în această linie”

Glia mă cheamă

Năzuinţele mi se destramă;

Somnul coboară

Şi mă doboară.

Pasărea stă la pândă

Resemnarea mi-e blândă,

Ciocul ei mă doreşte

Cu ghearele scoase soseşte,

La trupul meu se opreşte –

Viaţa-mi se sfârşeşte…

Amintirile păcatului primordial

N-am fost iertat în primăvară

nu m-a iertat nici vara

ce să mai vorbesc de toamnă

sau iarna geroasă şi nemiloasă

căci tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp

Amintirile noastre au împietrit

în crucea nopţilor de iarnă

Îmi amintesc doar foşnetul îndelung

al rochiilor tale

nimeni împrejur

Precum pâinea se numeşte pâine

aşa şi tu te defineşti

ca o fărâmă a împietririi

amintirilor mele

Păcatul crescuse în trupul meu

iar tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp

să fie doar al meu, al nostru…

Contemplare

stau culcat cu ochii închişi –

visez la copilăria-mi de odinioară

o căldură interioară duios mă înfăşoară

îmi mângâie trupul bolnav şi pleoapele

e atâta linişte şi armonie în sufletul meu

dar ceva mă strânge şi nu-mi dă pace

e inima, inima mea obosită ce-mi spune

nu mai privi atât de mult înspre spaţiul virtual

ci mai bine hrăneşte-te cu clipa palpabiă de-acuma

stau întins, nemişcat, cu ochii închişi

visez la zilele adolescenţei mele precoce

cu vise, îndrăzneli, cu temeri şi primele iubiri

crezând atunci că vom fi mereu tineri

stau obosit, nemişcat şi încerc să visez

că nu trăiesc în secolul turbulenţei globale

îmi sugerez insule verzi, edenice, de fericire

şi brusc din toate acestea mă trezesc în sudori

doar suntem în secolul marilor nebunii şi nebuni!

Doar noi…

Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.

Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.

Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie –

Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut;

Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele.

În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.

Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară …

Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp;

Contemporan cu visul de aseară despre luceferi –

Observ multe dorinţe la cei de lângă noi –

Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți.

În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi

Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.

Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse

Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem

Spre calea fericirii !!! Doar noi doi…

Ţinutul închis

De mult prea mult timp ţinutul nostru e închis-

ne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen

viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături

deşi trăim într-un mare clopot de sticlă

A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum

vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş

oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta

până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară

de puţin orizont albastru şi cuvinte înstelate şi tandre

Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe

tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea

iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini…

Privim în aceeaşi direcţie

Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”

Noaptea trecută am visat un poem

lung cât o pagină de revistă

scris cu litere caligrafice

motiv pentru care nu-l pot reproduce

îl povestesc pe scurt

Descrie-mi, Doamne ţinuturile

în care nu am călcat

şi înfăţişarea Ta

deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe

poate

iar tu, Doamnă desenează-mi

un tablou care să-mi ţină de cruce

seara la culcare

Fiindcă eu am fost îndrăgostit

doar de cuvintele mai lungi ca

Ecuatorul

motiv pentru care alaltăieri

le-am trădat

Pe tine, nu

deşi prin venele mele

nu curge sânge

ci trec doar vânturi

amirosind a toamnă târzie

Iar într-o noapte chiar a venit

Toamna

Şi într-o clipită m-am dumirit

Că ea se numeşte simplu-

Doamna

Pentru care sunt în stare

să mă împrietenesc şi cu

Moartea

şi să ne facem fraţi de cruce

fără să ştim

nici eu şi nici ea

care pe unde s-apuce

Tu să ai grijă însă

Doamnă

că tocmai acum prin faţa

ferestrei tale

mai trece grăbit

un anotimp…

Te aştept…

când viaţa mea capătă

alt sens

şoptindu-mi

că am nevoie

de o nouă dimensiune –

în aerul ce ne desparte

tânjesc cu dorul

de-a fi

noi doi

prin fereastra inimii bătrâne

cerul albastru

şi zborul pescăruşilor

se oglindesc în mare

neliniştit aştept

să-mi mângâi sufletul

cu un strop de fericire

să vii

precum

o pasăre măiastră

din înaltul cer să te cobori

cântând

îmbrăţişarea

să ne ţină strâns

ca tot ce ne mângâie

şi ne înconjoară

să aprindă în inimi

tainică şi nemaiîntâlnită

viaţă.

Curând…

Atâta frumuseţe cuprinde fiecare zi

Când soarele şi luna îşi face bine treaba

Dar oricât de multă dragoste mă împresoară

Atât de monoton îmi curge izvorul vieţii mele

Nimic nu e spectaculos în toate cele

Doar faptul că Tatăl n-a uitat încă de mine…

Mă sting în fiecare zi câte puţin când nu te am pe Tine

Şi tot mai mult mă tem de iad şi focurile ghenei

Smerit te port în suflet şi-n gându-mi zi de zi

Prin valurile vieţii îţi spun Doamne Isuse Sfinte

Eu doar cu Tine şi Tatăl pot răzbi…

Te-aş chema

invitaţi-mă la dans goală îşi spuse într-o zi femeia

căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă

între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire

ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse

deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina galei

să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana

acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de biserică

nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre

fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine

inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne

acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu mine

în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului

Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)” →

Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN

Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.

La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.

Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.

Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.

După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:

haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).

În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:

istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.

Continue reading „Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN” →

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.

De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.

Când te afli alături de Florin Piersic, climatul în jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanţe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziţie îţi dă aripi, ţi se încălzeşte sufletul la flacăra spiritului său. Îl simţi ca pe un om apropiat care face parte din tine însuţi, partea cea bună şi luminoasă pe care o avem fiecare în noi. Când îl vedeam pe scena, mintea mea ţesea linii cu care să-i schitez personalitatea căutând omul de dincolo de cortină. Ceea ce atunci era numai o presupunere, acum devenise o certitudine.

Continue reading „Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC” →

Festival „Gala Poeziei – ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”

E PREMIERE

Gala Poeziei ȘAPTE INIMI ROMÂNIA
Festivalul-concurs literar-cultural “SLAVĂ ȚIE, CUZA DOMN!”
(ediția 20.12.2020 – 20. 03. 2022)
………………………………………………………………….

