Alina CRISTIAN: ,,Picătură de cerneală”

,,Picătură de cerneală”

 

Picătură de cerneală, am căzut pe coala ta
Într-o noapte gri de vară, când arșiţa ne topea
Te-ai uitat zâmbind la mine, ca un însetat de vers
Zilele curgeau în rime, cu noi doi prin Univers.

Dimineaţa totdeauna, îţi zâmbeam din călimară
Seara iarăși m-așezam, pe peniţa ta ușoară
Fără să mă-mpotrivesc, eram picătură sfântă
Dintr-o călimară neagră, poezie ce cuvântă.

Călimara parcă plânge, că am evadat din ea
Versul mă îmbrăţișează, când adorm pe coala-nea
Și-alergând mereu prin viaţă, ca un toc neînţeles
Mă tot picur pe hârtie, transformându-mă în vers.

——————————–

Alina CRISTIAN

30 ianuarie 2019

Mariana Zorița TURDA: În iarna asta plouă

În iarna asta plouă

 

În iarna asta plouă
Și cerul este grii
Cad în melancolie și…
Încep din nou să scriu.
Culeg frânturi de gânduri
Pe coală le așez…
Îmi tremură penița…
Și picuri de cerneală…
Se scurg pe-al meu caiet!
Las scrisul …și…
De fereastră mă apropii
Dar văd doar ploaia…
Și cerul mohorât !
Un film imaginar …
Mi-apare în privire
Mă-ntorc la masa…mea,
-ncărcată de-amintiri,
M-așteaptă foaia și penița
Și-ncerc din nou să scriu !
Îmi ies doar hieroglife…
Încâlcituri de gânduri !Oftez…
Îmi rezem capun-n palme…
Și-ncep un soi de vise…
Amestecate,triste,
Că iarnă asta plouă
Și timpul care trece
Și cerul este grii !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

30 ianuarie 2019

Elena NEAGU: Toarnă-mi Rai, pe unde treci…

Toarnă-mi Rai , pe unde treci…

 

Toarnă-mi dor din cupă plină ,
dans in fiece atom :
Etna fii, vulcan și…om
și îmbată- mă cu vină !
Toarnă-mi maci aprinși pe umăr ,
să nu știu nici să-i mai număr ;
candelă, văpăi, mister ,
arzi un soare nud pe cer
și-mi fii ploaie, eu Pământ ,
arșiți, secetă și vânt
și fântâni cu ciuturi pline ,
când ți-e dor, le bei cu mine…
Toarnă-mi cer din cupa rasă
și vestește-ma Luceafăr,
ploi și foc, lacrimă arsă,
nimeni nu rămâne … teafăr …
să ne îmbolnăvim să dori,
să mă strigi, până mă … mori ,
să mă scrii fiece noapte
coli arzând, silabe, șoapte ,
buze arse, iad sub pleoape …
Toarnă-mi Rai pe unde treci
și-ai să uiți să mai și pleci…

————————-

Elena NEAGU

(Din vol. ,,File de jurnal”)

 

Emilia-Paula ZAGAVEI: Mă-ntreb

Mă-ntreb

 

E-atâta tăcere ce curge-ntre noi
Și-atâta blestem privind înapoi,
Aud glasul clipelor mele ucise
Împărțit în durere și tainice vise.
Trecutu-i uitat, neputința amară,
Gândul e trist pornit către seară,
Lacrima arde distanța din noi
Nu știu dacă vreau să vii înapoi.
Foaia e albă, condeiul uscat,
Ești doar un demon plin de păcat,
Poveste nescrisă de gând rătăcit
Mă-ntreb dacă oare eu te-am iubit.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

30 ianuarie 2019

ZAMFIR ANGHEL DAN: Secvențiere

SECVENȚIERE

 

Vine așa o undă înmagazinată într-un cuvânt
scris pe un geam,
sau rostit într-o formă a tăcerii
și declanșează atracția ondulatorie dintre mintea mea și a ta,
dintre trupul meu și al tău
inițiind o secvențierea a inimilor noastre.

Poate în ADN avem ceva în comun,
mi-ai zis
dându-mi printr-un sărut de laborator
ceva din nucleotida ta.

