Augustin OSTACE: TESTAMENT DE SAPIENS

Cum dom’le jurnalist, ăla de online, mă rog, astăzi toate virtualităţile sunt prezentate ca realităţi invizibile şi, de multe ori, imprevizibile… Daa, şi cum ar suna un asemenea Testament de Specie, cum susţineţi dvs.?

Prezentând marile adevăruri de Sapiens, marile progrese din ultimii 50.000 de ani, marile domesticiri de plante, de animale, de aşezări umane, creând conştiinţa de sine ca domesticitor al naturii şi ceva mai târziu al culturii, deci şi al lui însuşi, continuând cu marile diviziuni ale muncii, trecând de la nomadismul de vânător la sedentarismul de agricultor, continuând cu marile revoluţii de inventator, a roţii, a bărcii, a prelucrării metalelor prin focul cucerit şi domesticit şi el, înfrumuseţându-şi existenţa prin artele ornamentaţiei, în special prin arta olăritului, pictând pereţii peşterilor iniţial, şi sculptându-se întru sine prin idolii feminini, creând tranziţia de la uniunile de triburi la statul centralizat şi organizat prin legi, prin institute, prin unitate de teritoriu, unitate de limbaj, unitate religioasă, însumate în emergentul unităţii etnologice…

În categoria marilor adevăruri de Sapiens ar intra şi nenorocirile ce au însoţit istoria lui Sapiens, războaiele, distrugerile de culturi şi civilizaţii, ideologiile inumane şi iraţionale, gravele compromisuri dintre political correctness şi stupid politics, confuziile extrem de grave dintre planurile biologice de existenţă ale lui Sapiens, şi cele ontologice ale aceleiaşi Specii…

Testamentul de Sapiens, care ar trebui să clarifice, cel puţin în planul evoluţiei istorice originea sa, multi-evolutivitatea sa, devine extrem de complicat prin faptul că, până la această oră, de 001.001.2021, Sapiens îl are ca singur urmaş pe… Sapiens!…

Nimic altceva în orizontul biologic sau cel ontologic al Speciei, deci conceptele mele de devenire anatomo-dialectică sau de salt abstracto-ontologic, printr-un posibil UPSAPIENS (Sapiens îmbogăţit, Sapiens îmbunătăţit, sau cel puţin Sapiens întărit), rămâne fără substrat real, obiectivabil sau palpabil… 2

Mai mult, în prezenta pandemie generalizată, avem un Sapiens minimalizat de el însuşi, o autominimalizare a propriului său sine, un Sapiens contorsionat între fragilităţi şi laşităţi, un Sapiens confuz şi difuz acţionând haotic şi clorotic, emoţional şi de multe ori bizar, confundându-şi destinul cu neşansa, invocând nefericiri nemeritate, doar de el însuşi induse şi produse, rezultanta orbirilor şi asurzirilor în faţa crudelor realităţi pe care le-a tratat de multe ori prin milenii, cu cunoscuta şi recunoscuta sa aroganţă şi ignoranţă… Ultima dintre ele? Prezenta campanie de vaccinare în molima globalizanta Covid, atât cel clasic deja, cât şi cel de variante mutagene, care complică şi amplifică virulenţa iniţială…

Despre ce este vorba? Guvernele din ţările Uniunii Europene, au decis să lase la latitudinea cetăţenilor săi dacă vor accepta sau nu vaccinarea, invocând substraturi ale libertăţilor de opinie, de exprimare liberă a voinţei de alegere, sau de manifestare a liberului arbitru individualizat, înscris în constituţiile statelor Europene, în tratatele Europene cât şi in Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, atât de la Uniunea Europeană cât şi de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDEX Strasbourg, sau în Carta Drepturilor Omului de la Naţiunile Unite!

Stimaţi Guvernanţi! Parlamentari, Preşedinţii, vă rog nu confundaţi patologicul unei boli (de gravă ameninţare a întregii Specii), cu ontologicul abstract al aceleiaşi Specii, numit libertate, drept de a alege, drept de opinie potrivnică, drept de refuz al tratamentului! Cele două planuri, pathological şi ontological, din cazul de faţă NU SUNT COMPATIBILE! NU SUNT ECHIVALENTE! NU SUNT UNIFICABILE!

În patologia virală se urmează un plan de tratament obligatoriu pentru toată lumea, fiind o METODOLOGIE ŞTIINŢIFICĂ, fundamentată teoretic şi practic, în timp ce în ontologia abstractă, noi, oamenii, avem interpretări diferite şi de multe ori opuse, incluzând aici ideologii diferite (de stânga sau de dreapta), teologii diferite (theism sau atheism), de filozofii diferite (raţionalism, idealism, materialism sau existenţialism), care nu vor prezenta niciodată o REALITATE ŞTIINŢIFICĂ CONVINGĂTOARE (în ciuda ştiinţelor… politice, pretinse cu totul inexact… exacte)! 3

Deci ne vaccinăm toţi, fără excepţie, pentru a avea un grad de rezistenţă colectivă împotriva teribilei molimi, şi nu invocăm, în mod cu totul neştiinţific libertăţi inventate şi individualizate, care nu vor face decât să mărească confuzia, arbitrariul şi tendinţele amatoriste ale rebelismelor şi excentricităţilor din nesfârşitul uman al subiectivismelor orbitând abstractele concepte, precum libertatea, dreptul individual sau opţiunea personalizată…

Mai mult, cei ce refuză vaccinarea, se pretind discriminaţi, se pretind dezavantajaţi, în drepturi de călătorie, sau cel de liberă circulaţie!

Daa? Atunci vaccinaţi-vă toţi, repet, fără excepţie, şi atunci vor dispărea motivele de discriminare, de dezavantajare a unora în faţa altora!

A nu se uita că s-au cheltuit miliarde şi miliarde de Euro/Dolari pentru obţinerea respectivelor vaccinuri, că însăşi vaccinarea naţională este un proces extrem de dificil şi extrem de costisitor, care nu poate fi tratat cu negaţie sau indiferentism!