TROFEUL “SLAVĂ ȚIE, CUZA DOMN!”:
1. MIHAELA MARIA DINDELEGAN (185.50)
……………………………………………………………………
A. DISTINCȚII acordate în cadrul Festivalului:
(se vor acorda pe întreaga durată a Galei Poeziei)

A1. Distincția REVERENȚA CULTURALĂ “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”:

Se acordă TUTUROR celor peste 500 de participanți la festival, precum și celor care vor participa în continuare (concurenți și non-concurenți), în semn de mulțumire pentru sprijin moral și implicarea sufletească: mesaje de susținere, felicitări, distribuirea și promovarea evenimentului în mediul online sau în alte medii sociale, implicare cu sfaturi, idei, opinii etc – chiar o simplă apreciere a paginii ȘAPTE INIMI ROMÂNIA.

Fără toți cei care iubiți poezia și țara, această Gala Poeziei ar fi devenit o iluzie dar inimile dumneavoastră s-au prins în această Horă a inimilor și vă rugăm să acceptați acest gest minim de recunoștință cu felicitări din ȘAPTE INIMI ROMÂNIA!

Vă așteptăm cu mare drag în Grupul ȘAPTE INIMI ROMÂNIA

https://www.facebook.com/groups/253090876224502/permalink/253090896224500/

și, curând, ne vom întâlni pe pagina web (www.SapteInimiRomania.ro).

A2. Distincția AMBASADOR “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”

Se acordă participanților în festival – concurenți și, mai ales, nonconcurenți – care au adus o contribuție importantă în desfășurarea și organizarea festivalului, prin promovarea gratuită a acestui grandios eveniment literar-cultural și social:

Angela Georgescu
2. Antoaneta Bagdasarian
3. Coca Mahalu
4. Cornel Jipa
5. Daniel Barbu
6. Daniel Caranda
7. Dumitrescu Mircea
8. Dumitru Ichim
9. Dragoș Ionescu
10. Eugen Raicu
11. Florin Sava
12. Francisc Eduard Balogh
13. Gabriel Andronescu
14. Gabriela Boit
15. Ileana Pușcașu
16. Ileana Tufiși
17. Ionuț Calotă
18. Liliana Picu
19. Liviu-Radu Bâra
20. Maria Filipoiu
21. Mariana Gurza
22. Marinela Core
23. Mirela Ispășoiu
24. Nela Boca
25. Rochitele Anastasiei
26. Sandu Chiva
27. Theodora Cosmina Coloja
28. Vera Ioana Mocean
29. Virgil Andronescu
30. Viviana Pop

De asemenea, această distincție se acordă TUTUROR entităților social-culturale care ne-au sprijinit și ne vor sprijini prin publicarea/acceptarea spre publicare a mesajelor/anunțurilor aferente Galei Poeziei.

PS: În situația omiterii vreunuia dintre cei care ați fost cu inima lângă noi, vă rugăm să ne contactați.

A3. Distincția LORDUL POEZIEI “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA” se acordă pentru sprijin moral deosebit și/sau implicare specială:

Stela Ember
2. George Stroia
3. Ștefan Popa (comandor de aviație)

************************************************

PREMIILE din cadrul Concursului literar se acordă ca urmare a unei jurizări speciale – jurizare ce s-a efectuat de către un JURIU DE ELITĂ compus din 10 membri (specialiști consacrați în literatură, inclusiv critici literari/membri USR) grupați în 5 subcomisii de jurizare independente.

Au participat 89 de concurenți (178 de poeme)!

Pe parcursul Galei Poeziei, numărul membrilor juriului se va mări progresiv a.î. finala galei va fi onorată cu cât mai mulți specialiști, ceea ce va reflecta o evaluare cât mai exhaustivă a materialelor intrate în concursuri.

Jurizarea se derulează în condiții de confidențialitate garantată, ceea ce face ca identitatea personalităților care jurizează să fie dezvăluită abia la finalul galei.

Nu bucurăm de buna credință a tuturor celor implicați în mecanismul de jurizare și le mulțumim pe această cale pentru serviciile de înaltă calitate oferite fără onorariu!

Dealtfel, toți cei care s-au implicat și se implică în organizarea/desfășurarea acestui eveniment o fac în mod VOLUNTAR, în numele poeziei (al culturii, în general), din iubire pentru țară și poporul român.

***********************************************

ANUNȚ IMPORTANT!
a) TOȚI CONCURENȚI AFLAȚI PE ORICARE TREAPTĂ DIN PODIUMURILE CE URMEAZĂ S-AU CALIFICAT DEJA pentru MARELE TROFEU, cu condiția să participe la toate etapele următoare.
b) CEI CARE NU SE REGĂSESC ÎNCĂ PE PODIUM sunt, de asemenea, înscriși pentru MARELE TROFEU – cu condiția să urce cel puțin o dată pe podium în oricare dintre etapele viitoare.
c) CONCURENȚII CARE SE VOR ÎNSCRIE la oricare dintre etapele-festival ale Galei au dreptul la Trofeul ETAPEI și la TROFEUL FERICIRII (Etapa de Gală).
d) În etapa finală vor fi două trofee:
1. Marele Trofeu ȘAPTE INIMI ROMÂNIA;
2. Trofeul FERICIRII (trofeul etapei finale).
*********************************************************

B.PODIUMUL POEZIEI
S-a stabilit pe baza unui punctaj maxim posibil de 100 puncte
(10 puncte/POEZIE x 10 membri); punctajul a fost trecut în paranteză!