Altfel cum îți explici că,
deși nu te-am văzut, nu te-am atins
simt mereu o undă care mă cheamă la ea
să văd, să ating, să simt
o pudră de stea răsărită
în ochiul meu la zenit
în chemarea mea
de dor neîmplinit?

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

(Din volumul ,,Cuantice iubiri” )

 

Doina PANĂ: Plouă cu dor

PLOUĂ CU DOR…
(Lacrima dragostei)

 

Plouă cu dor
Plouă cu vise
Se preling şiroaie
Pe obrazul rumen
De iubiri trăite
De iubiri pierdute
De iubiri visate
In taina nopţilor…
Norii vorbesc,
Norii plutesc,
Pe cerul furat
De păsări albastre,
De păsări ale paradisului.

———————————
Doina PANĂ

30 ianuarie 2019

 

 

Emilia-Paula ZAGAVEI: Sfârșit

Sfârșit

 

Noaptea ne adună de prin gânduri,
Ne alintă cu parfum de amintiri
Cuibărindu-se-n ale noastre trupuri
Și ne lasă mistuiți de noi trăiri.

Suntem doar copiii vieții noastre
Plini de răni și amarnice iubiri,
Ne adunăm speranțele în glastre
Însoțindu-le tăcuți printre amintiri.

Urlă muribunzii cerșind moarte,
Nimeni azi pe ei nu-i mai iubesc.
Cad destine de boli aspre secerate,
Viețile în crunte chinuri se sfârșesc.

Lacrimile se transformă-n vină
Când tăcuți se roagă către cer
Implorând o moarte cât mai lină
Celui ce se-ndreaptă spre etern.

Le așteaptă mai grăbit sfârșitul
Ce preschimbă nopțile-n amiezi,
Cântărind mai nemilos păcatul
Prelungind o suferință cu o zi.

Iar când sufletul la cer se urcă
Toți răsuflă ușurați de chin,
Căci sărmanul nu le mai încurcă
Socoteala zilelor ce vin.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

29 ianuarie 2019

Vavila POPOVICI: La ce ajută filozofia?

„Filozofia este medicina sufletului” – Cicero

 

   Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut  termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.

   Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.

   Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.

   Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca omenirea să progreseze, ei fără să-și dea seama că filozofia a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Gândirea omului de știință este încorsetată de realitate și fără să filozofeze sau să meargă pe căile intuite de filozofi, nu ar fi putut crea teorii ce pot depăși în timp realitatea prezentă. În plus, doar filozofia poate arunca gândul spre ființă, sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Este însă tot atât de adevărat că mulți filozofi au fost la bază matematicieni, deci oameni de știință, precum Pitagora, Aristotel, Platon, Descartes etc.  Platon (428 î. H. – 348 î. H.) de exemplu, când a înființat Academia platonică  – o școală filozofică idealistă plasată într-o grădină din apropierea Atenei, a pus deasupra ușii scolii inscripția „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru ”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru  un filozof.

   Aristotel (384 î. H. -322 î. H.), cel mai mare filozof și om de știință al lumii antice a cărui  abordare rațională a stat la baza întregii opere, remarca că Mirarea a fost într-adevăr cea care a împins  primii gânditori la speculații filozofice.  „Dar  tot așa după cum numim om liber pe Acela care își este singur scop și nu este un scop pentru altul, astfel această știință este singura dintre științe care este liberă, căci singură ea are un scop propriu. […] Deci toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență”, spunea tot Aristotel.

   De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate au avut aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului. Totuși, problemele fundamentale ale filozofiei rămân aceleași, se schimbă doar orientarea minții omenești, calea sau mijloacele prin care omul încearcă și reușește, într-o oarecare măsură, dezlegarea problemelor.

   Filozofia nu se află în afara lumii, ea este liantul acestei lumi, pentru a o face mai puternică și mai bună. Este un cumul de gânduri pe care mintea omului o aruncă departe și în diferite direcții, ca apoi să se focalizeze în mod real asupra unui punct. Spre deosebire de alte activități ale omului, mai modeste, mai ușoare, fără un efort prea mare al gândirii, mult mai precise, utile, necesare, de multe ori prezentând soluții urgențe, filozofia are nevoie de clipe de meditație cât mai lungi, ea are răbdare, profunzime și nu are – urgențe.