Oh! Tu, biet Sapiens, pe mâinile cui ai ajuns? Născutu-te-ai prin tine însuţi, şi posibil să dispari tot prin tine însuţi!

Iar eu, tocmai eu, va trebui să-ţi scriu testamentul!

Augustin Ostace

Köln Nord, Deutschland, la 001.001.2021 4

***

TESTAMENT DE SAPIENS – 2

De ce eu trebuie să-i scriu testamentul lui Sapiens?

Incredibil Sapiens sau incredibil eu! Eu, eu, am fost peste tot contestat de Co-Sapientici, atât în Europa de Est cât şi in Europa de Vest, atât în Nord America cât şi în Sud America, iar prin lumizarea cărţilor mele online, prin uriaşii Amazon – KDP şi Google Play Books, numai de succese de cititori nu putem vorbi, deşi, recunosc, ceva, ceva s-a mişcat!

Probabil că eu nu corespund unei asemenea sarcini filogenetice, unei asemenea poveri din regatele vieţii, unui asemenea salt biologic şi ontologic dualizat în Sapiens, nefiind la înălţimea unor aşteptări pe măsură, în ciuda unor dense şi intense studii anthroposapientice, în special cele enciclopedice, conceptologice şi videologice din ultimii 33 de ani din Occident! Da, de acord cu propria-mi autocritică, daa, dar fiind singurul care mă încumet la aşa misiune, ca încumetător, nuu?, fiind singurul îndrăznitor pentru asemenea odisee deci un îndrăznitor, nuu?, fiind singurul care asaltează asemenea metereze, un asaltator, nuu?, deci, la atac (ca pe Nesfârşitele Frontiere de acum 33 de ani, în care am rămas prins şi cuprins până azi… Deci, una peste alta, să începem acest Testament de Sapiens, ce-o fi o fi (mai ştii, poate surprind în Sapiens, eternul de o zi!)… Aşadar, Testament de Sapiens!… „EU, SAPIENS!”… Stop, stop, stop! Cum Eu, Sapiens?… „Eu” este un pronume personal, în timp ce „Sapiensul” nostru de 50.000 de ani (cu aproximativ 2000 de generaţii până în Mileniul Trei) este un existent de Species IMPERSONAL! Care este diferenţa între personal şi impersonal aici? 5

Recunosc, una foarte mare, fiindcă în timp ce personal este definibil, este parametrizabil, impersonal este nedefinibil, este neparametrizabil! Dar, volens nolens, va trebui să acceptam o relaţie de contradicţie, de contrarietate de personal / impersonal, în chiar începutul de Testament de Sapiens! Reiterăm! Deci „EU” (ca definire personală, individuală), şi „SAPIENS” (ca definire impersonală, de maximă generalitate), ar putea avea o opoziţie coincidentă, ceva ce creează unitatea tocmai prin extrema lor contrarietate…

Deci, va trebui să acceptam din start bivalenţa dintre individ şi Specie (Specia se defineşte prin indivizi, după cum indivizii se definesc prin Specie, un paralelism dintre parte şi întreg, dintre singular şi general), în care existăm de aproximativ 50.000 de ani, fără să conştientizam asta prea mult, până când, printr-o patologie adversă extrem de virulentă, ne vedem loviţi, fragilizaţi, fragmentaţi şi cu miile pe zi îngropaţi)… Dar, întrebăm, acest Testament de Sapiens va fi unul de îngropare (de Sapiens) sau unul de valorizare (de Sapiens), care şi-ar crea propria revalorizare de sine… Noi dorim să fie de valorizare şi revalorizare, dar, fără să fim siguri pe finalul emergent al Testamentului de Sapiens… Aşadar, mai departe, cu Testament de Sapiens… „FIUL / FIICA LUI, SAU URMAŞUL LUI”… Stop! Stop! Stop! Ca individ personal şi singular, merge Fiul / Fiica lui, sau urmaşul lui, dar în Specia întreagă?… Al cui Fiu / Fiică este Sapiens?… Al cui urmaş este Sapiens?… Ca Specie, evident, nu ca individ!… Ca generalitate biologică şi deloc ca singularitate biologică…

Ce-i de făcut? Aparent simplu! (Simplu, simplu, dar de fapt, extrem de complicat!) Va trebui să apelăm la strămoşii noştri de Specie, la ascendenţa noastră de Specii, de Genus (Homo Anthropos), de Familie (Hominide, cu două Subfamilii evolutive în direcţia lui Sapiens, cea de Hominine şi 6

cea de Australopithecine), de Ordin (Primate), de Clasă (Mammalia), de Phylum (Chordata cu Subfilum Vertebrata), Regat (Animalia şi Domeniu (celular şi multicelular), deci la o întreaga multi-nomenclatură, mult dincolo de terminologia binominală Latină de Species şi Genus a lui Linnaeus din 1758! Bine, bine, dar asta complică enorm lucrurile, făcând un salt nu de milioane sau zeci de milioane de ani de evoluţie pe Terra, ci un salt de sute de milioane şi chiar de miliarde de ani de evoluţie biologică! Asta este realitatea! Aceasta este biologia tulburător de complicată şi complexificată a pământului nostru!

Hmm! Mai departe… Deci suntem SPECIES SAPIENS (1), incluzând aici atât Arhaic Sapiens cât şi Premodern Sapiens cât şi Modern Sapiens!… Deci prima înrudire, prima treaptă de evoluţie, este deci la GENUS HOMO ANTHROPOS (2)! Bine, binee, dar atunci al nostru Sapiens (însumând cel Arhaic şi Modern la 500.000 de ani), devine ANTHROPOS-SAPIENS (însumând cam 2.5 milioane de ani!)