Premiile LOJA POETICĂ “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”:

B1. Premiul literar-cultural LOJA POETICĂ DE AUR:

MIHAELA MARIA DINDELEGAN
Poezia “Un drum spre Unire” (93.90)
2. LILIANA PICU
Poezia –scenetă în versuri “Cuza Vodă și Unirea” (93.00)
3. LENUȚA RUSU
Poezia “Când se prind de mână frații” (92.60)
4. IOAN AVRAM
Poezia “Răsărit de țară” (92.30)
ALEXANDRU FLORIN ȚENE
Poezia “Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…” (92.30)
5. CAMELIA FLORESCU
Poezia “Șapte munți” (92.10)
6. IONICA BANDRABUR
Poezia “Să nu uităm de Cuza” (91.90)
7. MIHAELA MARIA DINDELEGAN
Poezia “Lipsea un chip” (91.60)
ROMULUS UNGUREANU
Poezia “E Cuza Domnitorul” (91.60)

B2. Premiul literar-cultural LOJA POETICĂ DE ARGINT:

ALEXANDRU FLORIN ȚENE
Poezia “Contemporanul nostrum, Cuza…” (91.50)
2. IOAN GANGA PAHON
Poezia “Cuza, Întâiul Domn” (90.90)
MARIA GIURGIU
Poezia “Curge-n trei culori, veșnicia” (90.90)
3. CAMELIA FLORESCU
Poezia “Desăvârșirea” (90.80)
4. IONICA BANDRABUR
Poezia “La noi, strămoșii mor încă o dată azi!” (90.70)
MIOARA OPRIȘAN
Poezia “La vremuri noi, Cuza Domn” (90.70)
TEODORESCU LĂCRĂMIOARA
Poezia “Cuza Vodă” (90.70)
5. FLORIN SAVA
Poezia “Foaie verde, iarbă deasă” (90.30)
6. CONSTANTIN MOLDOVAN
Poezia “Cuza Vodă” (90.00)
ROMULUS UNGUREANU
Poezia “Unirea” (90.00)
7. ION IANCU LEFTER (post-mortem)
Poezia “Poftește!” (89.90)

B3. Premiul literar-cultural LOJA POETCĂ DE BRONZ:

SILVIA BODEA SĂLĂJAN
Poezia “Dar e nevoie iar de Cuza” (89.50)
2. IOAN AVRAM
Poezia “Slavă ție, Cuza Domn!” (89.40)
IULIANA COZMA
Poezia “Domn și Domnitor” (89.40)
LILIANA PICU
Poezia-scenetă în versuri “Lecția” (89.40)
MIRELA COCHECI
Poezia “Ce-ar spune astăzi Cuza Domn?” (89.40)
3. SILVIA BODEA SĂLĂJAN
Poezia “La hotarele țării” (89.30)
VIRGIL TEODORESCU CAPRIS
Poezia “Tot cu mine și cu zarea” (89.30)
4. DUMITRU BRANC
Poezia “Două lacrime sfinte” (89.20)
MARIA SÂNGERAN-SIBIOARA
Poezia “Acrostih” (89.20)
5. GEORGE STROIA
Poezia “Slavă ție, Cuza Domn!” (89.10)
MIRELA COCHECI
Poezia “Maică Românie” (89.10)
6. IULIANA COZMA
Poezia “Românie, țară sfântă” (88.90)
7. CONSTANTIN MOLDOVAN
Poezia “Mica unire” (88.70)
CONSTANTIN MOSOR
Poezia “Pâine fără nume” (88.70)
INA DUMITRESCU
Poezia “Unirea” (88.70)

Continue reading „Festival „Gala Poeziei – ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”” →

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare – creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz, Mihail Coandă, Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc” →

Corneliu NEAGU: Joc secund

JOC SECUND

Mă doare umbra ce mă ține

când vreau din lut să mă înalț,

cu gând smerit, în zări senine,

în geana cerului de smalț.

Nu cred în prevestiri probate

cu girul pus de cineva

nici în păreri de rău strigate

în cântec trist de cucuvea.

Am doar o simplă prevestire

ce trece peste timp dansând

sosită să îmi dea de știre

c-aluneci într-un joc secund.

Plăceri trecute revopsite

pe malul strâmt al altui râu

sunt doar ecouri regăsite

târziu în spicele de grâu.

Nu-ți face brâu din amintire

și nici din vechile povești

ce câteodată-ți dau de știre

din calea mea să te ferești.

Desprinde-te de mal și du-te

precum cometele se duc

lăsând secrete neștiute

în legendarul cuib de cuc.

De vei veni-napoi vreodată

în alt costum de carnaval

nu mă privi nevinovată

cu ochi rotunzi din fals opal.

M-am vindecat de neuitare,

plecările îmi par firești –

vei fi doar umbra călătoare

cometa tristelor povești.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Carmen GIGÂRTU: Idiotul

Georgescu Paul, managerul unei întreprinderi cu capital german din Bucureşti, venise dintr-o excursie de pe cea mai mare insulă de pe Glob, Groenlanda. În nordul Oceanului Atlantic, la nord de Cercul Polar, în „Ţara Verde ” a vichingilor a stat 18 zile, încercând să uite de tot şi de toate. De 5 ani era singur. Mult iubita sa soţie murise neaşteptat de fulgerător, într-un accident de avion. Concediile şi le petrecea singur, trăind simplu, modest. Natura era singura care-l consola şi-l ajuta să uite trecutul. Iubea mult muntele. Anul trecut a escaladat Hymalaya, ajungând pe Everest.

De-a lungul timpului a fost în Anzi, Alpi, Pirinei…. A fost pe urma descoperirilor lui Cristofor Columb, Fernando Magellan şi Vasco da Gama.

Pasionat de gheţarii montani şi lacurile glaciare a călătorit mult. În Groenlanda admirase gheţarii continentali, icebergurile, amurgurile mirifice, aurorele boreale, excursiile cu sănii trase de câini şi croazierele prin mulţimea de fiorduri, insule şi iceberguri. A avut ocazia să zărească şi o balenă gigant.

Acum sta la fereastră, privea jocul naturii şi medita.”Gându-mi se plimbă pe ţărmuri brăzdate de fiorduri, aleargă pe munţi acoperiţi de gheţari. Un sloi de gheaţă a ajuns şi inima mea. Viforul lumii a reuşit să o îngheţe cu suflarea sa. Cândva, sufletu-mi era o grădină cu flori multicolore şi înmiresmate, dar timpul le-a ofilit, le-a îngălbenit şi sunt într-o lungă agonie aşteptându-şi sfârşitul.Ce faci, Diana? Cum este în lumea ta, în lumea îngerilor?

Aici este frig. Prea frig pentru septembrie şi parcă frigul de afară a intrat şi-n fiinţa mea. Cerul e înnorat, furios, tună, fulgeră şi răscoleşte pământul. Picăturile reci ale ploii izbesc cu patimă pământul şi geamul meu.

Plouă, nu numai afară, ci şi-n suflet, cu stropi reci de gheaţă. De nepătruns şi neînţeles sunt durerile amorţite în mine.