    Doi filozofi, David Hume (1711-1776) – reprezentantul iluminismului scoțian, precum și germanul Immanuel Kant (1724-1804) gânditor din perioada iluminismului, au jucat un important rol în dezvoltarea filozofiei. Hume a respins și a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, întrucât ele nu vin din realitate, din experiența vieții care ne învață cum se leagă fenomenele între ele, iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență, iar obișnuința face ca în suflet să ia naștere starea de credință. Kant a venit cu ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Rațiunea nu poate cunoaște totul, este limitată în domeniul cunoașterii, dar are o valoare în domeniul practic – cel moral. Kant afirma că filozofia trebuie să înceapă de la concepte date însă determinate neclar sau insuficient, astfel că filozofii nu pot începe cu definiții „fără să se închidă în interiorul unui cerc de cuvinte; filozofia nu poate, așa cum face matematica, să funcționeze sistematic; trebuie să analizeze și să clarifice”.

   Pentru filozoful german Hegel (1770-1831) filozofia este înainte de toate un sistem de gândire, este spirit liber. Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional” – conține ideea centrală a sistemului său. Hegel a acuzat celelalte sisteme filozofice, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, metoda lui fiind cea „dialectică”, un proces mobil al gândirii. De exemplu: de la Ființă (concept abstract) se trece la existență (real, localizat). Spune Hegel: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Pe de altă parte ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. Mișcarea, dispariția unuia în celălalt = devenirea. Iar devenirea este existență. El, Hegel, principalul reprezentant al idealismului, susținea că obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; scopul filozofiei este de a cunoaște pe Dumnezeu, acest obiect fiind comun cu acel al religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, iar religia, reprezentându-și-l. Sarcina filozofiei este a concepe ceea ce este, căci ceea ce este, este rațiunea – conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală – , și fiecare individ este un fiu al timpului său, iar filozofia – timpul său prins în gânduri.

    Filozoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) consideră filozofia o confesiune indirectă a filozofului, filozoful fiind un om care „neîncetat trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează lucruri extraordinare. […] Filozofia este viața liber consimțită în ghețuri și pe vârfuri de munți”.

    Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) considera că filozofia este o cunoaștere de gradul cel mai înalt de generalitate, spre deosebire de știință care se compune din adevăruri mai mult sau mai puțin izolate, necunoscând integrarea lor: „Cunoașterea cea mai umilă este cunoștința ne-unificată; știința este cunoștința unificată parțial; filozofia este cunoștința complet unificată”.

   Wilhelm Wundt (1832-1920), fiziolog, filozof și psiholog german, exprima aceeași părere și anume că „Filozofia este știința universală care are menirea să unească într-un sistem lipsit de contradicții cunoștințele mijlocite de către științele particulare și să reducă metodele generale folosite de știință și supozițiile cunoașterii la principiile lor”.

   Scriitorul și filozoful evreu-francez Henry Bergson (1859-1941), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927 spunea că „Filozofia intră în domeniul experienței întrucât ea amestecă știința, teoria cunoașterii și metafizica și din acest amestec nici una nu pierde ci câștigă, în final”.

   Filozoful, politicianul italian Benedetto Croce (1866-1952)  considera filozofia drept o știință desăvârșită.

   Filozoful român Dumitru D. Roșca (1895-1980): „Filozofia se sprijină pe știință și pe experiența de viață creând o imagine despre cum trebuie să fie omul”.

   Pentru filozoful german Martin Heidegger (1889-1976) a filozofa însemnă a-ți pune prima întrebare: „De ce este de fapt ființare și nu – nimic?” Filozofarea, spune tot el, este „o cunoaștere care nu numai că nu se supune măsurii timpului, ci care, dimpotrivă, așază ea timpul sub propria-i măsură ”.

   Oamenii filozofează uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), preocupat de „conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […] Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

   Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” crede că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”.

   Faptul că i se atribuie deseori filozofiei numele de metafizică, este explicat de către filozoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa și experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

   Dar dacă admitem că filozofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată însă, că de curând filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filozofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filozofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filozofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive și să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filozofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

   Filozofia duce inevitabil la religie, dar nu poate trece peste ea, religia completează în chip necesar drumul lăsat deschis de filozofie. Când încearcă să treacă peste religie, rațiunea cedează locul credinței și filozofia religiei. Deci ele se completează într-un fel.