Păi, unde ajungem, Dom’le? La Specie Sapiens, care este inter-relaţionată şi condiţionată de nivelul ierarhic superior, cel de Genus Anthropos! Binee, deci ANTHROPOS-SAPIENS (2), prescurtat AS (2)! Latinitatea de Species şi Genus se opreşte aici! Aici, aici, dar terminăm aici cu moşii şi strămoşii de Specie, cu geneticul ereditar şi cel comportamental? Nu, fiindcă prin introducerea în ecuaţia filogenetică a lui ANTHROPOS (2) din Genul Homo, suntem obligaţi să ne referim la strămoşii de Genus Homo, celor care preced Genus Homo, aparţinând Subfamiliei de Hominide, din Speciile semibipede de AUSTRALO-PITHECUS (cu ordin de mărire în temporal de 5 milioane de ani!), deci Sapiens este AUSTRALO-ANTHROPOS-SAPIENS (3)!

Mamăă! AUSTRALOANTHROPOSSAPIENS! Prescurtat AAS (3)!

Nu este prea complicat? 7

Nu! Fiindcă nu se poate scrie un Testament de Sapiens, fără menţionarea strămoşilor săi! Ei trebuiesc menţionaţi, trebuie reamintiţi, având fiecare rol fundamental în evoluţie, cel puţin în linii generale! Binee, binee, mai sunt strămoşi? Mai sunt! Subfamilia de Australopithecus este precedată, este premodelată de o altă subfamilie, cea de HOMININE (4), care are şi ea o extindere de temporalitate de aproximativ 2.5 milioane de ani! Deci Sapiens se îmbogăţeşte în strămoşi, fiind astfel un HOMININO-AUSTRALO-ANTHROPOS-SAPIENS (4), prescurtat HAAS (4)!

La ce complicaţii s-a ajuns! Deci Sapiens este HAAS (4)… Şi mergem mai sus, la Familia de Hominide, cea de acum 30 de milioane de ani, realizând HOMINIDO-HOMININO-AUSTRALO-ANTHROPOS-SAPIENS (5), deci HHAAS (5)! Doamne! Unităţile de măsură a duratelor strămoşeşti cresc în zeci de milioane de ani, oh tu HHAAS (5)! Terminăm cu ăştia? Nu, nici pe departe, trebuie introdus în ascendenţii de Sapiens, obligatoriul Ordin de PRIMATE (6), cu aproximativ 60 de milioane de ani vechime, însumând acum Sapiensul nostru într-o categorie mai largă, mai cuprinzătoare, care ne precede, care ne ascendizează, în cea de PRIMATOHOMINIDOHOMININOAUSTRALOANTHROPOSAPIENS (6), deci PHHAAS (6)!

Sunt lichidat, cu Sapiens cu tot, cu Testament şi Ascendent şi Descendent! Sapiens ca PHHAAS (6)! Nebunie! Deloc, deloc, deloc! Intrăm pin strămoşii de Ordin Primate, în Clasa MAMMALIA (7), cu vechime de aproximativ 200 de milioane de ani, deci suntem, fără nici o exagerare, MAMMALIANOPRIMATOHOMINIDOHOMININOAUSTRALO-ANTHROPOSSAPIENS (7), deci MPHHAAS (7)! Doamne! Doamne! Sunt tot mai greu de memorat iniţiumirea lor, notez, aşaa, MPHHAAS (7)! Mai departe, intram in Subphylum VERTEBRATA (8), cu vechime de peste 300 de milioane de ani, în 8 VERTEBRATOMAMMALIANOPRIMATOHOMINIDOHOMININO-AUSTRALOANTHROPOSSAPIENS (8), deci VMPHHAAS (8)!

Incredibil Testament de Sapiens! De Ascendent şi Descendent Sapiens! Cine mai poate face recurs la un asemenea Testament? Sapiens însuşi! Deci Subphylum VERTEBRATA (8) este cuprins de Phylum CHORDATA (9), ce sare la peste 400 de milioane de ani vechime, deci Sapiens este un CHORDATAVERTEBRAT-AMAMMALIANOPRIMATOHOMINIDO-HOMININOAUSTRALOANTHROPOSSAPIENS (9), deci un CVMPHHAAS (9)! Doamne! Doamne! Doamne! CVMPHHAAS (9), la peste 400 de milioane de ani evoluţionari şi revoluţionari! Nu te speria, este doar un Testament de Sapiens! Intrăm in Regatul ANIMALIA (10), undeva la limita lui 500 de milioane de ani evolutionary pe Terra, deci tot mai sus, mai complex, mai plin de variabilitate si adaptabilitate, ca ANIMALOCHORDATOVERTEBRATO-MAMMALIANOPRIMATO-HOMINIDOHOMININOAUSTRALOANTHROPOSSAPIENS (10), deci ACVMPHHAAS (10)

! Imemorabil! Neconceptibil! Asta este, mergem mai sus, tot mai sus, la INFRADOMENIUL sau SUBDOMENIUL de MULTICELLULARITATE (11), cel de acum aproximativ 550 milioane de ani, de undeva de la limita Precambrianului, deci

MULTICELLULAROANIMALOCHORDATOVERTEBRATO-MAMMALIANOPRIMATOHOMINIDOHOMININOAUSTRALO-ANTHROPOSSAPIENS (11), deci MACVMPHHAAS (11)! Strămoşi scrişi pe trei rânduri! MACVMPHHAAS (11)!

I – NI – MA – GI – NA – BIL! Deloc, în cel mai de sus rând evolutiv, adevăraţii noştri strămoşi, cei mai comuni şi cei mai generali, sunt structurile de DOMENIU UNICELULAR, de aproximativ 4 miliarde de ani vechime, formele de viaţă primară pe Terra, deci 9

UNICELLULAROMULTICELLULAROANIMALOCHORDATO-VERTEBRATOMAMMALIANOPRIMATOHOMINIDOHOMININO-AUSTRALOANTHROPOSSAPIENS (12)! Adică strămoşi de Sapiens la 4 miliarde de ani! UMACVMPHHAAS (12)! Da, Sapiens cu 12 strămoşi fundamentali, deci SAPIENS 12 sau S12, fiindcă intrând în detalii, acest 12 trebuie multiplicat cu puteri ale lui zece, deci 120 de strămoşi sau 1200 de strămoşi sau 12.000 de strămoşi!