Zadarnică zbatere, zadarnice sunt frământările neobosite ale sufletului . Timpul nu se mai întoarce. S-a dus!Totul s-a dus! Şi tu te-ai dus.

Toamna mă deprimă, de parcă aş auzi moartea cum mă cheamă:”Hai! Am venit să te iau!” Îi deschid şi o invit călduros pe frumoasa doamnă argintată. Ea se răzgândeşte plecând nervoasă şi deprimată, tot din cauza toamnei. Nu ştiam că este aşa sensibilă ! Sărmana! Eu o vreau, dar ea nu mă vrea. Ea îi vrea pe cei care fug de ea. E o ciudată! I s-o fi stricat şi ei vreun neuron, dar nu-i de mirare când trăieşti într-o lume nebună care şi-a pierdut valorile.

Afară furtuna îndoaie, rupe, smulge tot ce întâlneşte în cale. Cerul e şi el tare supărat . S-a săturat de incomensurabila răutate şi prostie umană.

Ce s-a ales de pământul acesta? Au vândut tot şi vor să ne şi extermine, să dispărem cât mai repede. De ce să avem munţi frumoşi când unii râvnesc la aurul nostru? Ne otrăvesc apele, ne distrug munţii, pădurile şi tot ce ating. Ne conduc, scriu cărţi, urmărind să ne îndobitocească şi să ne transforme în roboţei. Am ajuns sclavi pe propriul nostru pământ. Am ajuns robi în propria ţară.

Ce blestem apasă asupra ta, omule? Grea soarta ţi-a dat Dumnezeu!

Ploaia nu mai încetează. Plângi, cerule! Plângi şi spală păcatele oamenilor!”

Nu –şi termină gândurile când aude soneria. Cu paşi mari se îndreaptă spre uşă şi deschide spunând:

–Ionescule, ce este cu tine?

–Am o prietenă care e vecină cu dumneavoastră şi …

–Intră !

–Nu vreau să vă deranjez.

–Din contră, îmi face mare plăcere să văd un coleg. Ce mai e pe la servici?

–Totul este în regulă. V-am trimis săptămânal câte un raport ….

–Mulţumesc, Ionescule. Tu eşti omul meu de bază. Pot să plec şi la capătul lumii liniştit, fiindcă ştiu că tu mă înlocuieşti cu succes.

Ţi-am adus ceva din Groenlanda.

–Mulţumesc, dar nu trebuia să vă deranjaţi.

–Lasă asta. Mi se pare mie sau tu eşti puţin trist? Ce ţi s-a întâmplat?

–Am venit la dumneavoastră fiindcă simţeam nevoia să povestesc cuiva ce am pe suflet.

–Deci, ai o problemă. Spune! Te ascult.

–Şefu, am ajuns la concluzia că păcatul are o mare putere distructivă asupra fiinţei.

–Da, oamenii atinşi de păcat cad, alunecă pe panta vieţii. Auzi, Ionescule, toţi suntem nişte păcătoşi, în faţa lui Dumnezeu.

–Da, dar omul cu conştiinţa curată, omul care trăieşte în adevăr, care cunoaşte frumuseţea spiritului, mereu va fi plin de iubire şi luminos.

–Aşa este. E bine să avem conştiinţa curată, să putem dormi liniştiţi, fără griji.

–Când te mustră conştiinţa nu mai poţi să închizi ochii noaptea.

–Cine are conştiinţă, Ionescule? Eu am văzut destui care fac păcate şi dorm buştean. Ce te frământă pe tine?

–Stiţi, eu sunt un om credincios, un om cu frică de Dumnezeu. Aşa am fost crescut şi educat. Vă întreb: Poate fi considerat păcat iubirea ce o porţi unei fiinţe o viaţă întreagă?

–Cum să consideri iubirea un păcat? Una e iubirea şi alta e dorinţa carnală.

Fără plăcerea carnală pot să traiesc, dar fără iubirea din inimă, din suflet, nu pot. Chiar dacă Diana mea nu mai este printre cei vii, ea tot trăieşte în sufletul şi inima mea. De acolo nimeni nu mi-o poate smulge.

–Eu am păcătuit. Dar stau şi mă gândesc dacă ceea ce am făcut poate fi considerat păcat sau mai degrabă împlinirea iubirii.

–Nu înţeleg nimic.

–E complicat . Ştiu că am iubit şi atât. Am conştiinţa curată, pentru că i-am spus nevestei.

–Acum înţeleg! Ai călcat pe alături. Ţi-ai înşelat nevasta şi principiile credinţei tale.

–Ea ştia că mie mi-a plăcut de Corina, dar viaţa ne-a despărţit şi nu ştiu cum şi-a vârât cel cu coarne coada, că ne-am întâlnit, mi-a luat minţile şi s-a întâmplat.

Nu am crezut că sunt în stare de un asemenea gest. Şi, totuşi, l-am făcut. Toată viaţa am vorbit despre morală, despre virtute şi am căzut în braţele păcatului ca un idiot.

–Nu pot să cred, Ionescule! Te ştiam un om integru, un om puternic. Cum s-a întâmplat?

–Of, Doamne! E mult de povestit şi nu ştiu de unde să încep. Ştiţi, numai net-ul ăsta e de vină. Eu cu Corina am tot vorbit şi într-o zi îmi spune că e internată în spital şi-mi trimite rezultatul de la tomograf. Când am citit analizele acelea mi-am zis: E cancer.

Ştiam că e singură, că al ei bărbat era plecat la muncă în Germania. M-am dus la ea acasă şi s-a întâmplat. Asta-i tot. Sunt un mare idiot.

Atunci am realizat că viaţa e atât de scurtă, că nu am făcut nimic pentru iubirea mea, că boala şi nu un bărbat poate să mi-o răpească definitiv. Eu pe ea am iubit-o toată viaţa, ca un idiot.

–Şi nevasta ştie că tu mereu ai ţinut la cealaltă?

–I-am spus într-o zi când m-a enervat, dar se pare că nu-i pasă. Oricum am divorţat. Sunt un om slab? Un om păcătos? Îl privea cu ochii mari, aşteptând verdictul şefului.

–Nu ştiu ce să-ţi spun. Situaţia ta e tare încurcată.

– Vreţi să-mi spuneţi că sunt un păcătos ordinar?