  De curând Președintele Statelor Unite a vorbit despre necesitatea cunoașterii istoriei religiei, ca un act de cultură, întrucât cunoscând-o – se subînțelege – , oamenii ar putea găsi răspunsuri la multe întrebări despre viață, despre el – omul, și despre cum trebuie trăită viața, despre năzuințele avute în trecut și lupta pentru o viață mai bună, mai dreaptă. „Cunoașterea biblică este importantă în societate”, a spus Președintele. Desigur, ea nu trebuie să lipsească din cultura unui om.

   În zilele noastre, pe o mare parte a planetei, există o tendință de a evita filozofia și religia, fiindcă omul refuză să mai gândească profund, să învețe cum se trăiește cu adevărat. Există o instabilitate a lumii, o neliniște provocată de lipsa de încredere în conducători, în ei înșiși, în vremuri mai bune, dar și o lipsă de preocupare pentru a le avea. Și atunci preferă să se izoleze, să rămână în mijlocul aparatelor noi inventate – rezultat al progresului tehnic (bune și ele dar nu să te captiveze în totalitate!), să-și trăiască doar ziua prezentă, sau să se arunce în mocirla vieții a celor fără de gând și conduită morală. Și-atunci ne mirăm de unde răsar atâția oameni corupți, de ce viața ne este dezordonată, ființa dezechilibrată. Uităm de alcătuirea noastră din corp și suflet, că aceste părți sunt legate și fără a le da atenția cuvenită, echilibrul necesar, devenim schilozi. Or, pentru a putea iubi viața și a ști să o trăim frumos, va trebui să evităm schilodirea, să ajungem în adâncul ființei noastre pentru a ne bine cunoaște și a gândi asupra modului de ieșire la suprafață, între puținii oameni morali și demni, care există totuși, și care ne așteaptă însănătoșiți, după lunga noastră boală.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 februarie 2019

Zoltan TERNER: Note de lectură – Roni Căciularu, bogăția unei lumi sculpturale

Roni Căciularu ne-a oferit, în decursul anilor, excelente volume de reportaje artistice. De data aceasta, volumul recent publicat sub titlul „Reporter – angajatul nimănui”, și-l deschide cu un amplu interviu acordat publicistului și scriitorului George Roca, în care ne surprinde cu o dimensiune creativă pe care nu i-o știam: narator memorialist plin de vervă și vivacitate. În prezentarea anilor săi de tinerețe manipulează dezinvolt ironia benignă, zâmbetul condescendent. Sau satira jucăușă la adresa  „automatismelor vremii”.

Dinamica vioaie a scriiturii lui Roni Căciularu ne cucerește de la început. Ritmarea cuvintelor e mereu  acroșantă. Iată-l student: „Scriam. Citeam. Învățam. Hoinăream.” Memorialist meticulos al orașului său de baștină, Bacău, Roni Căciularu definește o atmosferă, o epocă, o vârstă, o lume: „Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect față de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine și de frumos, cu siguranță că m-a influențat. Aici am respirat aerul de Bistrița și de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de decentă ținută (evreiască și românească, laolaltă) aici am simțit aerul acela de împletire a orașului  cu satul, cu periferia și mahalaua, cu liniște patrirhală  și zvon industrial.” Autoportretul ca student e de o candidă sinceritate: „Nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneț nu mă știam, și mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam…Vroiam atât de mult, puteam atât de puțin!…   Încât uneori eram trist și singur și timid.” Portrete, chipuri, priviri, gesturi: „Paula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!!…Mi-a zâmbit cald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluri devenise poezie.”

Un capitol cu deosebire original al cărții îl constituie „secvențele” telaviviene redate prin câte un singur cuvânt sau chiar fragment de cuvânt, ca în telegramele de odinioară, ca în „La Moși” al lui Caragiale. E o cvazi-infinitate de  detalii care compun mega-spectacolul pe care îl prezintă megalopolisul numit Tel Aviv. Fiecare cuvânt, fiecare silabă aduce o mișcare, o culoare, un lucru, o ființă, un sunet, o imagine.