Continue reading „Augustin OSTACE: TESTAMENT DE SAPIENS” →

Corneliu NEAGU: GUSTÂND NEMĂRGINIREA

GUSTÂND NEMĂRGINIREA

 

Mă-nalț spre tine armonie pură,

din cupa ta să beau adâncul infinit

al veșniciei sacre-a primului venit

ce s-a dezis de schismă și de ură.

 

Simt taina sfântă atingându-mi firea

și îngerii venind să mă ridice-n zbor,

pe umeri să-mi  sădească aripi de fior,

să pot urca…, gustând nemărginirea.

 

În urma mea s-aud vuind pământul

de tropotul acelora ce-mi sunt urmași

pe huma răscolită de nătângii pași

spre taina care-a zămislit Cuvântul.

 

Tu, fiu al meu, spre calea hărăzită

nu te hrăni cu ezitările prea lungi –

de vrei în pragul Învierii să ajungi

primește-l pe Isus cu inima smerită!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Janet NICĂ: O PARODIE LA UN „ANUNȚ” ȘI… ATÂT

Mă numesc Gabarit Chifteluță și vreau să vă fac o mărturisire care îi va uimi pre mulți proști și chiar pe mine. Am fost, grație proverbului „Deștept să fii, noroc să ai”, am fost, zic, douăzeci de ani, vice-președinte la U.C.G., adică Uniunea Ciupercilor Geniale, din arealul danubiano-pontic-carpatin. Dar, matusalemicul Tutank Amon, Ryga Cripto, de la înălțimea sa de ambasador al unei țărișoare, pe motiv că știe bine limba franciză, manevrat de necunoscute lapone enigele și suferind un atac celebral, așteptat de toată suflarea democratică a pădurii, m-a obligat să-mi dau, de bunăvoie, demisia. Dar eu, chiar forțat de împrejurări, îmi dau, de bunăvoie, demisia de onoare, pentru că aici e vorba despre onoare, cea mai depreț avere a unui aristocrat, în cazul nostru, un aristocrat al literelor.

Cu adâncă umilință vă spun că, fiind foarte talentat, toată viața n-am făcut decât pași înainte, adică am avansat înainte. Acum e vremea să avansez puțin îndărăt, pentru potolirea spiritelor potrivnice și, în acest sens.  vă anunț că, de la 1 ianuarie 2031, am decis să fac un pas înapoi, contrazicându-l, într-un fel, pe marele Lenin care spunea, filosofic și intelectual: „Un pas înainte, doi pași înapoi” sau „Doi pași înainte, un pas înapoi”, uite că, din cauza oboselii, le încurc.

Mă retrag, deci, din funcția de vice-președinte al Uniunii Ciupercilor Geniale și din cea de director executiv al celebrei reviste de renume mondial „Melc, melc codobelc”. Aceste două funcții să nu credeți că au fost, pe spinarea mea, ca două aripi de înger, ci ca două cocoașe enorme. Drept care, vă spun chiar eu, m-am simțit, în toată această perioadă, ca un adevărat dromader în deșert. Doamne, apără și păzește! Ceea ce nu i-aș mai dori nimănui! Poate, ca un act de sacrificiu, decât mie! Aceste două funcții mi-au secătuit tot petrolul intelectual și gazele, m-au stresat, mi-au slăbit arcurile inteligenței și  mi-au descărcat bateriile sensibilității. Toate acestea, din cauza unui mediu literar ros de orgolii găunoase și nocive, cărora trebuie să le faci față cu tact pedagogic și demagogic, nu cu mânie proletară, cum ar face mulți veniți neaveniți și care nu au habar ce înseamnă psihologia abisală.

După cum se vede, în numele datoriei, am fost nevoit să ies din mine însumi, să-mi las casa sinelui goală și să mă pun în slujba altora și casa sinelui meu s-a umplut cu vieți străine și slugă eu le-am fost! Am vrut să organizez haosul și l-am organizat. Din haos am făcut cosmos, dar se pare că nu a fost suficient! Sunt vinovat că nu am adus luna de pe cer. Am organizat concursuri literare la care mulți alde neica nimeni au fost încurajați cu premii babane și tot nu a fost bine. E adevărat că și eu, în cei douăzeci de ani de bulibașă al literelor românești, am luat câteva premiii consistente, dar asta numai la insistențele subalternilor și al plebeimii ciupercești. Ba chiar am fost propus pentru premiul Nobel, dar, ca urmaș al modestei seve mioritice, nu am vrut să profit de avantajele puterii administrative. Am păstorit revistele Uniunii, din toate județele pădurii literare, ca nimeni altul. Amintesc, pe lângă revista centrală „Melc, melc codobelc”, revistele: „Arici pogonici”, „Urzica”, „Păpădia”, „Fusta rândunicii”, „Mănăstire-ntr-un picior”, „Ochiul boului”, „Țânțarul” și „Untul babii”, toate de notorietate danubiano-pontic-carpatină și mondială. Nimeni nu recunoaște epoca de aur pe care am instaurat-o în cadrul uniunii, unde nicio ciupercă literară, din cele răsărite, ca după ploaie, n-a reușit să intre pe căi oculte. Asta, pentru că eu am stat, ca un Argus, de veghe! Iar acum, niște unii nu recunosc nimic. Niște unii se împăunează a fi cineva. Degeaba! În van! Zadarnic ! Inutil!

Continue reading „Janet NICĂ: O PARODIE LA UN „ANUNȚ” ȘI… ATÂT” →

Daniela PÂRVU DORIN: Respirând tot mai mult din mine (poeme)

POEM DE STARE

 

În fiecare/ dimineață  îmi curăț rana

există un punct ”scânteie” în orice poem de stare

pe care-l trăiesc/ hrănindu-mi imaginația

și ning cu-ntinse zăpezi până dincolo de uitare…

simt numai tristețea nefirescului firesc!

oamenii își spun viețile în săli de așteptare

și eu trăiesc de-a valma tot ce trăiesc,

e un fel de altă așternere, zăpada peste care

sânger cu tot ce-i greu de strunit…

dacă-n fiecare dimineață îmi curăț rana

înseamnă că mai am de iubit!