–Ionescule, Iisus a iertat-o pe acea femeie păcătoasă, pentru că a iubit mult.

–Mă va ierta şi pe mine, nu-i aşa?

–Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu cum gândeşte Dumnezeu.

–Omul are puterea de a trece peste orice. Un exemplu sunteţi dumneavoastră.

–Nu trebuie să ne temem de viaţă, oricât ar fi de jucăuşă, de grea sau complexă. Ce bine ar fi dacă am putea să spulberăm grijile, gândurile negative, cu o singură suflare şi să le împrăştiem ca puful de păpădie.

Ionescule, să nu ai mari aşteptări. Să nu crezi că iubirea asta te va duce pe culmile beatitudinii. Eu am învăţat să nu mai am aşteptări de la nimeni. Singurul om de la care am pretenţii şi aştept ceva , sunt doar eu. Să te apere Dumnezeu cu îngerii lui şi să-ţi dea înţelepciune. Nu ştiu cum o să ieşi din nebunia asta. Oamenii sunt tare schimbători. Poate că tu o iubeşti, dar ea te iubeşte? Eşti tu sigur de iubirea ei?

–Nu, nu sunt sigur, de fapt, m-am convins că nu mă iubeşte. Când i-am spus că mă duc la ea mi-a zis că mă roagă să nu mă duc, că nu ştie ce vrea. Dar eu tot m-am dus. Când m-a văzut m-a privit cam ciudat. Probabil se aştepta să vadă altceva.Unul mai tânăr, mai sexi. La un moment dat chiar m-am gândit că iubeşte pe altcineva.

–Crezi că iubeşte pe altul?

–S-ar putea. Eu nu am de unde să ştiu ce este în inima ei.

Un singur lucru i-am cerut: Sinceritate. Doar atât. Nu vreau minciuni.

Mi-a spus că ei mereu îi tună şi fulgeră.

–Hm! Asta înseamnă că este nemulţumită, nefericită. Ceva îi lipseşte.

–Da, aşa am gândit şi eu . I-am zis:

Caută, vezi ce vrei, cine e în inima ta? Nu trebuie să te simţi obligată faţă de mine cu nimic. Eu am venit pentru că aşa am simţit.

Tu ai spus destul de clar :”Nu ştiu ce vreau”. Zilele acestea când am fost singur m-am gândit mult la tine, la lucrurile comice, penibile, care s-au întâmplat. Aş vrea să ştiu ce se întâmplă în sufletul tău, de ce nu simţi nicio bucurie?

Emoţiile negative îmbolnăvesc omul. Ce traume emoţionale ai trăit? Când m-ai văzut privirea ta spunea:”La ce dracu ai venit?” De fapt, mi-ai spus:”Cine ştie ce ţi-ai închipuit, că sunt pe moarte….”. Te-ai răstit că te ating de picioare şi că te duci să dormi în dormitor. Greşeala mea a fost că am dorit să te ţin în braţe, neînchipuindu-mi că tu nu vrei nici măcar să te ating. Nu pot uita cum mi-ai îndepărtat mâna crezând că eu am adormit şi te-ai înfăşurat ca un cocon în cearceaf, îndepărtându-te de mine. Cred că acel gest al tău a spus totul. Te rog să-i spui celui pe care-l iubesti adevărul. Eu nu am de unde să ştiu cine este. Poate fi oricine.Spune-i ce simţi. Cum am făcut eu cu tine, fă şi tu cu el. Doar aşa te eliberezi de chinul interior. Nu contează reacţia lui.

–Eşti gelos?

–Nu ştiu nici ce mai simt.M-am înşelat amarnic.M-am amăgit ca un idiot că mă iubeşte. După ce am vorbit cu ea m-a apucat o durere insuportabilă de cap şi am venit la dumneavoastră.

Mă doare atât de tare capul! Parcă am un sfredel în tâmpla dreaptă. Mi-e teamă să nu fac anevrism cerebral. Vena asta de la tâmplă o simt umflată.

–Stai să-ţi dau ceva. Uite, înghite pastila aceasta şi stai liniştit.

– Sper să nu vă dau de necaz, să fiţi nevoit să chemati salvarea.

–O să-ţi treacă. Fii calm! Omul e tare schimbător. Mă văd pe mine. Eu nu mai sunt cel de ieri şi mâine nu o să mai fiu cel de azi. Călătoria vieţii mele a fost prin văi tenebroase, pe câmpii aride, pe munţi înalţi, în poieniţe însorite, în ape adânci , în oaze cu verdeaţă. … Am mers pe calea vieţii însoţit, dar şi singur. Când eşti singur ai libertate totală, capeţi încredere în tine şi începi să te autocunoşti. De când nu ai mai văzut-o?

–Prima data ne-am intalnit pe 28 iunie, iar a doua oara pe 5 iulie.

Acum suntem în septembrie. Sunt două luni.Pe 5 iulie i-am spus că e ultima oară când mai vin .

–De ce?

–Am fost şocat când mi-a spus că eu am obosit-o şi stresat-o tare rău.

–Ce i-ai făcut?

–Nimic. Doar i-am spus cât de mult o iubesc, că ea este sufletul meu, dragostea mea, şi am îmbrăţişat-o. Dar se pare că ale mele cuvinte şi ale mele îmbrăţişări au epuizat-o.

–Poate că nu s-a simţit bine.

–Aşa gândesc şi eu. Tare idiot mai sunt! Eram atât de fericit că puteam să-i văd ochii, că puteam s- o mângâi, s-o sărut şi ea îmi spune că am stresat-o.

Recunosc, că ea nu a vrut să mă duc şi m-am dus eu ca idiotul, dar nu mă aşteptam s-o obosesc şi s-o stresez. Am ajuns la concluzia că îi fac mai mult rău decât bine. Nu ştiu, poate dragostea mea, poate gesturile mele or fi fost deplasate. Habar nu am unde am greşit.

A doua oară am fost mai reţinut cu cuvintele şi cu îmbrăţişările. Nu am vrut iar să o stresez.

–Ţi-a mai reproşat?

–Da, iar am obosit-o.

–Păcatul cum l-ai făcut?

–S-a întâmplat pur şi simplu. O fi fost atracţia cărnii, chemarea sângelui, nu ştiu. Sunt cel mai idiot om, nu-i aşa? E evident că nu mă iubeşte.