Roni Căciularu are vocația spațiilor largi pe care după ce le divizează în detalii, se joacă cu acestea, aparent haotic, recombină subtil, jucăuș, spațialitatea amplă.  E o tehnică, e o artă, e un joc prin care scriitorul își satură foamea de detalii, de mișcări, de stări, de chipuri, de substantive și adjective. E lumea lui Roni: „Yaffo. Lume. Locuri. De. Parcare. Pline. Chioșcuri. Cadouri. Restaurante. Picturi. Chilipiruri. Haine vechi. Buticuri….Mașinile opresc. O mână. Întinsă.Un pahar.Gol. Din plastic. Alb”.

Portretele „desenate” prin cuvinte au formă, culoare și pitoresc, dar și contur spiritual. Iată, de pildă: „Doamna L, cam lătuță, scundă, cu părul aranjat într-un fel de devastare ușor rebelă, are un chip blajin, ridat dar blajin.Împăcată cu sine și cu orice.” De o deosebită forță și amplitudine a metaforei este capitolul dedicat unui director de bancă devenit „homeless”, purtând numele Om Om (Adam Adam). Iată trama dramei, prezentată de scriitor: „Mister Adam Adam a fost în urmă cu niște zeci de ani, Directorul Băncii Locale dintr-un important cartier metropolitan. Uneori, se așeza la masa lui de director, și-n loc de coloane cu cifre (acesta-i secretul) scria versuri. Astăzi el este un unicat al Tel Avivului, e singurul „poet stradal” al metropolei israeliene. E un poet adevărat! Profund. Serios. Original.”

Parada deponenților la banca lui Adam Adam este  transfigurată halucinant, alunecând spre un fel de suprarealism sau având, parcă, ceva din dramaturgia absurdului ionescian:

„Oamenii morți înainte de a muri cu adevărat, vin să-și depună sau să-și controleze valorile. O doamnă, de pildă, „a închis” aici niște mărgele prețioase: printre ele se află adevărate perle, precum Cinstea, Cultura, Frumusețea fizică. Domnul următor „închide”, în seiful venerabil, Adevărul lui și Frumusețea lui sufletească. Cât privește tipul înalt, numai  piele și os, care vine la rând în fața Marelui Seif, el pune la păstrare aici niște creativitate – a lui însuși – pentru care a trudit o mulțime…El mai lasă spre păstrare în siguranță și Faima ce și-a câștigat-o, numai el știe cum.”

Jocul între realitate și ficțiune dă povestirii moralizatoare un farmec frisonant: „Morții vii, deși se cunosc după atâtea repetiții și așteptări pe la ghișee, nu-și vorbesc. Fiecare pe contul său! Așteaptă și-acum la rând.” Într-o extraordinară laudatio, reporterul-dramaturg se adresează direct personajului său, defunct: „Ai fost un rebel, domnule Adam, un revoltat  care a detestat instituțiile și convențiile sociale. Ai iubit strada, oamenii, viața. Ai îndrăgit trăirile esențiale și simțirea aleasă, te-ai ridicat peste viață și suferință cât s-a putut, ai suferit și ai sfidat, ai rămas tu însuți, bun și rău, inteligent și trist, căutându-ți împlinirea.”

Scriitura lui Roni Căciularu întrunește două virtuți de bază ale literaturii beletristice de nivel superior: forma frumoasă și conținutul substanțial, interesant: „Iar dacă treci prin cimitirul orașului, nu-i exclus să auzi vântul, șoptind versurile lui Adam Adam..” Iată-l pe „reporter” adresându-ni-se convivial, patetic, scenic: „Fraților și lume, a murit Poetul străzilor telaviviene ! Orașul și-a pus o eșarfă neagră…Un câine plânge prelung către luna care o să fie la noapte. Cei prezenți și vii trec pe lângă lada mortuară, unii spun câteva cuvinte, de regulă – bune.” Nu știm exact ce este realitate și ce este ficțiune în povestirea despre Adam Adam. E, însă, în orice caz, o parabolă impunătoare, de o sumbră măreție omenească.  Iată și o ars poetica atribuită unui nenumit scriitor, dar perfect potrivită și pentru măiastra scriitură a lui Roni Căciularu: „El și fantezia lui umblă mult mai departe prin trăirile acestor oameni, el știind să umple golurile, spațiile albe documentare… înlocuindu-le cu adevăruri posibile, plauzibile și edificatoare”  Nu este aceasta calea de a îmbina realul cu ficțiunea, reportajul cu reportajul literar?