 

 

Gând parfumat de măr copt

 

Ianuarie e o Țară a tristeții pentru amândoi,

povestea iernii din firimituri se trăiește

după fiecare noapte nu mai vine o renaștere,

au trecut vremurile-n doi

când, tăcuți, în flacăra sobei ne oglindeam

acum, când îți scriu, mă simt ca o furnică

ce târâie după ea cuvintele în șir indian…

Gând parfumat de măr copt

mi-e năpada

adăpostește-mă, asemenea unui copac

împarte umbra cu mine,

îmi bate inima până-n tabla casei

rânduri, rânduri cade zăpada

nu știu dacă nu cumva,

e-o unică mărturisire și viața și moartea…

trăindu-le… pe jumătate

dispar încet, încet, de pe retină

și tu și visul în care sângeram spate-n spate…

 

 

Respirând tot mai mult din mine

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Respirând tot mai mult din mine (poeme)” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (2)

Religia și poezia sunt cele mai mari creații spirituale

Filozoful materialist și ateist Feuerbach (1804 – 1872) pleacă de la Hegel și pune în evidență funcția socială a religiei. El afirmă că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune este puternică și importantă în istoria mondială, numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate.

Feuerbach spune că relația dintre oameni și corpurile cerești apare clar în toate religiile din lume. El explică cum „soarele, luna și stelele sunt obiecte vizibile, existențele obiective în care omul și întreg poporul își privește propria ființă întunecată și plină de enigme. Ființa poporului este echivalentă cu ființa simplă a naturii, ființă vizibilă. Spiritul e complet topit în caracterul specific al poporului și de aceea poporul își divinizează propria ființă în diferite personaje și ființe din natură.”1

Atracția lui Dante Aligheri în Divina Comedie și a ciobanului din Miorița către stele poate fi explicată cu trimitere la Feuerbach, care spune că: „În stele avem un exemplu clar despre cum o ființă sau un lucru este un obiect pentru religie, numai dacă este o cauză pentru spaima morții sau pentru bucuria de viață, adică produce senzația de dependență.”2

George Călinescu a afirmat cu hotărâre în Istoria literaturii române, că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Feuerbach spune că miturile sunt în primul rând fenomene psihice, care reflectă alcătuirea sufletului. El consideră că „religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia este uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care este religia sa.”3 Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri. Scrierile lui ne ajută să înțelegem de ce vor unii să distrugă religia, iar el desigur că ar fi împotriva intenției lor destructive. Distrugerea religiei face parte dintr-un plan strategic militar, al unora contra altora.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi poezia populară. Cea mai înaltă formă de artă este tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a poeziei.”4 El continuă: „A doua ca fiind cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni – și în care aceasta își are adevărul său – este religia.”5

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât poezia, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără poezie. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a unui poporul constă în religia sa.6 Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale, cât și ca ființă colectivă. El spune că: „Religia este viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul, în principal, se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”7

În privința rolului religiei pentru psihicul individului și problemele sale existențiale, el spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții este credința în nemurire. Se afirmă că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau instrument pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare este obiect de înaltă prețuire religioasă.”8

Feuerbach consideră că poezia populară este expresia spiritualității unei națiuni, iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este încă ceva și mai important. Noi românii știm un lucru, pe care Feuerbach nu l-a spus. Este inexplicabil cum de a scăpat din vedere acest lucru atât de evident: Cea mai de seamă creație a oricărui popor – și care îl individualizează mult mai definitoriu decât religia sau arta – este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a vreunui popor sau a unei națiuni. Fără limbă nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia. Religia noastră se găsește și în alte țări, cu alte limbi, din Grecia sau chiar din Egipt, până în Finlanda și până hăt la strâmtoarea Bering. Unii români cred în ortodoxie sau în ce vor ei, alți cred în ateism, care e tot o formă de credință, însă negaționistă, fără a putea fi dovedită științific, după cum nicio religie nu poate fi adeverită științific. Iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, în cele mai multe țări, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea pe vremea lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește pe noi este limba română. Indiferent ce religie am avea, suntem cu toții frați de trai și frați de grai. Suntem toți în aceeași barcă. E singura limbă prin care toți cetățenii acestei țări putem comunica între noi, indiferent de religie sau de etnie.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (2)” →

Ionuț ȚENE: Extremismul nu ține cont de etnie, religie sau rasă! Atacul asupra reprezentanței BOR de la Ierusalim!

          Recentul atac extremist asupra reprezentanței BOR de la Ierusalism dovedește că radicalismul nu are etnie, religie sau rasă. Nu există etnii sau religii tolerante sau intolerante, iar rasismul nu ține doar de culoarea pielii. Extremismul este o plagă care, din păcate, acționează mai mult sau mai puțin în sânul tuturor popoarelor, religiilor sau raselor. De aceea, atacul nefericit de către un extremist israelian religios asupra unui lăcaș de cult al românilor ortodocși a produs consternare și indignare, nu numai în BOR sau la creștinii orotocși, ci și în rândurile autorităților îngrijorate de la Tel Aviv. Un extremist a atacat Biserica Română din Ierusalim, în cartierul Musrara, unde a fost surprins de camerele de supraveghere. Oficialii au spus că acesta a fost un act terorist. Imaginile surprinse de camerele de supraveghere arată cum extremistul israelian a încercat să spargă ușa Bisericii, folosind un bolovan. Bărbatul a intenționat să dea jos emblema Patriarhiei Române și a îndoit crucea. Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a transmis imediat opiniei publice că acesta a fost un ”act terorist”. În plus, oficialii Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului susțin că atacurile extremiștilor israelieni asupra lăcaşurilor de cult sunt în creștere. Aceștia au criticat eșecul autorităților de a pune capăt acestor incidente și au menționat că tolerarea acestor cazuri nu va face decât să alimenteze conflictul. Mai mult, Patriarhia Română a reacționat imediat, deoarece în pelerinii români sunt cel mai numeros grup de turiști religioși din Țara Sfântă, care aduce multe devize și prosperitate turismului local.