–Îmi pare rău pentru tine.

–Nu-mi pare rău că am străbătut 400 km ca s- o văd şi nu regret nimic din tot ce am făcut. Trebuia să mă conving de sentimentele ei şi ale mele.

Am vrut s-o ajut cu ceva, nu mai ştiu cu ce, si mi-a răspuns: „Lasă! Nu ştii tu cum stau treburile aici.” Era vizibil că eu o deranjez, o agasez, încât m-am întrebat în gândul meu:”Ce naiba caut eu aici?”

Sunt un mare idiot.

–Esti prea sentimental, prea sensibil la orice gest, la orice fleac. Dai importanţă la toate nimicurile. Fiecare om e în felul lui. Când iubeşti pe cineva îl accepţi asa cum e, cu bune şi rele.

–Nicicând nu am crezut că se va întâmpla vreodată ca eu să-mi schimb opiniile. Uitaţi-vă, cum pasiunea mea nebună pentru Corina m-a schimbat total. Parcă nu mai sunt eu. Parcă sunt alt om.

–Iubirea are darul, puterea de a transforma.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

…Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Liviu Rebreanu-Mărturisire

–Frumos şi adevărat.

–Ionescule, asist neputincios la spectacolul degradării umane. Mă tem, pentru tine. Mi-e teamă să nu fi şi tu luat de curent, de acest val contaminat de molimă.

De aceea îţi spun: Nu te mai îndoi şi iubeşte. Dragostea este o forţă benefică. Ea e cauza tuturor lucrărilor bune, frumoase din viaţa noastră. Iubirea inspiră omul cu sufletul bun, e forţa care ne ţine, care ne face fericiţi şi aduce în viaţă numai lucruri pozitive. Ea are puterea de a arde răul, minciuna, impurităţile. Când inima ta e cuprinsă de iubire devii alt om, fiindcă ea lucrează în tine, în interiorul tău, transformându-te într-un strop mic de iubire, de lumină.

Iubirea luminează. Adevărata iubire nu e schimbătoare, ea e mereu statornică.

Iubirea e cea care pune totul în mişcare, toate creaturile, tot Universul. Ea circulă prin toate arterele şi venele acestei lumi.Vezi, eu am cunoscut toate etapele iubirii.Când am fost tânar am tot căutat un om, un suflet cu care să împărtăşesc aceleaşi gânduri, sentimente, şi am găsit-o pe Diana, dar ea azi e printre stele.

Inima mea tânjeşte după iubirea divină. Când ajungi să-ţi cunoşti sărăcia, neputinţa şi micimea eşti pe calea ce duce spre divinitate. Adevărata cunoaştere se obţine doar prin graţie divină. La vârsta mea, încă mai mă lupt cu răul, cu întunericul, cu egoismul,cu orgoliu, cu ambiţiile deşarte. “Ştii ce eşti? Eşti un manuscris al unei scrisori divine, Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască. Acest univers nu este în afara ta. Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii Eşti.”

–Da, se vede ca v-a plăcut nu numai poezia lui Rumi, dar şi filozofia lui. Nu ştiam ca sunteţi atras de islam !

Sper să nu greşesc, dar din cate îmi amintesc, Rumi a fost unul din cei mai cunoscuţi mistici islamici, întemeietorul ordinului derviştilor mevleviţi.

–A fost un mare gânditor şi un artist uimitor. Asupra lui a avut o mare influenţă şi Shasm,un derviş care l-a transformat dintr-un învăţător într-un mistic minunat.

Recunosc că sunt atras de sufism, de fapt, nu numai de sufism, de toate religiile, filozofiile care promovează lupta continuă a omului pentru a se purifica, pentru a dobândi virtuţi, pentru a evolua spiritual şi a ajunge la acea formă superioară de iubire. Sunt atras de toate curentele de gândire ale acestei lumi care-i îndeamnă pe oameni să urmeze valorile etice, morale şi spirituale, care propovăduiesc iubirea pură, absolută şi dorinţa de cunoaştere a Divinului.

–Poate că toţi oamenii în adâncul fiinţei lor visează la acest lucru. Nu cred că exită om care să nu dorească să traiasca într-o lume a păcii, a iubirii, a compasiunii, a fraternităţii.

–Important este să facem fiecare fapte bune, neaşteptând nimic în schimb. Să nu mai gândeşti, Ionescule, nicicând negativ . Ai văzut pe propria-ţi piele,acum, când îţi era teamă că faci anevrism, unde te duc aceste gânduri. Gândeşte pozitiv! Alungă orice gând rău din mintea ta! Eliberează-te de îndoieli, de întuneric! Priveşte spre lumină şi ai încredere în Dumnezeu. Nimic din tot ce ni se întâmplă în viaţă nu este întâmplător. Viaţa în fiece zi ne dă câte o lecţie. Fii atent la ea şi încearcă s-o înţelegi!

Când eşti cuprins de îndoieli, măcinat de griji, de probleme, ridică ochii spre cer.. Doar El ne poate detoxifica gândul, sufletul şi inima. Mintea e sursa tuturor bolilor. Să arunci îndoielile, furiile, tristeţile, dezamăgirile şi toate relele care te asaltează. Priveşte cu încredere viitorul.

–Toţi alergăm după fericire, iar în loc de fericire găsim…

–Fericirea stă în modul cum gândeşti, cum priveşti lucrurile. Te-ai gândit vreodată că fericirea reprezintă puterea de a fi sincer cu tine şi cu cei din jurul tău, de a te accepta aşa cum eşti. Hai, ridică capul sus şi zâmbeşte! Nu regreta…! Fericirea este în interiorul tău, nu în Corina, nu în exterior. Nu ai nevoie de ea, ci de tine. Cunoaşte-te, descoperă-te pe tine!

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Idiotul” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară

Lumea de ieri și de azi a fost și este condusă de o minoritate de indivizi ,,descurcăreți. Cum a fost posibil așa ceva și cum este încă posibil? Mister.

De unde a venit omul, nu știm. Clar. Nici cine este acest om, nu știm. Și mai clar. Cum s-a ajuns ca un om să stăpânească un alt om, să îl asuprească, să

îl domine, să și-l facă sclav, să îl omoare, bănuim, dar nici asta nu știm sigur.