În reportajul dedicat New York-ului mărturisește el însuși, nu odată, imixtiunea sa afectivă, ca reporter, la întreg materialul documentar: „Toată această ambianță te pătrunde până și în suflet”sau „Sunt subiectiv, desigur, dar acum, în aceste clipe, așa văd eu  lumea.” Scrisului practicat de Roni Căciularu îi este propriu modul strălucit în care se împletește epicul cu liricul, povestirea cu poezia, realitatea cu irealitatea. Toate acestea ne dau îndrituirea de  a conchide că Roni este, în varii măsuri, de la un text la altul, prozator, poet, memorialist, autor de reportaje literare, jurnalist, pe scurt, scriitor total. Toate acestea la un nivel de o admirabilă excelență stilistică.

Roni Căciularu este un stilist redutabil, recognoscibil. Și în privința asta aș îndrăzni să-l situez în capul listei condeierilor de limbă română din Israel.

–––––––-

Zoltan TERNER 

Tel Aviv, Israel

Ianuarie, 2019

 

Dr. Viorel ROMAN: Teocrația ortodoxă moldo-valahă (80-81)

… Biserica nationala, ritul, Statul, Partidul unic, glia … si Securitatea …

Securitatea-i de vină, bat-o vina! Eugen Matzota în dialog cu Viorel Roman

Am scris în editorialul din ultimul număr pe 2018 al revistei ALTculture despre influența pe care o are Securitatea lui Ceaușescu chiar și în zilele noastre asupra României, asupra vieții cotidiene, asupra culturii, că acesta ar fi domeniul care ne interesează pe noi aici.

Ideea de a scrie azi despre Securitate e ciudată, ”weird”, cum se spune, mai ales în domeniul culturii și, eventual, al educației. Pe vremea comunismului, da, avea un Dumnezeu, dar acum?

Mi s-a spus, discret, aluziv, doar, să-mi văd de treaba mea. Ei, s-a nimerit ca acela care era ușor mai insistent să fie unul dintre cei suficient de bine plasați încât să ia o fabrică pe datorie, plătind-o din vânzările pe o zi sau o săptămână, ce mai, pomană, ceva oripilant de mizerabil față de ceilalți români amărâți. Și, atunci, i-am zis că, așa cum nu toți apeviștii sunt proști, cum spune trupa, nici toți civilii nu sunt proștii lor. Plus c-am plecat, așa cum n-o face câinele de la abator, din Palatul Victoria datorită unora ca el, fără dragoste de țară, ci doar de banii lor. 

Dintr-un punct de vedere, al lor, desigur, ce rost ar avea să mai scoți de la naftalină ceva ce nici nu se dorește scos, nici nu e interesant, așa cum ar fi, de exemplu, o nuntă de țigani care îi calcă-n picioare pe cei ce muncesc în țara asta. Lumea are alte priorități spre care este silită a se îndrepta, tot felul de țoape devenite subiect de emisiuni TV, bucătari care parcă plutesc, ca niște Arsenie Boca ai bucătăriei, orice, doar să li se adoarmă creierașul din ce în ce mai mic și mai docil…

E clar că Securitatea nu mai trebuie și nici nu mai e în vogă. Azi, lumea nici nu știe ce e aia, acum, pentru că nu e nici ”cool”, nici ”trendy”, atunci, din prea mare aplecare sub jugul purtat ca românul, prin întoarcerea celui de-al doilea obraz, și iar de la-nceput, hai, stângul, dreptul… Redau mai jos câteva fragmente din acest text, urmat de comentariul pe care a binevoit Viorel Roman a-l face, privind dinspre Occident, care-mi spunea, la un moment dat, văzând ce tablou descriu eu de pe aceste meleaguri atât de mioritice: 

”N-am înțeles încă fobia antisecuristă. Ce-i rău să-ți  servești statul? Eu, care am trăit mai mult în Occident decât în țară, am cam pierdut sensibilitatea, ingeniozitatea, fantezia de la Porțile Orientului.”

Prietenul plecat de mult timp din România nu înțelegea de ce unii dintre noi mai văd norul Securității pe cerul aparent liber al Patriei. Desigur că Securitatea n-a dispărut că așa a ordonat Iulian Vlad. Spiritul ei, cu atât mai puțin.

Ceaușescu n-a luat cu el spiritul partidului unic. Nu i-a luat cu el în mormânt nici pe agitatori, pe atotputernicii activiști de partid, sau pe șmecherii lideri de sindicat, cei care o duc și azi la fel de bine ca pe atunci.

Românul nou, spălat din nou pe creieraș, prea ușor de îmbiat cu o pungă de mălai sau cu 10 lei la pensia plătită de cei care chiar muncesc, comunist sau nu, este prezent parcă mai rău azi decât pe vremea lui.

Unii se vor indigna că și acești votanți au muncit. Da, așa este, conform vechii vorbe de pe atunci: ”Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.”

În fine, să trecem la securiști și la cultura de azi, care, cum spunea Cațavencu ”e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”

Cei mai în putere în 1989 au trecut dintr-o parte într-alta, și-au schimbat blana, ca lupul, s-au dat la fund, punându-și odraslele la masa cu bucate, folosind vechiul Sistem. Copiii, educați de cine altcineva decât de părinții îndoctrinați de la locul de muncă, adică de la Securitate, au învățat cum să preia Puterea, la început cea economică.

Ca să păstreze această putere, ca să se legitimeze prin vot sau nu, aveau nevoie de manipularea maselor. Era nevoie de prostirea lor.

Cum se poate face asta mai bine decât prin distrugerea sistemului educațional? Ei, la asta se adaugă promovarea unor false valori, pentru ca omul să nu mai vrea să știe mai mult, ci să vrea să fie mai șmecher decât fraierii care cred în valorile străbunilor.  

Au mai adăugat la toate astea iertarea păcatelor, ale lor, desigur, că toți eram de vină pentru ceea ce făcea Securitatea împotriva poporului român, zic ei. Că ei toți ar fi lucrat pentru Patrie, nu contra oamenilor, ca să vezi… Că or fi fost și unii răi, dar doi-trei, acolo, restul niște floricele, nu alta! Chiar așa, ce-o fi rău la securiștii buni, la urma urmei?

Viorel Roman comentează de departe, de unde de multe ori se vede mai bine: 

„Nu Securitatea, ci Partidul unic în simfonie cu Biserica națională, e cuiul lui Prepelea. 

Mihai Seplecan, fost președinte al Consiliului Județean Cluj, demonstrează din interior, că devălmășia, teocrația ortodoxă moldo-valahă se bazează pe pile, cunoștințe, relații, P.C.R., și e în lanțurile grele ale duhovniciei și soborniciei moscovite și constantinopolitane. vezi Cătălin Augustin Stoica „România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism“;  Lucian Davidescu „De ce este România un stat feudal“; Marius Iosif „România feudală și România occidentală“, îl confirmă pe Seplecan sociologic, politologic, științific. 

Nu securiștii au fost sau sunt responsabili, ci conducerea superioară de Partid și de Stat, din 1938 la putere, in simfonie cu Biserica, care dupa 1989, cu președinții Iliescu, Năstase, Ponta, Dragnea se bucură de o largă adeziune a maselor largi populare, aceleasi care în trecut erau prea supuse Imperiului turc sau rus, dinastiei germane si nu in ultimul rand lui Ceausescu.

La Moscova, Putin, KGB-ul înlătură PCUS. La București, Iliescu, FSN, cu sprijinul Moscovei, sunt și azi la putere, iar securiștii sunt vinovați de mai toate relele. Nu bate la ochi? 

Președinte de trei ori, Iliescu îl condamnă pe gen.Vlad la 25 de ani de pușcărie si Securitatea e demonizată. O victorie în „munca de lămurire“ a Secției de Propagandă a PCR?

In 1991 am publicat „Securistii si intelectualii“, in: „Puterea Azi“, saptaminal al Frontului Salvarii Nationale, FSN, anul 2, Nr. 18, Bukarest, 1.-7.03.1991, in: „Capitalism ortodox“, ed. Augusta Timisoara 1999, S.150-161, apoi in saptaminalul „Romania Mare“, “Eu sunt de partea securistilor, militienilor pentru ca sunt copii de oameni saraci“, nu de partea aristocratiei kominterniste ca Brucan, Iliescu, Petre Roman, Adrian Severin, Vadimir Tismaneanu,

Chestiunea e poate mai clară, dacă trecem de la micro la macro, de la perspectiva broaștei, la orizontul berzei. Asta am încercat în articolul de mai jos“.