          Patriarhia Română a considerat, prin vocea purtătorului său de cuvânt, Vasile Bănescu, că vandalizarea bisericii sale ”act de extremism dictat de rațiuni religioase, rodul otrăvit de ură al fanatismului anticreștin manifestat frecvent în anumite cercuri pseudo-religioase din Orientul Mijlociu, sau laice hiper-ideologizate din alte părți ale lumii”. Patriarhia Română mulțumește și pe această cale publică Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului și autorităților israeliene care au reacționat solidar în condamnarea acestui act de barbarie, fie el azi și minor. Un act contrar oricărei forme de religiozitate autentice. La întrebarea „Cum să lecuiești un fanatic?” a răspuns magistral chiar unul dintre cei mai mari scriitori contemporani din Israel, Amos Oz. Într-o societate care prețuiește înțelept respectul pentru alteritate, lectura și rugăciunea ne vor ajuta totdeauna să-l înțelegem mai bine pe celălalt, iar cultura dialogului va fi mereu semnul maturității și al aristocrației de tip moral.”, este mesajul Patriarhiei Române față de incidentul de la Ierusalim. Ambasadorul Israelului la București a reacționat rapid, fiind un om inteligent și care afirmă că este un prieten al românilor, a înțeles imediat semnificația periculoasă a atacului extremistului religios israelian, ce putea duce la periclitarea unor relații speciale dintre România și Israel, cu atât mai mult cu cât în Continue reading „Ionuț ȚENE: Extremismul nu ține cont de etnie, religie sau rasă! Atacul asupra reprezentanței BOR de la Ierusalim!” →

Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste

         Scriitorul Al Florin Țene este fidel șieși și Literaturii Române.

         Recidivează acum cu un nou roman „între realitate și poveste”, de data aceasta, despre un mare poet creștin-ortodox care și-a dăruit întreaga viață învățăturilor Sfintei Scripturi.

         „Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunități creștine ce a revenit în sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare și pe paginile manualelor școlare, care sunt prea schematice și neiertătoare ignoranțe cu ierarhiile valorice. În centru creației lui Traian Dorz nu este Golgota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunțarea miresmei de tămâie a Învierii”, afirmă scriitorul Ionuț Țene în prefață, introducând cititorul în conflictul stufos și dureros al cărții.

            Am citit cu interes această carte.

            Cunoșteam poeziile (multe devenite cântări) ale poetului Traian Dorz, dar mărturisesc faptul că am știut mai puține date despre viața și personalitatea sa. De aceea, cartea scriitorului Al Florin Țene este binevenită pentru toți aceia care  doresc să cunoască un poet creștin-ortodox ce nu s-a lăsat atins de-a lungul vieții de nicio adiere a curentelor politice din timpurile prin care a trecut (legionare, comuniste, sau de altă culoare). Traian Dorz a fost animat doar de credința și dragostea pentru Iisus Hristos, Mântuitorul omenirii.

            Cartea este bine structurată refăcând cu o exactitate până la detaliu, existența poetului Traian Dorz. Principalele planuri narative urmăresc: a) familia parentală (casa, părinții, soția și copiii); b) formarea caracterului de creștin devotat Tatălui Ceresc; c) marea familie creștină (Oastea Domnului). d) politica statului român surprinsă în diferite perioade istorice;

            În construirea epicului, găsim un narator omniscient, asemenea marelui Marin Preda. Ne-a rămas monumentalul romanul „Moromeții”, în care este descrisă familia Moromeților, dar și marea familie a țărănimii  române în lupta pentru libertatea sfântă oferită de proprietatea asupra pământului. La fel procedează și scriitorul Al Florin Țene în creionarea universului vieții poetului Traian Dorz: accentuează minunat legătura dintre familia (casa părintească) a poetului și aceea frățeacă, a creștinilor uniți în gruparea ortodoxă Oastea Domnului. Liantul dintre cele două familii este Traian Dorz, după cum în „Moromeții” este Ilie Moromete.

            Ilie avea suficiente probleme acasă, cu propria familie. Dar aceasta nu l-a oprit să lupte pentru credința lui în libertatea țăranilor, pusă în pericol prin colectivizarea comunistă, vorbind prietenilor în poiana lui Iocan. Spre deosebire de Ilie, care este abandonat de toți, Traian Dorz este susținut până la capăt de soția Maria, de propriii copii. Chiar tatăl Constantin, va deveni din dușman, un ajutor de seamă al fiului și al Oastei creștine.

            Epocile istorice parcurse de poet sunt descrise cu obiectivitate critică. Tehnica detaliului, scenele reprezentative acelor lumi sunt impresionante.

            Ca și în celelalte romane închinate vieții unor mari poeți din literatura noastră (Al. Macedonski, Ion Minulescu, Radu Gyr), aerul de poveste este țesut în jurul realităților trăite de scriitori. Dar, în cazul lui Traian Dorz, trebuie să recunoaștem că realitățile dure, trăite de către acesta, domină țesătura de poveste.

            Și mai trebuie subliniat ceva!

            Cartea este atât de bine scrisă, încât naratorul-autorul Al Florin Țene ajunge să se identifice cu un creștin ortodox puternic în convingerile sale, de pe pozițiile cărora analizează, face considerații sau îndeamnă la reflecții!

a)

Familia (casa părintească).