Bănuim că, venind din spații diferite, oamenii se luptă între ei pentru supremație. Asta am înțeles. Dar, de ce și între componenții aceleași specii se subjugă, se domină, se fură, se păcălesc și se omoară unii pe alții, asta greu vom pricepe.

Nu este exclus ca femeia să fi venit dintr-un univers celular al ei și bărbatul din alt univers. Obeservați că femeia este făcută parcă din alt gen de materie: finețea pielii, chipul, culorile părului, frăgezimea cărnii, perfecțiunea formelor; pornind de la expresia feței, la sâni, la fese, coapse picioare, trup, componente ce dau puterea de atracție sexuală ce subjugă orice bărbat.

Ai senzația, privind și admirând o femeie corneană că, materia a folosit la inventarea ei cele mai bune ingrediente stelare, special spre a crea această minune a naturii universale: Femeia Corneană.

Cum a reușit bărbatul să domine această forță a universului, femeia, un mister greu de descifrat.

Cum reușește această minoritate de cîteva milioane de indivizi să domine cîteva miliarde, omenirea întreagă, mereu mă întreb?

De ce pare a exista un conflict mocnit între bărbat și femeie când se știe clar că, femeia este născătoare de viu, de Dumnezeu, că ea susține aproape toate treptele vieții? Încă nu știm.

La început au fost cei puternici, bătăușul suprem. El a devenit șef de clan, șef de trib, șef de pământ și de ape, șef de șef..

Apoi i-a venit ideea să spună că el este trimis de,,sus,, că are putere divină și restul trebuie să îi pupe mâna, să îi zică ,,părinte,, și că el se va ruga iar restul să muncească.

Cum a reușit? Că toți avem aceleași circuite, aceleași componente corporale, psihice?

Ceva nu se leagă, lipsește ceva din codul genetic umanoid. Dacă apăream toți din maimuță, așa cu zice Darvin, eram toți negri. Nu fugeam la Polul Nord și deveneam albi, blonzi sau oacheși.

Am observat că, se perpetuează o formă cu care ,,descurcăreții,, domină mulțimea= sclavagismul !

Primul bătăuș, după ce i-a bătut pe toți și a omorât câțiva, și-a făcut o ceată a lui. Inițial, poate din rudele lui, frați, neamuri.

Apoi se trece direct la înființarea unei amante. Se adaugă credința cu spaimele ei: iad, rai, înviere și ghiveciul dominației devine perfect.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară” →

Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)

COTIDIANĂ

am visat un munte alb

pe care coborau gânduri

în șir indian, șirag,

pe un soare care îți topea inima

pădurea de conifere mirosea

a verde crud

iar printre crengile brazilor

cântau păsări cu ciocuri rotunde

m-am trezit transpirat

am deschis ochii

în jurul meu erau oameni cu măști

măști care-ţi iau aerul și libertatea

măști ca-n lagărele de concentrare

ori supermarket-urile de oraș

am visat un munte alb în care poeții

nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…

DESCULȚ

mă întorc dintr-o țară

în care se umblă numai

desculț

pentru a nu stânjeni

dansul greierilor

dimineața pe răcoare;

doar astfel îți vei

împlini și tu

somnul cu vise în

culori

așa cum numai

pictorii

visează adesea

în anumite nopți

și rar, rar de tot

muritorii…

ZIDUL

dintr-un cuvânt în altul

îmi potolesc setea de tine

dintr-un sărut la altul

ne potolim setea dintre noi

iar atunci când nu mai am cuvinte

le desenez pe pietre cubice

să sparg zidul dintre noi…

ÎNSERARE

Umbrele cu aripi stufoase,

somnolente,

cuprind depărtările.

La ore neştiute de nimeni

vine înserarea tiptil –

ca o felină desprinsă

cu întunericul

Pe un pisc al singurătăţii lui

şi-au întemeiat moşia

corbii şi caprele negre –

exploratori ai înălţimilor dense.

Muntele geme arareori,

creşte şi descreşte

precum pântecul femeii

la soroc.

Clipele rămân în casa aceea

în care, ba ne-am iubit,

ba am murit.

Doar ochii tăi rămân într-ai mei –

atunci când înserarea dispare

ca o mireasă furată!

La rând vin visele

cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –

E vreamea basmelor!

VIAŢĂ TUMULTOASĂ

eşti o leoaică singură în tot ceea ce faci

şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag…

eu te ador acum când vin vremuri grele

iar inima-mi pulsează cu putere;

lacrimile mele sunt multe, pline, cristaline

doar de iubirea şi dragostea mea pentru tine;

eşti o leoaică singură şi sigură în tot ce faci

tu „leoaică, tânără, iubirea”…

FASHION AUTUMNAL

sub talpa toamnei

au murit rozele din grădină

ultimii fluturi s-au retras

şi au devenit una cu pământul

sub covorul arămiu de frunze moarte

doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos

în bavna seculară se-aude şuieratul vântului

şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –

dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano

sătul de atâta toamnă, mizerie umană

mă cuibăresc disperat în sufletul tău

să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară

vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp

sau poate pentru o veşnicie…

SOMEŞ

Se înseninează Someşul copilăriei.

Din pântecul lui curg domol

apetisante gânduri înspre tine.

Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru

asemeni valurilor ce ating malurile.

Inima ta îmi cicatrizează sufletul.

Mai avem puţine clipe pentru vindecare

dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,

de timpul pandemic ce sângerează lumea?

Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,

într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…

Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)” →

Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare

Destinul mi-a fost mai mult decât generos, oferindu-mi în timp posibilitatea de a cunoaşte două mari personalităţi ale exilului românesc din Franţa, doi patrioți cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre: Alexandru Danielopol şi Eugen Holban. Din păcate, niciunul nu se mai află astăzi printre noi, amândoi fiind plecați să se odihnească pe câmpiile alizee: primul, un distins jurist, salvator de la trimiterea în gulagul sovietic a peste 300.000 de basarabeni, ne-a părăsit în urmă cu aproape doisprezece ani, în timp ce regretatul Eugen Holban a trecut la cele veșnice la 9 iunie 2015.