ISLAMUL ŞI ORTODOXIA ANTE PORTAS

Integrarea greco-ortodocșilor în UE/NATO și tratarea Rusiei ca o țară secularizată, quasi occidentală cu stat de drept, economie de piață și democrație de tip Westminster sunt acuma greșeli evidente pentru toată lumea, cu consecințe negative, mai ales după falimentul Greciei și războaiele hibride din Georgia și Ucraina. Crimeea la rusi si Patriarhatul ortodox autocefal al Ucrainei.

După 1964, războiul rece religios dintre ortodocși și occidentali a intrat într-o fază de destindere după ridicarea anatemei la Ierusalim, de către patriarhul ecumenic din Constantinopol, Athenagoras și Papa Paul VI, în vremea generosului Conciliu de la Vatican II. 

Un Sinod Panortodox, similar, n-a avut loc în același timp din cauza Lagărului marxist-leninist cu consecinte previzibile, disonanțe dintre Est și Vest, eșecul perioadei de tranziție spre vest a țărilor ortodox-comuniste sunt consecințele.

Oricum, dorința refacerii unității creștine era la fel de mare de ambele părți ale Cortinei de Fier. Primăvara de la Praga, Solidaritatea din Polonia și înțelepciunea șefului Statului și Bisericii ruse, Mihail Gorbaciov, au creat condițiile terminării pașnice (cu excepția României cu o mie de morti), într-o euforie generală, a războiul rece.

În Occident, teologia inclusivistă, la fel de utopică și euforică ca elanul din Răsăritul Europei, îi vede pe toți pământenii, creștini, pentru că Mântuitorul s-a jertfit pentru toată lumea și, oricum, necreștinii își îndreptau speranța, mai ales la acea vreme, spre o lumea creștină unitară de la Vancouver la Vladivostok.

Karl Rahner, SJ, era purtătorul de cuvânt al Inclusivismului, un fel de imperialism creștin după profesorul de teologie fundamentală Joseph Ratzinger (papa Benedict XVI), care atrăgea atenția asupra lipsei de respect pentru Celălalt și necesitatea unui dialog atât în vederea unirii creștinilor, cât și unul bazat pe egalitate și respect reciproc cu celelalte religii.

Islamul depășește iudaismul și creștinismul, de aceea mahomedanii nu numai că nu aspiră spre creștinism, ci sunt în stare să se arunce în aer pentru „ultima” religie, simplă și superioară celorlalte, care au elemente mistice și idolatrice. Ortodoxia are cam același sentiment de superioritate față de lumea occidentală în care individualitatea, scoala, rațiunea, contractul, statul de drept, sunt sanctificate, aparent în defavoarea Atotputernicului si a iubirii fraților.

Confruntarea ajunsă pe picior de război cu Islamul și Ortodoxia i-a pus în mare dificultate pe creștinii occidentali, care speră încă într-un inclusivism creștin sau modern, secularizat. Dificultatea încetării stării de război rece, a unei concordii cu Islamul este legată indisolubil mai ales de dihonia din lumea creștină, care va fi elementul crucial al Sfântului și Marele Sinod Panortodox – fixat pentru 2016.

Prof. Dr. Viorel ROMAN, Akademischer Rat a.D., Bremen la 3 martie 2015  

https://www.academia.edu/28173741/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf

https://www.academia.edu/34504213/Semnele_vremii_complet.pdf

***

Teocratia ortodoxa moldo-valaha (81)

… Biserica nationala, ritul, Statul, Partidul unic, glia … si Securitatea … 

Securitatea-i de vină, bat-o vina! Eugen Matzota în dialog cu Viorel Roman (II.)

Eugen Matzota: Mă uit de fiecare dată la imaginile de atunci (de la Revolutia de Craciun 1989) și sunt șocat de cât de diferiți eram, naivi, aș zice, oricum mult mai puțin șmecheri decât azi, cinstiți în interior și, poate, și în societate.

Viorel Roman: Atunci era speranța refacerii unității creștine, a egalității ortodocșilor cu occidentalii. Nu a fost sa fie si acest serial ne ajuta sa înțelegem de ce si cum a ajuns tara la mana șmecherilor, tiganilor romanes romi si jumatate din forta de munca activa a fugit in occident.

http://www.gandaculdecolorado.com/tiganizarea-romanilor/

http://romaniamare.info/tiganizarea-romaniei/