Povestea familiei Dorz este țesută de narator pe pilonii realităților crude trăite de membri ei. Atmosfera este recreată prin limbajul bihorean, impregnat cu expresii ungurești, termeni explicați la subsolul paginilor, transportând cititorul în zona pitorească a Bihorului  „ – Cine ne strigă? / -Eu! Mărie…vecina lui mă-ta. / Aaaaa, Floareo! Tu ești? Ce vânt te aduce? / Mi-o venit feciorul în permisie și mi-a adus depeșa asta de la bărbatu-to!” (pag. 14)

            Era vorba despre o scrisoare a lui Constantin, tatăl lui Traian, aflat pe frontul Primului Război Mondial, care, până la urmă, s-a întors acasă din prizonieratul siberian…

            Traian era deja de patru ani!

            Interesant este fotografiată de către narator psihologia oamenilor de la sat din acea vreme!

            Deși era normal ca tatăl să-și iubească fiul născut în absența sa, nu s-a      întâmplat așa. Micul Traian a avut mult de suferit din cauza bătăilor primite (de cele mai multe ori fără motiv) de la tată.

            Deși o familie bogată, cu pământ și recolte îndestulătoare, micul Traian nu și-a găsit fericirea, și nici împlinirea, în sânul acesteia: „Mama ta a dracului, m-ai călcat pe cizmă. Nu te uiți pe unde fugi? O palmă grea a simțit băiatul după ceafă”. (pag. 26)

            Nici la școală nu a fost lăsat, fiind obligat să lucreze în gospodăria familiei.

            Subtil, naratorul ne sugerează motivația căutării de către copil a unei alte familii în care să se poată împlini sufletește: „Erau trei persoane în familie, dar Traian se simțea singur…Fiecare cu singurătatea lui.” (pag 26)

            Din acest moment, romanul urmărește formarea personalității acestui copil, a căutărilor sale pentru împlinirea sufletească. Putem afirma că, privită din această perspectivă, viața lui Traian Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” →

Ioana STUPARU: Chemarea sângelui

Chemarea sângelui

 

Ţâţâna locului

În care mi-au fost înfipte

Rădăcinile

Mă striga necontenit

 

Peticul meu de Cer

Care m-a ocrotit

Din prima clipă

A venirii mele pe lume

Mă chema fără încetare

 

Doar călcând cu tălpile goale

Pe ţărâna aceea

A mea

Din bătătura de acasă

Îmi puteam ostoi dorul

Care nu mai încăpea

În pieptu-mi firav

Și tare zbuciumat

—————————

Ioana  STUPARU

București

7 februarie 2021

Victor RAVINI: Sala de lectură (1)

Voi prezenta aici câteva din ideile culese din cărțile, care m-au ajutat să înțeleg cât de cât, felul de a gândi al oamenilor arhaici, situația în care se află ciobanul nostru din Miorița, cât și sentimentele, gândurile și mesajul lui. Selectarea și prezentarea acestor cărți este desigur neîndestulătoare și nu mă mulțumește nici măcar pe mine, dar îl ajută pe cititor să afle din capul locului limitele și lipsurile documentării mele. Am analizat sinoptic 973 de variante ale Mioriței, prin metoda calitativ-comparativă, în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București, 2016, reeditată în 2017. Aceste lecturi nu au cum să vă schimbe orientarea religioasă, ci doar vă oferă argumente din perspectiva Științei religiilor, cu care să vă întăriți convingerile căpătate din copilărie sau mai târziu. Știința religiilor nu schimbă credința sau necredința nimănui, ci doar îi confirmă că gândirea lui și a fiecăruia din noi este corectă și nu are rost să ne luăm de păr, pe motiv că avem concepții diferite.

Se zice că marele mogul Akbar, care a hălăduit în India între 1556 și 1605, este cel mai înțelept împărat din istoria omenirii. Navigatorii englezi îl admirau într-atâta, încât au făcut demersuri diplomatice să îl însoare cu regina Elisabeta, măcar simbolic și de la distanță, sperând astfel o anexare a Indiei. Dar atât ea cât și el erau înțelepți și au refuzat. Perfidul Albion a avut răbdare să acapareze India cu alte demersuri, mai puțin diplomatice. Odată, Akbar a avut de judecat doi împricinați, de religie diferită. L-a ascultat pe primul. Omul nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” L-a ascultat și pe celălalt împrcinat. Nici el nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” Vizirul i-a suflat la ureche: „Prea luminate împărate, nu e posibil ca amândoi să aibă dreptate.” Împăratul i-a răspuns: „Și tu ai dreptate!” Așa a rămas celebrul silogism al lui Akbar. Asta ne învață că: Adevărul poate fi dublu, cum zicea filozoful și medicul Avicena (980 – 1037) de origine tadjic-persană, care a inventat forcepsul și a stat la baza studiului medicinei și a altor ramuri ale cunoașterii vreme de cinci secole. Adevărul poate fi chiar multiplu și străluci ca fațetele unui diamant, știm asta de la avocați și de la tribunale sau din ziare, iar dreptatea este relativă.

 

Viața limitată e înălțată la viață nesfârșită

Filozoful german idealist Hegel (1770 – 1831), de religie protestantă și cu studii de teologie, spune că religia îl ajută pe om să devină conștient de sine însuși și de adevăr într-un fel mai direct decât filozofia. El scrie că a fost o vreme când oamenii aveau o moralitate de care nu erau conștienți. Oamenii au constituit o societate, individul s-a socializat în societate și a devenit un membru organic al unei structuri sociale. Sporul de cultură a adus noi idealuri. Oamenii au gândit și au absorbit spiritul etic din mediul social ambiant. Apoi oamenii s-au emancipat, eliberându-se de convenții constrângătoare și de superstiții.