Descendent din vechea familie de răzeşi a lui Ştefan Holban, luptător fervent pentru făurirea României Mari de la 1918 şi deputat în Sfatul Ţării, Eugen Holban s-a născut la 22 decembrie 1920, la Chişinău. Înaintaşii săi fiind din comuna Cărpineni, locul unde s-au născut tatăl său şi doi fraţi mai mari, tot acolo îşi petrece şi vacanţele, Cărpinenii fiind localitatea de care s-a simțit foarte legat toată viața.

În 1939 Eugen Holban a absolvit liceul „Alexandru Donici” din Chişinău, unde l-au prins și evenimentele din iunie 1940. După absolvirea Institutului Politehnic de la Iaşi (1944) se stabileşte cu familia la Bucureşti. Inginer de profesie, activează în cadrul Ministerului Industriei Alimentare şi publică mai multe cărţi în domeniu: „Frigul şi alimentaţia”, „Ce ştim despre produsele dietetice” ş.a.

După moartea enigmatică a tatălui (27 august 1961) şi a unuia dintre frați, viaţa în ţară îi devine din zi în zi tot mai grea. În 1986, împreună cu soţia Virginia, Eugen Holban face o excursie în Franţa, de unde nu se mai întoarce, solicitând azil politic. Motivul l-a constituit regimul totalitar şi autoritar al lui Ceauşescu, dar şi dorinţa nestrămutată de a trăi, a gândi şi a scrie liber. Deşi regimul i-a confiscat apartamentul, tratându-l ca pe un trădător, Domnia Sa a dat dovadă de o mare tărie de caracter, nu a făcut nici o faptă care să diminueze prestigiul poporului român şi nu a scris niciun cuvânt defăimător la adresa ţării şi a neamului său.

Stabilit la Paris, deşi la o vârstă venerabilă, Eugen Holban are o bogată activitate. Cercetător pasionat de istorie, Domnia Sa a adunat un tezaur de date şi mărturii privind viaţa politică şi socială a Basarabiei, a scris numeroase articole, studii şi monografii. Majoritatea au fost publicate la editura „Căpriana”, înfiinţată de dânsul la Paris: „Basarabia Românească” (1990), „Figuri basarabene” (1990), „Cărpinenii” (1991), „Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru” (1991), „Ostaşii Moldoveni” (1992), „În al treilea refugiu” (1993), „Contribuţia Basarabiei la cultura românească” (1995), „Glasul sângelui” (2001), „Pentru restabilirea adevărului istoric” (2002) „Mit şi adevăr” (2004), „Rusia postcomunistă” (2007), „Dreptatea istorică neîmplinită” (2009) etc.

De asemenea, împreună cu alţi conaţionali – Gr. A. Filiti, Elena Popescu, Mircea Demitriu ş.a. – Eugen Holban a pus bazele „Alianţei pentru Sprijinul Basarabiei”, prin intermediul căreia a organizat şi sponsorizat, mai bine de două decenii, până la trecerea în lumea celor drepți, concursul „Moştenire”. Concursul şi-a propus drept obiective studierea aprofundată a istoriei, limbii şi literaturii române, dezvoltarea conştiinţei naţionale şi menţinerea vie a flăcării spiritualităţii româneşti în sânul tineretului din Basarabia. În 2010, cu ocazia celei de-a XVII-a ediţii a concursului, în semn de profundă recunoaştere a meritelor, Domniei Sale i-a fost oferită înalta distincţie de stat, „Ordinul de Onoare” al R. Moldova.

Redau mai jos câteva amintiri legate de cele două întâlniri memorabile avute cu Eugen Holban, în Franța, pe parcursul anului 2010, scrise „la cald”, așa cum acestea mi s-au întipărit atunci în memorie.

* * *

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Eugen Holban la sfârşitul lui februarie curent, graţie nepotului său, avocatul Gheorghe Furdui, şi să-l revăd din nou la sfârşitul lui martie. Două întâlniri care m-au marcat pentru totdeauna. Discutasem îndelung cu domnul Furdui despre unchiul său, chiar conveniserăm de vreo două ori să ne întâlnim în cursul iernii, dar probleme neașteptate de sănătate, din fericire trecătoare pentru Domnia Sa, au tot amânat momentul. Iată-mă, aşadar, în dimineaţa zilei de 28 februarie a.c., în drum spre Biserica Basarabeană de la Montreuil, nu departe de Paris, acolo unde, graţie părintelui Valeriu Jornea, fraţii noştri de peste Prut se întâlnesc săptămânal la sfânta slujbă. Afară era destul de frig, ba şi fulguia uşor, aşa că îmi părea rău, mai ales ştiind că în ultima vreme nu se simţise prea bine, că nu l-am sunat de dimineaţă să-i spun să nu mai iasă din casă pe o asemenea vreme.

Ajung la Montreuil în jurul orei 11,00, puţin după mijlocul slujbei. Parchez maşina în apropiere de biserică, intru şi chiar la uşă mă întâmpină domnul Furdui, care mă conduce direct la unchiul său. Surpriză totală: în locul unui bătrânel intrat în cel de-al nouăzecilea an de viaţă, care abia să se mai mişte, de pe un scaun se ridică un bărbat viguros, de statura mijlocie, care îmi strânge puternic mâna, recomandându-se simplu: Eugen Holban. Rămân aproape fără glas, surprinderea fiind totală (lucru pe care i l-am mărturisit mai târziu!) și, la rândul meu, îmi fac prezentarea. O dată introducerile făcute, ne-am așezat alături și mai bine de o oră am ascultat amândoi, cu profundă emoție și smerenie, predica părintelui Valeriu.

La sfârşitul slujbei, după ce am aprins câte o lumânare, ne-am retras în biroul părintelui, unde am continuat să discutăm îndeosebi despre viaţa dânsului, de la venirea în Franţa şi până în prezent. Domnia Sa mi-a vorbit emoţionat şi despre eforturile de a regăsi urmele tatălui său, mort la închisoarea din Botoşani, eforturi rămase însă fără niciun rezultat. Mi-a mărturisit că şi-a dorit aducerea osemintelor acestuia la Mănăstirea Cernica, unde s-a amenajat un colţ pentru foștii deputaţi din Sfatul Ţării, dar n-a reușit să găsească locul unde fusese înhumat. Ca urmare, a amenajat în spatele cimitirului din Botoșani o piatră funerară (un cenotaf), pe care a scris: „Undeva, în acest colţ de cimitir, se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan Holban”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare” →