INTRODUCERE

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor  drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice  şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană  au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

30 ianuarie 2019