Hegel consideră că această emancipare a croit drumul pentru dominanța conștiinței și pentru o înțelegere a lumii pe criteriile moralei. Oamenii au înțeles că universul este guvernat de o lege morală. Următorul pas, după înțelegerea lumii ca ordonată de o lege a moralității, a fost religia. Morala a dat naștere la zeități. Dar ideea de divinitate a fost la început nedesăvârșită și a trebuit mai întâi să treacă prin faza de divinizare a naturii și prin artă, înainte de a atinge perfecțiunea în creștinism. Sub această formă, religia a devenit cel mai apropiat pas de nivelul cunoașterii absolute. Cunoașterea absolută este când duhul (der Geist) capătă cunoaștere de sine însuși ca spirit. Hegel deosebește trei forme de religie după gradul sau nivelul de conștiință:

  1. Religia naturală are ca punct stabil numai conștiința. În această religie absolută, conștiința dăinuie numai o clipă, ca un moment trecător. În religia naturală zeitatea devine accesibilă pentru conștiința oamenilor prin altceva care are o înfățișare naturală, de exemplu: soare, lumină, munte, fluviu. Religia este o modalitate de a conștientiza realitatea înconjurătoare.
  2. Religia spirituală e religia conștientizării de sine însuși.
  3. Religia libertății. Libertatea e condiția conștientizării de sine.1

Hegel zice că, datorită religiei, viața limitată se înalță la viață nesfârșită.

Teoria evoluționistă a religiilor nu mai este la modă. Acum la modă este teoria sincronismului religiilor. Se pare că toate aceste trei niveluri de conștiință puse în evidență de Hegel sunt sincronice în variantele Mioriței. Se poate vedea că baciul sau autorii colectivi și anonimi ai variantelor, divinizează elementele naturii. Cât despre valoarea artistică a Mioriței, se știe că este inegalabilă și comparabilă doar cu poeziile lui Eminescu, nu are influențe din afară și nu are un echivalent în literatura altor popoare, oricât s-a încercat să se facă comparații. Se vede cu claritate că baciul se conștientizează pe sine și ajunge la o cunoaștere a componentelor profunde din psihicul său, din psihicul fiecăruia dintre noi, pe care abia savanții din secolul al XX-lea au început să le explice științific. Varianta publicată de Alecsandri spune pe trei versuri diferite că baciul are mai mulți câini, cu toții mai viteji decât câinii altora. Ansamblul variantelor precizează câinii ciobanului la plural, dar mioara îi spune să facă apel doar la un singur câine. Ce vor să ne spună autorii textului cu această inadvertență? Dacă în Miorița ar fi vorba de o crimă, iar câinele ar trebui să îl apere de ucigași, cum s-a crezut în cercetarea anterioară, atunci ar fi trebuit să își cheme toți câinii. Așadar, nu poate fi un câine adevărat. Câinele e termenul concret dintr-o metaforă ce simbolizează ceva abstract. Mioara cu care vorbește ciobanul simbolizează Anima, partea feminină din sufletul fiecărui om, legată de arhetipul matern, cum bine ne-a explicat C. G. Jung. Iar câinele despre care vorbește mioara simbolizează Animus, partea masculină, legată de arhetipul patern.

Se vede și că libertatea spirituală a ciobanului este condiționată de conștientizarea de sine. Se vede calea sau procedura rituală, pe care el se înalță de la viața limitată la viață nesfârșită. Ciobanul se eternizează prin renunțarea la cele lumești, murind simbolic – la fel cum apostolul Pavel din Biblie spune că el moare în fiecare zi – și prin nunta cosmică cu divinitatea solară feminină, dominantă în matriarhat. În felul acesta el obține sentimentul că se unește cu cosmosul și că atinge nemurirea. O nemurire simțită ca o oprire a timpului în loc, pentru o perioadă de timp pe care nimeni nu o poate măsura. Principalul este senzația lui subiectivă, nu timpul măsurat cu „timpometrul”. Se mai vede și că nimic în Miorița nu provine din creștinism. Mircea Eliade precizează în mod hotărât acest lucru, oricât s-ar zbate Lucian Blaga sau alți cercetători, dar nu și popii, să subordoneze Miorița creștinismului. Miorița este cu mult mai veche decât creștinismul. Toate aceste aspecte le exemplific cu versuri din variante.

Rolul soarelui în Miorița se poate explica cu ajutorul lui Hegel, care spune că, în religiile naturale, divinitatea este conștientizată prin elemente naturale ca de exemplu soarele. Soarele în unele variante ale Mioriţei este în mod explicit sacru: sfântu soare.2 Pentru autorii Mioriței, apusul soarelui este un prilej de a spune că soarele e sfânt: sfinţit de soare sau soare-sfinţit.3 Cuvântul sfinţit este o prescurtare de la asfinţit, care la rândul său prescurtează prefixul latin ad-. Cuvântul sfânt provine din combinarea latinului sanctus și slavonului sventu, ambele cu înțelesul de sfânt, după cum afirmă Sextil Puşcariu, în Limba Română, 1940, la pagina 280 și provenite din limba indo-europeană comună, dinainte de diferențierile geografice și culturale. Dubla etimologie dezvăluie că poporul a continuat să divinizeze soarele, indiferent dacă propaganda creștină se făcea în latină sau în slava veche. Expresiile sfinţit de soare, soare-sfinţit și asfinţit sunt croite pe un model de gândire pre-creștin, care admiră măreția crepusculului solar ca un fenomen divin și care nu și-a pierdut prospețimea poetică, doar că vorbim fără să ne mai gândim la aspectul poetic sau religios.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (1)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: NĂFRAMELE IERNII

NĂFRAMELE   IERNII

 

Aș vrea să urle vântul în viscol și urgii

zăpada s-o așeze în troiene peste vii

tu să apari din viscol cu brațele în vânt

întinse printre fulgii ce cad peste pământ

să îți despice rochia rafalele în foi

să încremenească totul văzându ți nurlii goi

să nu mai cadă fulgii să te privească doar

și forma să și topească pe formele ce ți ard

să vină norul negru și in înnegrirea lui

s-apară trupul tău năframă peste vii

 

Ce violent mai ninge printre copacii goi

și ce mai urlă vântul și îndoaie între noi

suspine de atingeri dorinți aprinse în foi

în iarna violentă

dorită de amândoi.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN